Dupa semi-teapa de la Carnivore, ne-am luat, literalmente, potecuta, zece metri mai la vale. La Laguna Blu, pentru un desert cit de cit decent. Surpriza mare si placuta, in ciuda resturilor de tort deloc imbietoare de pe unul dintre rafturile frigiderului de pe terasa.
Nimic din ceea ce am citit despre deja celebra Churrascaria Carnivore, de pe malul Herastraului, nu s-a confirmat la fata locului. Simbata, fix la ora prinzului, eram singurii rataciti de pe terasa. Inauntru nu era nimeni, se stergeau pahare si se aranjau mese. Cu toate astea, am fost intrebati daca avem rezervare :)). Serviciul a supt big time, baietii executind mai multe braziliene cu cererile noastre deloc sofisticate. Avem ceai de menta. Ne-au adus ceai negru.
Familia Lucescu Sr. a prinzit simbata intr-unul dintre restaurantele bucurestene din zona Herastrau. Un fapt de-a dreptul banal daca ocazia n-ar fi fost pigmentata din belsug cu discutii in gura mare despre bani, case ori pantofi. Finalul a fost rezervat replicilor tandre: „Hai ca esti proasta…ti-am zis ca esti proasta?”
Simbata dupa-amiaza. Restaurantul e plin si, din pacate, prindem tura „proasta”, adica aceea cu un sef de sala cam lenes, cam impleticit si cu bucatarul rasolist. In tura cealalta ma simt excelent de cum pun piciorul in restaurant. „Seful” stie sa zimbeasca, te tine minte, stie ca vii pentru ca verifica din timp lista de rezervari si de cele mai multe ori te intelegi cu el din priviri atunci cind faci comanda. Stie exact ce sa-ti recomande si atunci cind mergi pe mina lui rar se intimpla sa pleci nemultumit. El isi lucreaza bine bacsisul. Celalalt parca abia asteapta sa scape de tine.
Aparitia familiei Mircea Lucescu da nastere rumorii si tevaturii obisnuite. Capete intoarse, priviri fixate, fiori extatici printre pasta si vitello. Ghinionul nostru, ospatarul lor va fi cel care ne serveste si pe noi. Atentia lui va fi de-acum acaparata de oaspetii speciali, serviciul la masa noastra va intirzia, insa noi nu ne propunem sa ne enervam. Mai mult, spectacolul este abia la inceput, asa ca dupa-amiaza se anunta interesanta.
Simbata, pe linga Herastrau, am gasit un fluturas in parbriz. Trei ani de Taverna Sirbului Bucuresti, sase ani – Sinaia. Curat potriveala. Plus concert aniversar Marius Mihalache. Sun pe loc, cu teama ca n-am sa mai gasesc nimic liber, fac rezervarea si deja mi se pare suspect ca a fost atit de simplu. Fugisem in ultimii doi ani de taverna asta, alungat de portiile enorme, de sarea in cantitate excesiva si de faptul ca aproape totul plutea intr-un ocean de grasime, Serbian style.
Fasionably early, ca doar era concert, ne facem aparitia pe la sapte. Salonul de jos – aproape gol. La etaj, idem. Probe de sunet. E bine, baietii se incalzesc, am ajuns la timp. Putin deconcertati de pustietate,
Intru extrem de rar in restaurantele la mama. Numai atunci cind nu mai am absolut nici o alta optiune, cind da cu furtuna, finetele ard si fintinile sint toate otravite. Asta pentru ca numarul tepelor luate in toate punctele de lucru ale acestei afaceri este direct proportional cu vizitele mele pe-acolo. Ba chiar il depaseste, daca tin cont ca niciodata n-a fost vorba de o singura gafa. Prin 2000 eram fan, mergeam in Barbu Vacarescu de fiecare data cind aveam ocazia. In ultimii ani, insa, am avut de fiecare data ghinion: lipsuri din meniu, pahare ciobite, mizerii in ciorba, personal nesimtit, sefi de sala incapabili, „scapari” la nota de plata si asa mai departe.
Tin minte ca exact in 2000 am patit una foarte simpatica.
Design realizat de
Cele mai voi