A se vizita Mediafax si Showbiz. Pentru ca sint doua situri necesare, bine facute si pentru ca aia care le-au facut merita toata admiratia.

Nu reusesc sa scriu mai nimic pe-aici. Am doua articole incepute, unul sigur nu mai e de actualitate si al doilea se coace greu, ca e despre Prison Break si nu vreau sa fiu rau fara argumente. Si cum lista de argumente este enorma, intervine aceeasi lipsa de timp. Daca as fi blogoman, probabil ca as deschide o pagina separata numai cu aberatiile din Prison Break.

Spoturi mizerabile in cascada si un Ursus foarte istet, ala cu organizatorul de petreceri si cu Andrei Aradits la cadru si pe voice. Foarte foarte misto. M-am gindit repede la cele maximum maximorum zece beri pe care le beau intr-un an. In ordinea ponderii ar fi Guiness (din respect, self-respect, irlandofilie, blackbeerofilie etc.), Carlsberg (brand, apartenenta la clasa de mijloc) si Becks (bere buna si atit).

Nu e nimic din ce stiai pina acum. E pur si simplu un ceva ce te poate insoti o zi intreaga fara sa fie nici o clipa prea strident sau prea moale sau prea anapoda, in contradictie cu ceea ce esti in fiecare secunda. Are puls, stie sa danseze, e nervos uneori si de-a dreptul ghidus atunci cind are chef. Iti da brinci catre introspectie sau te indeamna sa te dai in stamba si parca in fiecare moment stie ce faci, astfel incit sa-ti para ca te cunoaste extrem de bine. Indiferent de ordinea pieselor. Cred ca e primul album / prima compilatie care nu tine cont de vreun trend sau de vreun stil anume. E pur si simplu incintator. Enjoy.

A se pleca tirziu, tirziu, cit mai tirziu. Iesit din Bucuresti pe la ora unu (01). Cite-un camion cuprins de mindria singuratatii lui de mamut pe strazile lui insusi, cite-un loganar (aceasta clasa atit de bine individualizata printre „partenerii de trafic”) care da flash-uri de la un kilometru jumate intrucit viteza, care-l ameteste doar pe el, ii da convingerea ferma ca oricum ii stai in cale. In rest, pustiul atit de reconfortant la gindul ca aia care au insistat sa plece in cursul dupa-amiezii au stat iar cu orele in coloane interminabile.

Surprinzator, dar la Doimai e inca liniste si atmosfera patriarhala de masat creierul. Cazari mai mult decit decente pina intr-o suta de lei pe noapte, camere curate, baie, bucatarie daca n-ai chef de terase ori daca regimul ti-o impune, curticica, umbra, liniste. Mai bubuie wooferii in drum spre si dinspre vama, dar cum vin, asa se duc.  Practic nu mi-a lipsit nimic si nici nudism nu fac.

Jandarmeria din Doimai salta punkeri la sectie pentru

„Different” is better than „better”.

Din pacate, multi dintre barbatii care cumpara sutiene femeilor din viata lor sint victimele frustrarii generate de faptul ca nu-si permit sa le ofere acestora un implant de silicoane.

Despre Mihai Morar am auzit prima oara intr-o poveste cu Daciana Sirbu. Dupa istorioarele cu Ponta si, mai apoi, Turcescu, vestea mi-a cam dezechilibrat vagile banuieli asupra pozitionarii Dacianei in raport cu barbatii celebri din Romania, dar n-am gasit vreme si motive sa aprofundez subiectul. Frumusica foc si curioasa ca un viezure, avusesem ocazia s-o intilnesc pe o terasa bucuresteana, sa discutam despre lucruri simple: vinatoare, alice, agricultura, paduri, de-astea. Nu mai stiu ce-a mincat, dar imi aduc aminte ca a refuzat cu un zimbet sagalnic propunerile noastre sofisticate gen „Laba inutila de urs”, „Momite perforate in foi de svaiter” sau „Caprioara ratata la liziera”.

Pe Mihai Morar l-am reintilnit ideologic la momentul

Nu am timp sa scriu. Am o gramada de treburi. Si cind gasesc un strop de timp, il pierd incercind sa decid care dintre zecile de subiecte despre care vreau sa vorbesc aici ar fi cel mai important, cel mai gustos, cel mai zemos si mai interesant pentru altii. Cumpar timp! Cine imi vinde? Sau mai bine scrieti voi in locul meu. Pe bune! Bagati pe copolovici@gmail.com si vi le public aici :D Ca si cum voi n-ati avea unde sa scrieti… Dau o bere pentru fiecare articol scris de voi care sa-mi si placa. Mda… e o conditie. Da’ cind req am timp sa le citesc?

Deci luni mi-am luat o zi libera! Deci da??? Deci o fi fost ziua de „recuperare” in contul lui 1 mai de la birou? Sau o zi inceputa foarte prost inca de cind mi-am infundat capul in perna? Sau urmarea fireasca a unei seri de duminica prelungite din motive obiective? NEVER MIND!!! Spre seara am inceput sa redevin fiinta bipeda si umblatoare, asa ca s-a produs un miracol: am luat Magheru la picior, de la Cinema Pro pina la Piata Victoriei.

Am iesit ieri la plimbare, am mincat covrig cu sare, am baut din sticla pepsi si-am vazut doar fete sepsi.

Uite asta gindeam eu luni seara, tirindu-mi tenisii pe Bulevard, cascind gura la vitrine, la oameni si la gagici. M-a durut in dos de aglomeratia de la semafoare, de agitatie, de zgomot, de monoxid de carbon, de euro 3 si de tot ce se intimpla in jurul meu. Am mers pe jos si-am mingiiat magherul cu priviri pofticioase. Adevarul este ca ma cam saturasem sa vad toate astea doar in weekend, doar noaptea sau doar in fuga.

Nu-i vazusem impreuna de ceva vreme. De fapt pe toti adunati nu-i vazusem de vreo trei ani. Cu cite unul ma mai intilnisem din intimplare, bucuros sa-l revad. Fruntasi ai fostilor taranisti tineri, dizolvati de Ciorbea dintr-o singura…privire. Fronda viguroasa a cu siguranta celei mai puternice miscari universitare politice din toata istoria post-decembrista. Ii cunoscusem regrupati in campania de la „locale”, sub aripa feminina incropita de „dom’ profesor” in speranta ca un set de sapte femei i-ar fi putut umaniza doctrina struto-camilista, „social-liberala”.

Parca sint mai grasi, mai bine imbracati, au fete intinse si