Sa facem o socoteala simpla: din Golful Glifa (punctul de tranzit cu feribotul de pe Evia pe continent) pina la Kulata, localitatea de frontiera cu Bulgaria, via Salonic, doua taxe de autostrada, fiecare de cite doi euro. Inca cinci euro la intrarea in Bulgaria, tot taxe de drum, viniete etc. In total noua euroi. Sa mai fi fost inca o taxa de vreo doi euro la un moment dat, sa zicem cu marinimie unsprezece euro taxe de drum cu totul, vreme de peste o mie de kilometri. Comparind suma asta cu cei sase euro pe care-i dai pentru o suta de metri de pod la Ruse, mi se pare mai mult decit exagerat.

Unde mai pui ca, in afara de gropi si denivelari de „bun venit!”, personalul „auxiliar” de la pod este reprezentat de un aurolac jegos, rupt in cur, dar foarte autoritar si adinc patruns de misiunea lui in sector.

In primul rind salutari OMV, pe care l-am gasit la tot pasul pe toata longitudinea Bulgariei. La ducere au acceptat euro, la intoarcere nu prea, dar cert este ca m-am simtit oarecum in siguranta gasindu-le statiile la tot pasul. Tot in Bulgaria am intilnit si un Rompetrol destul de pipernicit. Bulgarii continua sa aiba Shell, dar le-am evitat cu mult respect si amintiri nu tocmai placute de pe vremea cind operau si in Romania. La greci am retinut CYCLON, care s-a combinat fara fasoane cu resturile de OMV din rezervor. Problema a aparut la AEGEAN, unde fara plumb de 100 a facut figuri si in pante, si pe drum drept.

Am facut aproximativ 2,700 de kilometri in vacanta. Ne-am dus cu masina, ne-am invirtit pe insula destul de mult, ne-am intors, n-am avut nici cea mai mica problema in afara de benzina lenesa a celor de la AEGEAN. Ei bine, la nici 200 de metri dupa frontiera romaneasca am dat in prima groapa umpluta cu piine, sare si marame traditionale, ocazie cu care am facut pana. Bine m-am intors!

Una scurta si rautacioasa, despre ce-am consumat in vacanta la teveurile grecesti. Pe linga un documentar despre Romania cu imagini de prin anii ’80 (pe care nu scria ca sint de-atunci), frinturi de filme si seriale (fac si ei sitcom si telenovela), stiri la misto despre vedete indigene, doua canale care se cheama la fel si au logo diferit (STAR) plus o saracie lucie in calupurile de publicitate (scurte, mai mult bartere cu reviste, un spot-doua clasice – detergenti, sampoane, inghetata) am remarcat apetitul grecilor pentru tocshou de dimineata. Cum o fac ei? O fac in grup, adevarate orgii, nu altceva. Ingramadeala mare! Iata citeva mostre:

Aici veti gasi in zilele urmatoare un scurt ghid/jurnal despre un loc absolut incintator. Va fi in engleza pentru simplul motiv ca n-as vrea sa limitez doar romanilor accesul la acele insemnari. In plus, am convingerea ca nu vor fi foarte multi romanii carora sa le placa Agios Georgios si Evia atit de mult incit sa se aventureze pina acolo. Stiu citiva care au fost acolo, noi insine am decis sa mergem in urma povestilor unor oameni in care avem incredere, Cristina si Cuchi. Deocamdata, slava Domnului, nu este o destinatie turistica pentru mase. Acum doi ani au existat citeva grupuri organizate prin Aerotravel, dar se pare ca romanilor majoritari nu prea le-a placut. Nu-i rau :).

Salut! Numele meu este Viorel Copolovici si nu am mai fost pe Internet de 12 zile!!! Cred ca este cea mai lunga pauza din 1998 pina astazi. Nici macar un mail frugal, absolut nimic. Am revenit cu povesti de mare angajament si fotografii pe masura. Dau o tura „prin oras” si revin. Bine v-am regasit!

Ehei… Zica oricine ce-o vrea, dar greu trec ultimele zile inaintea MARII HOINARELI. Mai ales cind a trecut aproape un an de zile de la ultima vacanta si in conditiile in care abia daca ai impuscat vreo doua „libere” in tot anul cu pricina. Destinatia care va sa zica e undeva in SudVestul peninsulei din centrul imaginii. Adica un sat-port de pescari, fara pretentii turistice, in care mai degraba grecii isi petrec concediul.

Cu masina, fara rezervari, fara nimic sigur. Am sunat la singura persoana care se cazneste un pic in englezeste in tot satul, ne-a spus ca la ea sigur nu e nimic liber, dar sa venim, ca ne rezolva ea cumva… Well…om vedea noi cum ne descurcam.

Ce vreau: sa ma odihnesc, sa inot, sa maninc sanatos, sa vad tot ce stiu grecii sa faca din masline, sa-mi fac prieteni, sa ma bucur de o viata simpla printre oameni prietenosi.

Ce nu vreau: sa-mi sune telefonul, nu vreau hoteluri, all inclusive, jet-uri, charter, pretentii de cinci stele, mincare traditionala semipreparata congelata, ore fixe, nu vreau prea multi romani (deh…).

Probabil ca nu voi putea sa nu caut Internet la mai mult de doua-trei zile de la venire, deci e posibil sa ne mai vedem si pina ma intorc. Sper sa fac poze multe, astfel incit sa-mi pot ilustra povestile pe care oricum le voi aduce aici.

Sa fiti sanatosi!

Ar fi fost imposibil ca moartea lui Teoctist sa nu fie aidoma vietii lui. Adica plina de banuieli, suspiciuni, semne de intrebare si teorii de tot felul. Sa ma injure si sa ma blesteme oricine are chef, dar un singur motiv de curiozitate m-ar fi impins sa il vizitez la catafalc in zilele de „expunere”. Mi-a trecut prin minte ca asta ar fi fost o ocazie unica sa vad si eu daca e asa cum au zis atitaia: oare chiar ascundea Patriarhul o mitraliera sau niscai microfoane sub sutana?

M-as fi dus sa verific macar cite stele avea pe epoletii ascunsi sub odajdii sau daca avea „umflatura inteligentei” de la degetul mijlociu al miini drepte, atit de comun celor care scriu mult si apasat…

Era, asadar, imposibil, sa nu-si gaseasca dragii de gazetari citeva motive de smuls parul din cap pe prima pagina si de agitat tiriplicul in haznaua conspiratiei. Era de neconceput ca un om de 90 de ani sa sughita si sa crape taman pe masa de operatie a unui urolog, mai ales daca luam in calcul ca omul cu pricina era protejat de Providenta, de Papa si de toata preotimea care obisnuia sa-l aminteasca la orice taiere de mot sau blagoslovire de coliva. Caci pina si cel mai betiv si mai curvar popa de catun sapat in vreo vagauna de munte nu uita sa-si pomeneasca toti sefii ierarhici (includem si presedintele in pomelnicul din job description) de fiecare data cind isi revarsa harul de multe ori imbibat in vapori de alcool sau damfuri de pacat asupra smeritilor si cuviosilor enoriasi.

Dar uite ca, in ciuda unui factor de protectie atit de mare, Teo s-a dus pe drumul dreptilor rizindu-si acum in barba de toate fantasmagoriile impletite in urma lui. Sa-l ierte Dumnezeu, asa cum, probabil, l-au iertat si aceia pe care, zice-se, i-ar fi turnat superiorilor de la Securitate.

Nu e pub cum e truismu’/Imagoo ca Coolturismu’

 Iulain Trasa a lasat req cultura si informatia publicitara online sa zaca pe la altii, mai ingineri si mai adinc infipti in teren, asa ca s-a reprofilat. Mailul pe care l-am primit fara sa-l solicit (ca, deh, daca tot avea omu’ baza de date de pe vremea defunctului Imagoo…) e destul de cumintel in pofida promisiunilor cutezatoare. Site-ul este un blog turistic cu recomandari personale din cite imi dau seama din fotografii. Sfaturile sint cam ciudate pe alocuri si, din pacate, parerile sint prea subiective si cam prea putin avizate din punctul meu de vedere. Adica e posibil sa nu ne coincida asteptarile. Zic.

Nu-i demisia ca zboru’ / nici demis ca tradatoru’ (hit corporate) 

Aud tot mai des povesti despre cit de urit se vorbeste in urma lor, despre cei care dupa un oarecare numar de ani intr-o companie, se hotarasc sa faca o schimbare. CV-ul meu e un fel de „trei sute de metri garduri”, eu am ales schimbarea de fiecare data cind m-am plictisit, cind am ajuns la concluzia ca locul meu nu mai e „acolo”, cind m-am considerat inutil organizatiei sau cind pur si simplu n-am avut chef sa accept orice doar pentru ca acel orice imi platea confortul.

Deci nu eu sint exemplul in povestea asta. Dar ce te faci cu aia care pleaca dupa trei, cinci, zece ani dintr-o companie, ani lungi in care nimeni nu le-a zis nici „da-te mai incolo”, in care si-au luat bonusurile si cadourile in semn de apreciere fata de performantele lor, dar in urma carora incep bolboroselile cu spume in coltul gurii? E mai bine ca a plecat, oricum