E bine la IKEA, că e ieftin, că în general mobila arată bine şi e practică, sînt multe accesorii şi nimicuri de care ţi se lipesc ochii. Asta ştie deja toată lumea. Noi, cei crescuţi în case părinteşti şi buniceşti cu „mobilă de-o viaţă”, şi tot noi, care am stat ani de zile în cămin sau cu chirie, cu tot felul de gioarse pe care nu ne putem permite să le-aruncăm în primul rînd pentru că nu erau ale noastre, înţelegem şi ne place mobila cu termen mediu de valabilitate.

Bun. Hai să luăm o canapea pentru birou. Ceva simplu, să nu fure mult spaţiu, cu geometrie decentă. O canapea, oricît de mică ar fi, are nevoie de transport. De alt transport decît un biet turism de familie. Subcontractaţii oficiali din incinta IKEA au două variante: mîine, cu 55 RON; azi, în şase ore (adică aproape mîine), cu 120 RON. Canapeaua a fost 400 şi ceva. Deci dacă o vreau azi, plătesc cu 25% mai mult. Dacă o vreau pur şi simplu dusă acasă, oricum e vorba de vreo 12% din preţul ei. Dar eu o vreau azi! Am cumpărat-o, am plătit-o, o vreau montată azi!

Aşa că apare Providenţa. Un nene care mă întreabă dacă am ceva de transportat. Am, sigur că am. Unde? Colo şa. Face şase sute. Haide, bre, că e mult. Îţi dau două sute. Moşul grimăseşte un pic şi pleacă. Ies prin faţa magazinului şi întreb un robocap de-ăla cu cască în timpan şi ochelari de soare. Ceva băieţi care transportă? Înăuntru, la ghişeu. Şi în afară de ăia? N-are voie nimeni, e interzis. Mustăcesc eu de data asta.

Realizez că, dacă mă mai lungesc mult, risc să-l pierd chiar şi pe moşulică. Vrea 55, batem palma la 50, mă ajută să urc lădoiul în furgoneta lui, mă urc în dreapta, doamna talonează din urmă. Am cărat-o împreună pînă în lift. Mi-a dat şi bon fiscal.

Să porţi zeghe şi lanţuri, să vezi soarele doar cîteva minute pe zi, să te hrăneşti cu lături, să trăieşti printre bestii, să observi cum toţi cei „de-afară” uită, în timp, de tine… Cam asta îţi vine instantaneu în minte cînd spui „puşcărie”, nu? Nu e nevoie să STAI în pîrnaie ca să TRĂIEŞTI într-una. Societatea îţi pune la dispoziţie cu dărnicie infinite oportunităţi pentru captivitate. Nevoile zilnice sau lăcomia, pasiunile sau maniile, caracterul sau personalitatea, educaţia sau empirismul extrem se pot constitui lesne în cuşti cu gratii şi ghiulele pe gleznă.

Eşti liber? S-o crezi tu! Eşti prizonierul cofeinei, nicotinei sau alcoolului. Al traficului. Al comodităţii de mîndru mînuitor de volan sau al obidei de vită înghesuită în tramvai. Pentru foarte mulţi, eşti doar un număr pe care nu e nevoie să-l porţi pe piept. De la pantof pînă la CNP, eşti încarcerat în convenţii. În efectele religiei pe care nu ţi-ai ales-o tu, ale educaţiei pe care n-ai ales s-o urmezi, ale sistemului în care ţi-ai dezvoltat mintea şi trupul fără să primeşti alternative. Înlănţuit în neştiinţă sau în persistenţa principiilor construite şi hrănite cu obstinaţie, pînă la transformarea lor în adevăr absolut. Un prost va avea întotdeauna de ispăşit o pedeapă mult mai uşoară decît un sclav al ideilor.

Da, eşti foarte liber! Liber să-i îmbogăţeşti pe alţii pentru că în subconştientul tău stau de gardă fricile. De libertate, de foame, de eşec,  de durere, de necunoscut, de oameni, de iniţiativă… Te trezeşti în fiecare dimineaţă liber să-ţi administrezi doza de energizant sub diverse forme, liber să zaci în trafic, liber să îndeplineşti task-uri dictate de alţii, liber să-ţi vinzi comorile antrenate sau native pentru a-ţi asigura libertatea controlată din stomac, liber să iubeşti doar ce-ţi permit propriile libertăţi, principii sau venituri.

Libertăţi banale. Eşti liber să te bărbiereşti în fiecare dimineaţă pentru ca alţii să nu te considere un sălbatic şi un nesimţit. Liber să porţi costum şi cravată pentru a respecta regulile şi convenţiile celor de la care primeşti de mîncare. Liberă să-ţi ascunzi trupul pentru a nu trece drept tîrfă. Sau invers, liberă să te expui pentru a cîştiga atenţie şi relevanţă prin erecţie. Doamne, ce de libertăţi!

Redefinim. Detenţie, detenţii, substantiv feminin. Lipsa de alternative pe care ar trebui să fii liber să ţi le construieşti singur sau cărora să le induci apariţia prin utilizarea activă a tuturor calităţilor care deosebesc omul de alte familii de tîrîtoare.

• Cristi Manafu a pornit RoTwitter Survey. Dacă ai cont pe Twitter şi nu-l urmăreşti pe @manafu, află de la mine că e primul sondaj românesc pe tema acestei simpatice unelte de comunicare, din ce în ce mai atractivă în România lui 2009.
• Căutătorilor de „anca radu copolovici blog”, Doamna nu posedă aşa ceva. Da’ poate-şi face… Cu toate că noi nu sîntem colonie de ciutaci.
• Îmi poate explica şi mie cineva, încet, rar, în cuvinte simple, pe înţelesul meu, cum am ajuns la performanţa de a avea un fav icon cu litera C (de la „coi-incidenţă”) fără ca eu să-l fi pus acolo şi în condiţiile în care nici măcar eu nu-mi pot folosi parola de pe server fără să o iau cu copy-paste de unde este ea băgată?
• Later edit: am aflat cum a fost cu fav icon-ul. Un drag de băiat de la hostul meu a observat el cu agerime cum că intrările de prin blogroll-urile în care fiinţez fac o cerere de fav icon, care se traduce în error 404 pe server. Aşa că l-a făcut dumnealui singurel, cu bune intenţii. Atît de bune, încît a uitat să mă anunţe. Cu ocazia asta am reuşit să-l informez despre faptul că ziua mea de naştere nu e în ianuarie şi că nu gust cadourile-surpriză. Pam-pam.

Azi, la Universitate, mă îndreptam către un pretext de ceai. Trec pe lîngă Muzeul de Istorie şi arunc un ochi spre „buchinişti”. Intru în curte şi fac paşi către tarabă, mai mult a pieredere de vreme. Întreb de Habarnam, slinosul n-are, dar sclipeşte amabil că ştie despre ce e vorba. Pe unul dintre rafturi văd o cărţulie cu legătură groasă, cartonată. N-apuc s-o trag dintre celelalte şi Mogîldea începe cu intonaţie de custode. „Este o lucrare foarte rară, tipărită în anul 2007, special pentru colaboratorii PRO TV. O ediţie limitată, despre istoria proteveului.” Călător în Templul Entertainmentului. Magia Pro. Am contribuit şi eu un strop la chestia asta, oferită cadou invitaţilor la Media Park-ul din 2007. Mă întreb mişcînd din buze cine req s-a gîndit să vîndă aşa ceva. „Cineva care are nevoie de bani!”, ţîfneşte o culturistă bătrînă în urechea mea stîngă. Pot să-i fac o poză? „Sigur…da’ nu-mi trimiteţi controlu’ pe cap, nu?” La ce req să te controleze, bre?

PS: A fost prima oară cînd am ţinut cărţulia în mînă.

Azi era zi de „da”, dar noi putem doar „nu”. Fuserăm la concert, avem circumstanţe. Da’ ce, a murit cineva din brînză cu roşii?

Adevărul este că mi-a fost cam teamă. La ora 8 PM abia se dezmorţea clubul, erau mai mulţi oameni LA treabă decît CU treabă. Dar într-o oră s-a populat bine incinta. Nu ca la primul, dar de departe mai bine decît la al doilea. Oameni cu ştiinţă la versuri, au cîntat cu verişorii de pe scenă, dinspre care am avut mari surprize personale. Nu sînt consumator greu de rap, dar pe bune că mi-a sunat bine aproape tot ce s-a auzit. Ce-i drept, am fost mai atent la oameni, care „au dat” cu poftă, pentru un public foarte vioi. Ştiam că Biţă e foarte bun, eram convins că Grasu’ XXL e un sensibil, dar am văzut şi prospături cu vînă, am auzit şi groove-uri de-a dreptul inspirate. Mare bucurie să-l revăd pe K-gula (o, tempora…) şi inginerie de ciulit urechea la Zale.

Bere bună şi interacţiuni pe măsură cu Chinezu, Cabral şi Buddha. M-am întors cu un taximetrist care avea o poză cu fie’sa, pe bord (bună cu schije, a patra şi singura nemăritată din setul de-acasă) şi pe Bendeac sonerie la telefon. Cînd a-nceput să peroreze despre criză, m-a pierdut.

Panoul ăsta cred că vrea ceva de la mine. Pe el am zărit acum cîteva luni spînzurătoarea Kit Kat, tot pe el fusese arborată şi tanti aia care se ruja în oglina unui monitor bengos. Astăzi mi-a oferit o nouă provocare sadică şi uşor porcoasă, tot de la Băneasa Shopping City.

B’ESTFEST creste cu inca o zi: „Ziua Zero”, 1 iulie, va oferi publicului o scurta avanpremiera a festivalului, precum si sansa de a vedea pentru prima data in Romania una dintre cele mai in voga trupe ale momentului: THE KILLERS! „Ziua Zero” va continua cu trei zile de B’ESTFEST, pe 2, 3, 4 iulie, si B’ESTFEST AFTERSHOCK, pe 5 iulie.

Pentru mulţi dintre noi, formele diverse ale pastelor nu sînt doar rezultatul fanteziei italienilor. Întrebuinţarea lor, sosurile care li se potrivesc cel mai bine sau ingredientele alături de care se pregătesc dictează tipul de paste care va pune perfect în valoare combinaţia de arome şi consistenţe. Despre o astfel de interacţiune valoroasă vorbim şi exeplificăm în imagini cu ocazia propunerii de joi din cea de-a treia săptămînă a prînzului din caserolă. (clic foto pentru detalii)

Tamango a suferit un accident cerebral. Via Ioan T. Morar: „Nu mai poate cînta, asta însemnînd că principala sa sursă de venit a dispărut. Cu o familie grea, Tamango e, acum, într-o situaţie strîmtorată, dacă nu chiar dramatică.” Întrebarea e: „Cum am putea să-l ajutăm?”. Idei ar fi, putirinţă strîngem. Ce facem?