Si-acum toti, de codul rosu, sa-l pupati in cur pe mosu’   (cintec popular)

Si? Ce-ati facut de Codul Rosu? Cum ati petrecut? Nu stiu altii cum sint, da’ pe mine asa m-a apucat o pofta de versuri si de cimilituri potrivite de cind cu mama ei de canicula si, mai ales, de cind vad cum se zbat unii ca in serbet sa-i faca fata si spate, incit uit req si de caldura, si de codul lor pane, si de toate cele.

Nu e pasare ca cioara / Nici canicula ca vara (alt cintec popular)

Care va sa zica trimit astazi ginduri catre dragii exploatatori de izvoare si cazi de baie, catre vasnicii imbuteliatori de ape gazoase ori molcume, facuti una cu asfaltul cu ocazia asta mareata a temperaturilor istorico-isterice. Si zic: cit mac e prin livezi, la tot atitea cacarezi! Ca dat-a Dumnezeul sfint sa vrem noi apa, nu pamint. Si voi din umeri doar ati dat, cam de cacat… Mi-am adus aminte brusc de cum ma las dus de val cind va consum masajele mediatice cu care ma gidilati erotic atunci cind voi aveti nevoie de mine. De imaginile suprarealiste sau de gilgiitul translucid al izvoarelor pe care mi le fluturati prin fata ochilor cind vreti sa ma cumparati. De ticluielile cu mestesug de vorbe dulci si susurate ori de cintecelele zglobii si demonstratiile istorice pe care mi le zgiriati in constiinta de fiecare data cind mai dati o tura prin mintea mea pe care o tranformati in cimp de bataie pentru suprematie.

Eu sint aici cind aveti nevoie de mine.

Ionut „Clickio” Oprea are o initiativa care mie mi se pare foarte inteligenta. De fapt ideea de plecare, oferirea de spatiu publicitar in scop caritabil pe blogul sau, in doua zile a capatat deja conturul unei potentiale campanii pe mai multe bloguri, apartinind celor care dau sorti de izbinda proiectului. E posibil sa mearga, ma alatur experimentului.

Am primit in seara asta un SMS de la un foarte bun prieten care, intre timp, ma suna doar de maximum cinci ori intr-un an. „Foarte tari marinarestile de pe blogul tau, bai, muica! Te ratezi ca boul […] cind ai putea sa stai pe raft in librarie…”

Prietene, nu ti-am raspuns pe loc la SMS si nici nu te-am sunat pentru ca as fi ajuns sa te injur si sa te balacaresc dintr-un motiv pentru care ne-am mai certat si cu alte ocazii. In primul rind, povestile mele n-au strop de valoare literara. Mi-ar fi rusine sa pretind sa mi se publice fructele furate de peste gardul unor realitati terne, triste, flaste si interesante doar pentru aceia care au o imagine mai mult sau mai putin idilica despre un fenomen pur social.

Pe de alta parte,

Acum aproape o luna ma luam ca boala de om sanatos de nea Mihai Morar, vocea cu basinute de menta si ginduri firoscoase printre acorduri de lingura pe marginea castronului cu ciorba de burta. Am scris cele de-acolo pentru ca ma plictisisem tragic de dudele spirciite pe care le revarsa din difuzor si pentru ca, in definitiv, alta e treaba cind ai basculanta ta.

Numai ca Zoso a mai dibacit intre timp o lucrare ce-mi spune mie ca antipatia mea fata de morarul gindirist se poate consolida lejer, fara teama de as fi gresit atunci cind i-am transmis public

Vorbeam acum citeva seri cu un coleg, in drumul de la Buftea spre Bucuresti, despre terminologia specifica „epocii”, despre un adevarat dictionar propriu acelor vremuri si despre intelesurile ramificate ale unor termeni gen „coada”, „gostat” sau „oua de la achizitii”. Imi povestea despre un adevarat compendiu alcatuit la un moment dat de citiva oameni de litere (si lichele omniprezente) probabil una dintre multele lucrari de tip „marturie”, pe care unii continua sa le mestece cu o pofta incredibila, de care par sa nu se mai sature, nevrind sa accepte, probabil, ca inca avem comunismul in vene, in gesturi si apucaturi.

Discutia mi-a adus aminte de o regula de baza a codului bunelor maniere comuniste aplicate in alimentara. Cel putin la mine in oras drill-ul era sa te prezinti la intrarea in magazin cu sacosa in care mai luasei diverse chestii, din alte magazine. Linga casa de la intrare era o mustacioasa care numai cu asta se ocupa. Cumparaturile identice cu ceea ce aveau in magazinul in care intrai erau fie memorate de respectiva individa, impreuna cu fizionomia ta sau cu hainele pe care le purtai, fie insemnate cu pixul.

Cum una dintre cele doua alimentare de cartier era in piata cea mare a orasului,

Ce voi tine minte: ca i-am vazut la mine in tara, ca „Lips” a fost inegalabil din toate punctele de vedere, Keith e tot tatic indiferent de cit de stoned sau darimat poate sa para, ca trupa de acompaniament a sunat ireprosabil, ca negresa din backing m-a cutremurat, ca au avut toti chef de cintat, ca, in fine, scena a fost monumentala. Si ca a fost cel mai bun concert pe care l-am vazut pina acum in Romania. Cred ca a reusit sa depaseasca pina si amintirea lui Rock ’91. Cine nu stie despre ce vorbesc, sa-ntrebe.

Ce vreau sa uit: ca beghesistii confiscau la intrare sticle cu parfum din posetele fetelor, ca aia cu bere si cola s-au organizat de parca erau la primul concert de proportii, ca am avut un public in majoritate needucat si incapabil sa se ridice la inaltimea oaspetilor, ca in tribune erai admonestat din spate daca aveai tupeul sa te ridici in picioare, ca pe teren utupanii se dezbracasera de cald si se lipeau umed de cei din jur si ca multi au plecat dezamagiti ca n-au cintat „Angie”.

Vorba oii blonde cu talisman: „A fost extraordinar, si show-ul, si spectacolul…”

Pe cuvintul meu daca ma intereseaza cum suna A Bigger Bang! Miine seara vreau sa-mi amintesc versuri vechi si acorduri stiute, vreau sa-i vad cum req au rezistat cu atitea „dulcegarii” ale vietii nebune pe care au dus-o.

Citeam mai devreme la Zoso despre cum o multime de jurnalisti au preluat unii de la altii „band” in loc de „bang”. Oare oamenii astia nu si-au luat bilete? Sau nici macar nu si-au citit cu atentie acreditarile?

La fiecare concert MARE, momentul in care pun mina pe bilet e unic. Hirtia, holograma, numele concertului, logo-ul atit de cunoscut al trupei pe care o voi vedea live, toate astea sint prima scinteie a unui sentiment electric ce creste pina in momentul in care ii vad pe scena.  Am avut de mai multe ori parte de vizite in culisele unor concerte sau evenimente importante, de proximitatea mai mulor artisti, dar cel mai bine m-am simtit tot la concertele pe care le-am vazut din sala, din public. Asa voi fi si miine seara.  Pe gazon, cu prieteni linga mine si pe scena. 

Schimbat tema vizuala pentru mai multa culoare in creierasi, ca pina una alta sint candidat favorit la depresie si zemuri. Si pentru ca in tema anterioara prea erau toate ingramadite in josul paginii.

Filmul se va lansa pe 5 octombrie. Mare parte din ceea ce vedeti in trailer s-a filmat in Romania, cu Media Pro Pictures, in prima jumatate a acestui an.

Intru extrem de rar in restaurantele la mama. Numai atunci cind nu mai am absolut nici o alta optiune, cind da cu furtuna, finetele ard si fintinile sint toate otravite. Asta pentru ca numarul tepelor luate in toate punctele de lucru ale acestei afaceri este direct proportional cu vizitele mele pe-acolo. Ba chiar il depaseste, daca tin cont ca niciodata n-a fost vorba de o singura gafa. Prin 2000 eram fan, mergeam in Barbu Vacarescu de fiecare data cind aveam ocazia. In ultimii ani, insa, am avut de fiecare data ghinion: lipsuri din meniu, pahare ciobite, mizerii in ciorba, personal nesimtit, sefi de sala incapabili, „scapari” la nota de plata si asa mai departe.

Tin minte ca exact in 2000 am patit una foarte simpatica.