SA-TI EXPLIC…

Am primit in seara asta un SMS de la un foarte bun prieten care, intre timp, ma suna doar de maximum cinci ori intr-un an. „Foarte tari marinarestile de pe blogul tau, bai, muica! Te ratezi ca boul […] cind ai putea sa stai pe raft in librarie…”

Prietene, nu ti-am raspuns pe loc la SMS si nici nu te-am sunat pentru ca as fi ajuns sa te injur si sa te balacaresc dintr-un motiv pentru care ne-am mai certat si cu alte ocazii. In primul rind, povestile mele n-au strop de valoare literara. Mi-ar fi rusine sa pretind sa mi se publice fructele furate de peste gardul unor realitati terne, triste, flaste si interesante doar pentru aceia care au o imagine mai mult sau mai putin idilica despre un fenomen pur social.

Pe de alta parte, gindul ca as putea sa stau pe rafturi in librarii cu niste istorii subiective, privite strict prin lentila unui neadaptat, ma dezgusta. Cine sint eu in contextul respectiv, in comparatie cu ceilalti care au ales barcile ca experienta trecatoare sau pentru ani lungi si grei? Un observator, poate unul ce mai multe cuvinte in fondul principal lexical decit ceilalti. Asta nu ma indreptateste sa devin un AUTOR, ci doar un speculant, un creator de furtisaguri.

Nu neg, prietene, ca mi-as dori sa pot scrie carti vreodata. Dar as vrea sa o fac atunci cind ma voi fi indepartat indeajuns de mine si de lucrurile pe care le pot atinge, in mine si in jurul meu, fara a le folosi ca pe o marfa de pus in galantar. Atunci cind nu va mai trebui sa ma raportez la mine si la intimplarile din viata mea ca la un capital de lucru, cind produsul de pus in pagini va fi alcatuit din ceea ce voi fi invatat din viata, nu din ceea ce mi-a fost dat sa traiesc si sa observ.

Nu uita ca sint mult mai bun decit ar putea unii intelege din „marinaresti”. Aminteste-ti ca avantajele mele trec mult mai departe de capacitatile firesti de „a observa” si „a intelege”. Tine cont de faptul ca acolo, pe rafturile unde ma indemni sa ma asez, s-au asezat deja prea multi impostori, veleitari, speculanti, teoreticieni ai nimicului si cornicari ai propriului nimic. Poate ca voi merge si eu pe raft, dar poate ca o voi face atunci cind voi fi sigur ca am adunat destula intelepciune incit sa nu-mi insel dramul de har cu dorinte egoiste de moment. Atunci cind voi avea ce sa le ofer celorlalti fara a rostogoli catre ei verdicte, adevaruri incontestabile sau principii implacabile.

Atunci cind voi avea ce sa dau inapoi celor care ma ajuta sa traiesc, sa invat, sa respir, sa cresc. Adica oamenilor. Ma bucur ca ai citit, dar mesajul tau nu ma flateaza. Asta in cazul in care asa ti-ai fi dorit. Eu am un drum. Si nu ma „ratez” atita vreme cit fiecare zi adauga in mine o noua experienta, o victorie sau un esec, o noua interactiune, o alta perspectiva. Nu-mi voi fi niciodata de ajuns pentru ca sint unul dintre aceia care traiesc prin ceilalti si prin elementele care le formeaza universul.

Toate bune.