Sa mor io, na, sa-mi coaca ochiu’ si sa-mi puta buricu’ de nu-mi plac niuzletarele! Mi-as dori sa primesc cite 30-40 pe zi. Dar toate astea sa ma agate, sa ma fidelizeze, sa ma indemne fara eforturi la consum, la trial. Nu ca alea trimise de fata de la Tango, care trudea chiar si pe 24 decembrie, scotindu-mi ochii cu Dana Razboiu, dar uitind sa zica si ea un „pune mina pe Vasilica, sa-ti iei de Craciun masina mica!” la final. Eu incerc sa dialoghez cu tanti Apostu, dar ea se tine bat baston.

In fine, despre altceva este vorba acilea. Din ciclul „primim de la un tinar publicitar talentat din Ardeal”, ma pomenesc astazi cu un mail de-ala scirbos, de lauda de sine, forwardat de omu’ asta de bine despre care zic. „Imagistica – cea mai dinamica companie de branding din Transilvania” zice titlul cacofonic. „Imagistica”…hm…tare inspirat pentru o „companie de branding”. N-am la indemina ceva pagini aurii sau albastrii, dar sint foarte curios sa aflu cam cite „companii de branding” mai exista in Transilvania si, desigur, sa stiu citi clienti locali au utilizat in 2007 servicii de branding.

Trecem mai departe.

„Nu credeam sa-nvat a muri vreodata.” De ris! E posibil sa-mi fi scapat mie, sa fi intrat deja in categoria „clasici in viata”, dar nu-l stiam.

[youtube:http://www.youtube.com/watch?v=qQa1ZOxZgZA]

Tin sa consemnez si sa se ia nota de faptul ca mi se pare extrem de imoral si de neigienic spotul Wrigley’s in care, in afara de primul si ultimul, toti protagonistii se pupa in gura cu cite alti doi. Iar sugar-daddy ala cu cravata, care e clar ca-si cotaie secretara dupa care isi pupa nevasta cu sinceritate, e cel mai naspa. Si sint extrem de nervos ca n-am gasit spotul nici macar la hai-q-ads. Grrrrr…

Insemnarile lui Zoso despre zborul catre America imi aduc aminte de multele intimplari, gafe si ciudatenii pe care le-am trait sau pe care le-am observat in cele citeva zboruri, majoritatea lungi, pe care le-am facut in anii trecuti. Tin minte ca prima data am zburat la Singapore, in iarna lui 1996. Cu Air France daca nu ma-nsel. N-aveam habar despre obiceiurile de la bord, asa ca pregatisem cu fratello o punga de sandwich-uri si citeva sticle de apa, in bagajul de mina. Sa fi vazut jena pe noi cind a trebuit sa infruntam zimbetele condescendente ale insotitoarelor de bord…

Apoi, in Bangkok, predestinat nume pentru orasul asta al depravarii exotice, ne-au intimpinat doua fatuce care ne-au explicat cu greu la ce ora si la ce terminal trebuia sa ne prezentam pentru cursa Qantas, care urma sa ne duca la Si’pore. Intii au facut misto de mine ca nu iau un carucior pentru geanta de mina („strong man, ha?), dupa care, la despartire, una dintre ele a ciripit cu zimbet profi: „Tonghelo, ha?”. Ii zic lu’ fratello ca nu vreau sex cu functionarele, asa ca s afaca bina sa afle ce vor sa zica. Era, de fapt, prima interactiune cu limba engleza vorbita de asiatici. Deci, ce zici tu acolo? „Tonghelo!”, raspunde si cealalta, inclindindu-se catre noi de parca eram surzi sau retarzi. Si zic ofuscat: „Fata, tonghelo asta al matale nu-mi suna asemanator cu nimic din ce m-a invatat Bomba la scoala generala unu, de linga piata. Shi vreai sa zici?” „Tonghelo, tonghelo, tonghelo…!”, par fetele ajunse aproape de limita incapacitatii de exprimare. Dupa care una sta o clipa cu ochii in tavan si, calcindu-si parca pe principiul ancestral thailandez de a nu vorbi decit pasareasca, rotunjeste cu eleganta londoneza: „Don’t get lost, ok?”

La intoarcere, intre Sin Airlines si Tarom, am stat pe Bangkok vreo opt ore. Cursa a fost ticsita de figuri deja celebre la ora aceea, gen Nistorescu, Patriciu, vreo doi divertisi, Sorin Rosca Stanescu, fiul lui cu Oana Cuzino, care parca sa zic ca erau deja casatoriti la acea vreme, plus fata lui SRS, cu iubitul ei, un pictor celebru la el in clasa, artistul…Pasarica :) Veneau in gasca de la Pattaya, care la acea vreme era o destinatie d emari figuri pentru romanasii cu bani. In avion avea sa se iste un mare scandal cind, dupa ce se drojdise cu nesat dintr- sticla de gin (ce, nu stiati ca barbatii adevarati beau ginul sec, direct din sticla?), un roman verde s-a urcat cu picioarele pe un portughez care, se pare, ii pusese mina la oua prin semiobscuritatea picotinda.

Cum in ultimele zile am reusit sa ma trezesc numai la vremea siestei, ora noua si jumatate mi-a parut astazi un fel de „creierii noptii” pentru a cobori din scutece ca sa dau drumul unei cafele subtiri, cu mult lapte. Si fin’ca tot nu-mi gaseam rostul de unul singur prin casa, m-am pus pe butonat, convins fiind ca o sa dau mai mult peste desene animate si programe pentru copii. De-astea nu prea am gasit, dar (sau, cum vad ca se spune mai nou si, probabil, va deveni o obisnuinta, „dar in schimb”) am vazut multe copilarii.

La Realitatea, in stiri, Orban si Marmoreeanu par sa se fi impacat, in sfirsit, dincolo de frecusurile partinice. Sint la unison in ceea ce priveste incompetenta in fata acestui obicei prost al iernii de a ninge uneori mai tare. Expertiza lor in domeniul iernii si al drumurilor le spune clar si raspicat ca nametii de pe marginile strazilor vor ramine pe pozitie pina la primavara. Bun asa. Sincroanele cu cei doi sint in stilul stiut, taiate in mijlocul frazei, uneori pe respiratie.

Simona Balanescu sta frumos pe scaun, in semiprofil, la Antena 2, asa cum ne-a obisnuit ea de vreo zece ani prin mai multe canale pe unde a adastat cu emisiuni la fel de profunde si de mare audienta. Se bucura nevoie mare cind o mai suna cite o gospodina si aproape ca se desprinde de scaun de fericire ca se uita lumea. Mai mai ca-i face cu mina interlocutoarei cind „va multumesc foarte mult pentru telefon, o intrebare foarte interesanta”. Interlocutorul are o fata de purece castrat, pelticeste doct despre celulele STEM si „considera in opinia lui”.

Am indexat in DE GUSTIBUS toate experimentele desantate si indigeste ale „live cooking blog”-ului din 30 si 31 decembrie, pentru a va fi mai usor sa le gasiti. Numerele din dreptul a doua dintre retete nu sint variante, ci etapele pe care le-am parcurs in timp ce urcam continut pe blog. Sint intr-o ordine logica, deci n-ar trebui sa fie greu de urmarit. Si pentru ca de dimineata ma incerca un gust amar, am pregatit o chestie cam de neam prost, pe care promit sa n-o mai incerc pina anul viitor, ceea ce va recomand si voua.

De luni, sapte ianuarie, stirile de la sport.ro si, in general, peisajul feminin si nurliu al stirilor sportive de televiziune din Romania, se imbogatesc cu o noua diva. O cheama Alexandra Derevici si am fost colegi in Buftea. Dupa ce va hotariti sa va desprindeti ochii de pe fotografii, cititi mai jos despre reactiile pe care le-a provocat Alexandra in prima saptamina petrecuta in „cetatea filmului”.

Pun si eu umarul la posteritatea micutului George Plesu, care a furat cu nerusinare designul original al blogului Mariei Popistasu. Sa-ti fie de bine, puiut, toate rezultatele din Google care iti vor asocia ilustrul nume cu diverse calificative de ocara, gen „hot”, „copiator” sau „nesimtit”.

A fost din nou Craciun, deci sezonul in care Hrusca da piatra la o parte si iese din pestera pentru inca un turneu. Tot vazind spotul Cosmote despre care chiar nu am chef sa mai zic nimic, mi-am dat seama ca intre morosanul suedez si Rolling Stones exista o asemanare izbitoare: in timp ce Stones nu si-au schimbat componenta de zeci de ani, Hrusca nu si-a innoit repertoriul de tot atita timp.

Zilele-astea, pe usa agentiei BCR din universul meu casnic sta lipit prost, cu bube albastre si riduri, un autocolant mare si urit pe care scrie la inceput „Sintem adeptii stabilitatii.” Platforma din fata usii e plina de resturi de gheata si noroi alunecos. N-au nici macar un pres pe care sa incepi sa-ti recapeti…stabilitatea.