FLYIN’ CREATURES

Insemnarile lui Zoso despre zborul catre America imi aduc aminte de multele intimplari, gafe si ciudatenii pe care le-am trait sau pe care le-am observat in cele citeva zboruri, majoritatea lungi, pe care le-am facut in anii trecuti. Tin minte ca prima data am zburat la Singapore, in iarna lui 1996. Cu Air France daca nu ma-nsel. N-aveam habar despre obiceiurile de la bord, asa ca pregatisem cu fratello o punga de sandwich-uri si citeva sticle de apa, in bagajul de mina. Sa fi vazut jena pe noi cind a trebuit sa infruntam zimbetele condescendente ale insotitoarelor de bord…

Apoi, in Bangkok, predestinat nume pentru orasul asta al depravarii exotice, ne-au intimpinat doua fatuce care ne-au explicat cu greu la ce ora si la ce terminal trebuia sa ne prezentam pentru cursa Qantas, care urma sa ne duca la Si’pore. Intii au facut misto de mine ca nu iau un carucior pentru geanta de mina („strong man, ha?), dupa care, la despartire, una dintre ele a ciripit cu zimbet profi: „Tonghelo, ha?”. Ii zic lu’ fratello ca nu vreau sex cu functionarele, asa ca s afaca bina sa afle ce vor sa zica. Era, de fapt, prima interactiune cu limba engleza vorbita de asiatici. Deci, ce zici tu acolo? „Tonghelo!”, raspunde si cealalta, inclindindu-se catre noi de parca eram surzi sau retarzi. Si zic ofuscat: „Fata, tonghelo asta al matale nu-mi suna asemanator cu nimic din ce m-a invatat Bomba la scoala generala unu, de linga piata. Shi vreai sa zici?” „Tonghelo, tonghelo, tonghelo…!”, par fetele ajunse aproape de limita incapacitatii de exprimare. Dupa care una sta o clipa cu ochii in tavan si, calcindu-si parca pe principiul ancestral thailandez de a nu vorbi decit pasareasca, rotunjeste cu eleganta londoneza: „Don’t get lost, ok?”

La intoarcere, intre Sin Airlines si Tarom, am stat pe Bangkok vreo opt ore. Cursa a fost ticsita de figuri deja celebre la ora aceea, gen Nistorescu, Patriciu, vreo doi divertisi, Sorin Rosca Stanescu, fiul lui cu Oana Cuzino, care parca sa zic ca erau deja casatoriti la acea vreme, plus fata lui SRS, cu iubitul ei, un pictor celebru la el in clasa, artistul…Pasarica :) Veneau in gasca de la Pattaya, care la acea vreme era o destinatie d emari figuri pentru romanasii cu bani. In avion avea sa se iste un mare scandal cind, dupa ce se drojdise cu nesat dintr- sticla de gin (ce, nu stiati ca barbatii adevarati beau ginul sec, direct din sticla?), un roman verde s-a urcat cu picioarele pe un portughez care, se pare, ii pusese mina la oua prin semiobscuritatea picotinda.

N-am inteles niciodata aplauzele de la aterizare. Indiferent de forta socului cu care avionul atinge pamintul, romanasii aplauda capitanul cu frenezia cu care, in scoala, ii cintam soferului de autocar cu care mergeam in excursii „foaie verde de piper, sa traiasca dom’ sofer, ca ne-a dus si ne-a plimbat si nu ne-a accidentat!”. Dar parca sa zic ca la acele zboruri n-am vazut atitia nesimtiti ca la acelea mai recente, gen imbecilii care pur si simplu nu vor sa respecte indicatiile despre centura legata, statul pe scaun, plimbatul printre scaune exact cind insotitorii d ebord isi imping carucioarele cu bauturi etc. Avionul ruleaza pe pista, lampa de avertizare este inca aprinsa, dar bivolii se apuca sa-si adune bulendrele, „ca a aterizat, dom’le!”

Zborul cel mai lung a fost in 2001, cind am venit de la Osaka zburind numai catre Est, pentru ca asta se intimpla la o luna dupa 9/11. Adica un zbor firesc de vreo opt-zece ore a durat cam triplu, pe ruta Osaka-San Francisco – Frankfurt – Otopeni. In Osaka ne-au tinut o ora ca pe leprosi pina s-au dumirit ca nu avem nevoie de viza Schengen ca sa tranzitam Frankfurt-ul. La San Francisco tin minte ca am iesit din aeroport ca din scara blocului, ca sa fumez doua tigari deodata. Mi-a fost mult mai greu sa intru inapoi decit imi fusese la iesire. La Frankfurt mi-au pierdut o valiza. Inca de la Osaka avusesem in bagajul de mina o cutie inchisa cu lame de ras Mach3. Nimeni nu mi-a zis nimic pina la Frankfurt, unde mi le-au confiscat. Asta dupa ce trecusem de mai multe filtre amanuntite si in Japonia, si in State.

In 2006 a fost probabil singura data cind am zburat sau voi mai zbura vreodata cu un charter. Un Air Europa atite de paduchios, incit a trebuit sa sterg scaunul inainte de a ma aseza pe el. Cu doua banchete de cite trei locuri stinga si dreapta, un culoar pentru silfide pe mijloc. Scaunele erau si ele pentru chinezi. Dupa ce am urcat la bord, imploram Providenta sa lase al treilea scaun liber. In aerogara vazusem o tanti cit un Freelander care mergea cu aceeasi cursa. Cind am vazut-o urcind in avion, mi-am bagat capul intre umeri si am repetat mantra disperata „Nu linga noi! Nu linga noi! Nu linga noi!” Si pericolul a picat la vreo doua banchete mai in fata. Apoi personalul de zbor, de o mojicie incredibila. Fetele erau lipsite de orice fel de respect, ele insele niste toape ordinare, cu ruj ieftin si tipator, cu oja sarita de pe unghii. A fost pentru prima oara cind aproape totul la bord a fost contra cost. Ma gindeam cu jind la drumurile mele lungi, cu bautura moca pe toata durata zborului. Ca sa intelegeti natura absurditatii: o sticluta de bautura (din cele obisnuite le bord si prin camerele de hotel) era cinci euro, in timp ce o sticla obisnuita, de 750 ml, era vreo zece.

Cu stupoare aveam sa aflu dupa ce m-am intors ca nici macar nu fusese un zbor low cost, asa cum crezusem si la dus, si la intors.