Posturi cu tagurile: "restaurante"

N-am mai scris de ceva vreme despre circiumile in care ma poarta uneori poftele, sarbatorile sau foamea naturala. Din lipsa de timp, din neglijenta sau doar din cauza fugii cotidiene in care, uneori, uit ca banalitatile aparente sint cele care compun, de fapt, o existenta fericita. Ma intorc acum la acest tip de subiect pentru ca s-a cam umplut tolba cu povesti.

La Cocosul Rosu, Militari, Margelelor 59-63. Despre asta stiu sigur de ce n-am scris pina acum: pentru ca il stiu o gramada de „consumatori” si pentru ca in ultima vreme am mers acolo atit de des la prinz, incit a intrat in banalul cotidian mentionat mai devreme. Si ce sa zic? Pentru prinz e mai mult decit onorabil, mai ales daca ai biroul in apropiere. Meniul cred ca este unul dintre cele mai bogate din cite „traditionale” stiu eu prin Bucuresti. Au in permanenta aproape tot ce e scris intre coperte si nimic din ce am mincat la ei nu m-a dezamagit.

Salata berlineza e unul dintre antreurile care mie si (mai ales) partenerilor mei de prinz ne place mult. Borsul moldovenesc de pui este preferatul meu, dar fac bine si alte ciorbe. Inca vinez supa de cocos cu galuste, pe care o pregatesc doar in weekend. In ultima vreme, la felul principal m-am blocat intr-un pui taranesc, inabusit in usturoi, cu felii de mamaliga rece, fripta pe gratar. Asta nu inseamna ca varza cu cirnati sau cu afumatura, tochitura, sau alte surate in portii maricele se lasa mai prejos. Muraturi productie proprie, chifle mereu proaspete (minijaponezele sint o bucurie, oamenii au propria brutarie in spatele restaurantului), am zarit si niste deserturi dar pentru mine ar fi deja prea mult.

Majoritatea ospatarilor isi cunosc suficient meseria, dar mai sint scapari, ca peste tot. Cind e cald, pe terasa ai parte de un intreg spectacol cu gaini pitice si citeva pisicute infometate, atente la tot ce misca spre si dinspre mesele oaspetilor. Un prinz normal nu sare, in general, de 28-30 RON.

Nu stiu daca restaurantele „La Mama” folosesc vreun mecanism de studiu asupra coeficientului de inteligenta al clientilor ce le calca pragul, dar eu am perceput textul de mai jos ca pe o ofensa :). Poate ca textul insusi este, de fapt, un…test. Cum astazi am trecut pe-acolo doar pentru o cafea pe fuga si pentru ca am renuntat de mai multa vreme sa intru in detalii grastronomice cu ei, am jucat doar rolul de nesimtit care face fotografii pe o proprietate privata care nu e a lui. La cite mi-am furat eu de la voi, merge si-un lup mincat de oaie.

• Madonna e pe 27 septembrie la Atena. Astia dau la TV imagini luate cu telefonul din recentul concert din Italia. Nu, pe ecran nu scrie “sursa: YouTube”.

• Copiii greci de bani gata nu asculta manele, ci Morandi. Uneori in masina, da’ de cele mai multe ori in salupa sau alta ambarcatiune de fite, priponita la mal, pe plaje publice, cu volumul regulamentar in rosu.

• Incendiile de padure din Grecia nu sint chiar spontane. Localnicii stiu (mai bine decit politia) ca multe dintre ele sint opera albanezilor aciuati la munca, prin insule. Cica albanezii nu-i au deloc la lingurica pe grecotei si majoritatea disensiunilor pornesc, desigur, de la bani. Un albanez cere cinci euro pe ora si nu se tocmeste. Est-europenii nu sar de trei euro jumate pe ora.

• Zilele trecute a fost p’aici scandal mare cu unu’ Tatopoulos, parlamentar sau mahar bazat. Nu stiu nici ce-a facut, nici cum s-a terminat, ca din stiri m-am prins doar cum il cheama.

• Afisele concertelor muzicienilor locali din Grecia arata ca afisele electorale de-acasa. Capul mare cit afisul, o privire “transpus”, eventual un deget la timpla. Aproape ca am crezut ca sint alegeri locale cind am vazut atitea afise foto-Bujor-style.

• Excesul de snorkling duce la sinuzita sau le trezeste pe cele in stare latenta. In cazul meu nu stiu exact care e varianta, dar am o jumatate de cap care ma roaga cu disperare sa incetez.

• In majoritatea cazurilor, fructele de la finalul mesei sint din partea casei. Am verificat, nu e bullshit, nu se recupereaza romaneste, din preturile umflate la restul comenzii.

• Duminica dimineata am fost la Radio Linx. Am vorbit cu Serban si cu Ioana despre vacanta la tara in Grecia, despre fructe de mare si turism fara olinclusiv. A fost misto.

Al patrulea restaurant libanez bucurestean in care intru si probabil unul dintre cele mai ieftine. Doar din punctul de vedere al notei de plata, intrucit va garantez ca nimic altceva nu e „cheap” in toata povestea asta. Exteriorul casei si intrarea sint o promisiune atragatoare inca de la inceput. As renunta la firma luminoasa, care nu prea se pupa cu stilul cladirii. Parerea mea. Intrarea scaldata in lumina, cu multe flori suspendate si o usa pretentios-prietenoasa te-ar putea face sa crezi ca ar trebui sa te pregatesti sa scoti o gramada de bani din buzunar.

Surprizele placute mai ales ochiului continua si in interior. Mobilier ales cu atentie, finisaje simple, un stil deloc incarcat, in culori blinde, odihnitoare. Lumina pune totul in valoare cu aceeasi tusa discreta. Nimic din opulenta aproape agresiva de la Piccolo Mondo sau din aerul comun de la Four Seasons. Arhitectura cladirii le-a permis constructorilor o impartire foarte inteligenta a spatiului, astfel incit Tulin este impartit la etaj in citeva mici saloane discrete, care contin soua sau trei mese. La jumatatea scarii interioare – inca un astfel de salon.

In Balta Alba, pe Strada Postavarului, putin mai sus de Bila, cum vii dinspre Grigorescu. Fara imagini de ansamblu, intrucit cind am scos aparatul sa fotografiez mincarea, parte din personal s-a strimbat sugestiv. Dar asta nu e o recenzie chiar nasoala, asa ca:

Ce faci cind te pocneste in miezul verii pofta de o ciorba fierbinte? Nu rideti, se mai intimpla sa te loveasca asa ceva cind afara sint peste 35 de grade. Inghiti in sec sau…cauti un restaurant unde aerul conditionat duduie a pneumonie, te asezi in bataia lui si iti rezolvi problema. Asa am ajuns la L’Incontro, epicentrul masinilor de fite din zona Titan-Balta Alba. Prima nota buna: face parte din categoria restaurantelor cu bucataria la vedere. Asta e o optiune destul de cutezatoare, dar mie oamenii aia mi s-au parut de-a dreptul competenti si disciplinati. Fiecare cu treaba lui, fara sa se chinuie sau sa se simta stinjeniti ca ma uitam prin ditamai fereastra la ei ca la film.

Adineauri, la Bizbazar-ul lui Moise Guran, o stiruca despre, vai, ce prost stam la serviciile de pe litoral. Asta pentru ca n-avem personal calificat. Cica vechea scoala de servicii turistice, meseria bratara de aur a vechilor ospatari nu s-a mai transmis din mama-n tata si de-asta cica astia tineri n-au schilu’ la ei. Adevarul e ca pe vremea lu’ Ceasca aveam niste ospatari si niste cameriste de cadea bou’ in petiol de fericire. Amabili, atenti, constiinciosi. Desigur, nu atunci cind te scuipau peste chitantier de morti de beti ce erau sau cind iti furau din camera de hotel. Nici atunci cind te trageau in teapa cu distanta dintre „in crud” si „preparat”, nici cind plateai cafea si primeai zeama de cicoare. Inca mai gasesti relicve ale Intreprinderii de Hoteluri si Restaurante, in majoritate slinosi, de un servilism enervant, prost finalizat la masa ori in camera de hotel.

Astia mici normal ca „invata” de la cite-un sef de sala pentru care adevarata meserie era binganitul pe la secu despre ce auzea pe la mese si/sau furtul calificat din gestiunea bodegii deservite. Trebuie musai sa amintesc ca inainte de ’89 seful de aprozar, de Gostat, de Alimentara sau ospatarii ori barmanii aveau statut social de conferentiari? In acelasi reportaj apare un gusat parvenit care fonfaie doct despre problema: serviciile sint proaste pentru ca proprietarii prefera sa-si angajeze rudele si prietenii apropiati, ei insisi neavind nici o treaba cu hotelaria sau circiumaria.

Pai da, ca uneori tre’ sa vina unii din partea opusa a orasului ca sa te duca la o crisma la care nici macar in patru labe n-ajungi in mai mult de cinci minute. Pe strada Dorin Pavel, la numarul 1. O curticica de citiva metri patrati, vreo patru sau cinci mese. Sub o bolta de vie, cu un fost perete de foisor de plastic drept aparatoare de ploi. O bomba in adevaratul sens al cuvintului. In spatele „gradinii”, proprietarii usuca rufe in bataia fumului de la gratar. In chioscul de metal ce tine loc de bar, machitorii zonei isi sug bericile cu ochii adinc infipti in televizorul montat aproape de tavan. Doi pasi mai la dreapta, vreo cinci tiganci grase vorbesc despre Siria, cartele pre-pay si dolari. Pe terasa, vreo doua mese sint ocupate de studenti, la o alta – trei alcoolisti veterani se cearta pe teme de „scoala vietii”.

Am bifat joi restaurantul asta, insa am fost atit de neplacut impresionat, incit in prima faza nici macar n-am vrut sa scriu. O fac astazi, cind mi-a mai trecut dezgustul dupa experienta draguta pe care am povestit-o mai jos. Asta fara poze, fi’n’ca nu merita. Pe Viitorului, la numarul 8, aproape de Piata Gemeni. Minat intr-acolo de o mult aminata reuniune cu nasii, pe care nu reusisem sa-i vedem de o gramada de vreme. Intr-o casa micuta, cu iesirea pe terasa prin salonul din interior. Nu-mi dau seama cite mese incap in interiorul destul de ingust, dar sigur numarul meselor de pe terasa este mai mare decit spatiul pe care-l au la dispozitie. Pina am ajuns al masa si de fiecare data cind am trecut prin toata curtea ca sa ajung la toaleta din casa a trebuit sa ma strecor printre scaune, sa zic paron pentru a-i misca din loc pe aceia care blocau aleea si asa mai departe.

Este unul dintre acele locuri „boeme” din Bucuresti, unde abundenta de persoane publice motiveaza atit scorurile infernale, cit si calitatea proasta a mincarii si a serviciilor. Pe rind. O limonada amarita, intr-un pahar flute ( adica de sampanie!!!), adica maximum 200 ml de apa cu lamiie – 7 RON.

Sub aceasta denumire destul de pretentioasa, cu iz de saga pescareasca, am descoperit un loc mai mult decit potrivit pentru o masa cu pretext de lincezeala, cu briza de lac si bucate mai mult decit acceptabile. Cei mai demult naraviti la cherhanale de prin jurul bucurestilor vor mustaci, probabil, cu superioritate. „A descoperit Copolovici America, nene…”. Corect, eu abia acum o descopar si nu pretind ca as vorbi primul despre ea, ci v-o prezint prin periscopul meu de mincau veteran si bon-viveur in in permanenta formare. E posibil sa mai fi auzit despre locul asta si sub titulatura „Cherhanaua La Parfene”.

Locul. Pe Bucuresti – Ploiesti, dupa intrarea in Tincabesti, imediat dupa Agip-ul de pe stinga, In sensul ca faci stinga destul de ilegal sau te duci mai departe, pina gasesti o varianta cit de cit legala sa faci stinga si sa te intorci. Drumul spre lac este cit de cit pietruit, lasi pescarii si plajistii pe mal, pe stinga, apoi mergi drept, pina dai in curtea jucariei despre care zic. E un motel destul de rapanos pe dreapta, iar circiuma este chiar pe malul lacului si…in el. Foisoare cu umbrele de stuf, o sala mai mare chiar pe suprafata apei, destula umbra si destul aer pentru caldura care ar face orice ca sa-ti strice tot cheful. Pe la jumatatea distantei dintre cele doua maluri, un ventilator montat aproape de suprafata apei salta o mica pilnie de stropi, ca o nara de balena in perpetua expiratie.

Rar mai risc sa intru in restaurante bucurestene in care n-am mai fost niciodata. Recomandarile trebuie sa vina din partea unor mincai cit de cit avizati ca sa ma convinga sa ma hazardez in necunoscut. Experimentul „Potcoava” a fost unul destul de reusit. Pe strada 9 Mai, la numarul 53. Asta e dupa ce cobori de pe Grand in Giulesti, lasi stadionul si complexul sportiv pe dreapta si faci stinga pe prima sau a doua strada.