IL CACALCIO ATHENEU. SAU IL PIPILCIO.

duminică, 8 martie, 2009 la 12:12 am

Uite că, luat pe sus de o grămadă de trebi şi, mai ales, cu mintea înfierbîntată mai mereu de focuri culinare, nu mai scosesem de multicel şareta pe la vreo cîrciumă din oraş. Am făcut-o astăzi, din raţiuni de frate şi cumnată, la Trattoria „Il Calcio” Atheneu, cu adresa în Strada Franklin Nr. 3. Aţi ghicit, verigă a celebrului lanţ de ursării futbolistice cu miros de jambiere. Uitasem. Uitasem de peştii italieni şi de cohorta de curve de-acum cîţiva ani, de la Herăstrău. Uitasem şi de „arrabiata” duhnind a usturoi, un sfert de porţie la preţ de două porţii întregi, din aceeaşi speluncă. Uitasem, aşa că iar m-am fript.

Mîncare. Am luat „minestrone”. Ştiţi voi, nebunia aia de legume în puzderie, care intră în oală în ordinea inversă a consistenţei, care la final e un fel de grădină plutitoare, cu cîteva paste aruncate în joacă, printre savorile proaspete. Am primit o veritabilă ciorbică de legume din conservă, fierte peste măsură şi potroacă de sărată. La preţ boieresc, adică 11 RON.

Apoi penne siciliene. În meniu e scrijelit ritos că, dacă vrei ca pastele să fie „aldente” (ortografia originală), trebuie să anunţi ospătarul. Mai mult de dragul experimentului, n-am anunţat nimic. Au fost „aldente” bine, aproape al dente de rodente. Dar hai, că pastele sînt paste. Sosul, însă… Şunca italiană din explicaţiile meniului  s-a dovedit a fi un straşnic kaiser gros, cu şorici cu tot, afumat ciobăneşte. Vreo trei-patru bucăţele de-astea, două bucăţele de piept de pui, şampinioane cenuşii, mici şi răsturnate din aceleaşi practice conserve. Toate astea în tradiţionalul sos „roze” de roşii, trecut din fiert şi îngreunat cu o tonă de usturoi, cu iz de rîntaş bătrînesc. Plus kilul de mozzarella de deasupra, cît să pară mizeria mai italienească şi să-şi justifice, eventual, preţul. 24 RON. Nici urmă de busuioc, de fapt nici urmă de vreo iarbă, fie ea şi uscată, din plic.

Serviciul. Nurliul care ne-a servit mi-a făcut impresia genului de ospătar care-şi ascunde cu greu durerea din cur sub masca băiatului de treabă. Poate că s-a concentrat cam mult la asta, avînd în vedere că a uitat complet de porţia de focaccia de la salată. Asta la prima mînă. Întrucît, mai apoi, a uitat că acceptase cu naturaleţe să schimbe spaghetele „mare e monti” cu penne de aceeaşi naţie. Desigur, la masă a venit cu spaghete. Mai punem la socoteală că ne-a suspendat de vreo trei ori scrumiera şi a uitat să mai aducă alta şi închidem capitolul.

Bonus. Beau apă multă. Deci exist. Deci mă duc la budă, unde băiatul de la „primire” tocmai încerca să-şi scoată nişte pete de pe blugii prespălaţi, cu scrisuri. Cîrciumă cu pretenţii, măslin de plastic la toaletă, băiat în blugi la intrare. Cînd mi-era pisoarul mai drag, în budă năvăleşte o tanti arămie, cu batic pe cap, să-l ajute pe-ăla să-şi scoată sosul de pe iminei. Dă-i, răsuceşte-te, bagă semiprofil, stropeşte. Doar să nu-i arăt femeii, Domanneiartămă, vreo aroganţă.

Măcar de data asta sper să nu uit că şi Il Cacalcio intră în categoria „never again”.

PS: E vreun trend mai pe val zilele-astea să stai cu blututu’ înfipt în cerumen cînd mergi sîmbătă seara, la restaurant? Că io n-apucai d’astea pînă în seara ce tocmai se săvîrşeşte.