Posturi cu tagurile: "turism"

Cel puțin așa zice Guinness Book referindu-se la acele restaurante deschise acum sute de ani și încă funcționale. La 1725 spune povestea că a fost fondat locul ăsta, modificat și reorganizat de mai multe ori în cei 292 de ani de existență. Nu insist pe istorie, puteți să o citiți din nenumărate surse pe care vi le oferă Rețeaua, dar subliniez doar că Botin e un nume franțuzesc. Coincidență! Proveniența numelui corespunde, incredibil!, cu naționalitatea fondatorului. Altfel, în bucătăria de la Botin se pare că a lucrat, prin 1756, Francisco de Goya (văr de departe al lui Călin) înainte să devină pictor. Hemingway era un obișnuit al locului pe vremea când locuia la Madrid și chiar pomenește despre Botin în primul său roman de succes, The Sun Also Rises (Fiesta). Mențiuni despre restaurant mai apar și la Graham Greene, Frederick Forsyth etc.

Bun. „Cel mai vechi” nu înseamnă neapărat „cel mai bun”, dar m-am bucurat de ocazia de a-i călca pragul. Pentru că TOT ce înseamnă locul ăsta este despre istorie. De la locul unde este plasat, același de la înființare, până la veselă, atmosferă și aerul pe care-l respiri în interior. Fațada și colțul de stradă de pe Cuchilleros 17 mi-au adus aminte de anii petrecuți prin decorurile de la Buftea. E drept, luminile stradale din zonă ajută mult la proiecția clădirii în conștiința trecătorilor, dar din secunda în care am tras de mânerul ușii de la intrare am pășit într-o altă lume.

Am făcut rezervarea sâmbătă pe la prânz, pentru seară. Prin telefon. Au avut loc abia la 11:30 PM, cu o jumătate de oră înainte de închidere. Asta înseamnă că iau comenzi până la miezul nopții, urmând să închidă după plecare ultimilor oaspeți. Trebuie să fac aici o mică paranteză de of și jale, ca să vă spun că, la fel ca în multe alte țări civilizate, restaurantele din Madrid au peste zi două segmente orare de funcționare. De pe la 13:30 până pe la 16:00 pentru prânz („comida”) și de la 20:30 până la miezul nopții pentru cină. Asta oferă timp inestimabil de valoros pentru prep și mise-en-place, cheia cea mai grea a succesului oricărui restaurant de pe planeta asta.

…și deschid ușa… Ușă înadins lăsată ușor cu vopseaua scorojită, patinată neostentativ, mâner autentic vechi. Primul miros pe care l-am simțit în micul hol de la intrare a fost pur și simplu greu. Un fel de sublimat de abur de cărnuri fierte, în condițiile în care oricum înăuntru era mai rece ca afară. Nu era un miros descompus, ci parcă unul adunat, construit, sedimentat și impregnat până și în podeaua de ciment, Am confirmat rezervarea și am fost invitat într-un salon subteran, coborând pe o scară de fier, printr-un tunel de piatră cu finisaje aspre, aproape naturale.

Catacombe în toată regula. Ca să ajung la scară, am trecut printr-un mic spațiu ce probabil servește drept birou personalului de primire. În stânga am zărit bucătăria. Arhaică, aglomerată, înțesată de tigăi și oale enorme. Ospătari bătrâni, ajutoare ceva mai tinere, toți bărbați, sacouri albe și papion negru. Un alb gălbui, influențat poate de luminile ușor chioare de prin tuneluri. Am primit o masă în colțul din fund al salonului subteran. Lângă una din scările ce duc la pivniță. Sigur că totul face parte dintr-un scenariu asumat, dar tot scriptul mi s-a părut foarte autentic. Ospătar bătrân, cu engleză funcțională la el. Lucru destul de rar prin Madrid, indiferent de vârsta interlocutorilor. Meniu în engleză. Masă de americani nemulțumiți și miștocari în fața mea. Un cuplu vorbitor de engleză în stânga. Întregul tunel – plin.

Am cerut „sângereta” casei (cârnații/caltaboșii gătiți cu sânge de porc sunt o obișnuință în mai toate restaurantele specific spaniole), supa de usturoi servită cu ou și una dintre specialitățile locului, porcușorul de lapte la cuptor. Am conchis cu ospătarul că astea ar fi ok cu un pahar de vin roșu și am primit un Salceda Rioja Reserva 2009, ca vin al casei. Vin bun, matur dar vivace, pe note și culori smochinoase. Morcilla a fost delicioasă, probabil cea mai bună pe care am gustat-o până acum la Madrid. Controlat de cremoasă, cât să nu-ți scoată ochii prin limbă cu exagerări despre ingredientul principal din care e făcută, echilibrat asezonată și drămuită din cantitatea de orez. La temperatură perfectă și cu membrana ușor crocantă, foarte atrăgătoare din toate punctele de vedere.

Am trecut apoi la supă. Nu mă așteptam la nimic cunoscut, așa că puteam primi orice. A venit într-un vas de ceramică grosieră, care pentru mine e un semn bun când vine vorba mai ales de supe și ciorbe. Ador supele fierbinți, care rămân fierbinți până la ultima lingură. Iar ceramica e perfectă pentru asta. Supa de usturoi de la Botin e un arhaism destul de riscant pentru oaspetele obișnuit. Felii groase de usturoi rumenite probabil în cuptor, în cantitate mare. Poate rumenite puțin dincolo de punctul în care usturoiul începe să devină mai puțin prietenos. Supă de bază de vită, minunat făcută în casă după toate semnalmentele.

Probabil că usturoiul e împreunat mai întâi cu stock-ul, după care în castron ajung o cantitate considerabilă de pâine uscată și un ou de găină. Câteva minute pe vreo plită sau în vreun cuptor fără flăcări de sus și cam pe-aici ți-e drumul, către masă. Albușul parțial coagulat nu e chiar preferatul tuturor, nu știu dacă așa trebuia să fie. Probabil că un ou cu albușul complet gătit ar fi fost și mai bizar în supa asta care chiar nu este despre standarde înalte sau bolte palatine pretențioase. Am mâncat-o. Am mâncat și oul. Probabil că aș face-o. Memorabilă sigur este.

Cu porcușorul am avut, însă, dubii. Adică în fața farfuriei mi-am adus aminte că Botin este, printre altele, un „tourist trap” și că specialitatea casei, comunicată cât se poate de impetuos și cu poveste corectă (despre originea purceilor și despre frecvența cu care bucătăria se aprovizionează cu ei) vinde de rupe. Am indetificat o spată, cu tot cu o parte din coaste. Crăpată longitudinal, cu cei trei cartofi și sosul limpede pe care le puteți vedea în imagine. N-am fost niciodată un mare fan al putcelului de lapte. Probabil ceva ancore din copilărie, când uneori mai dădeam peste câte o bucată de vier, episoade cu urmări și amprente teribil de neplăcute și greu de șters din memorie, îmi aduc în nările minții acel miros inconfundabil de fiecare dată când am de-a face cu purcel de lapte. Dar nu asta a fost problema. Prima impresia a trecut și am tecut la fapte.

Poate nu știți, pielea porcului de lapte e greu de numit „șorici”. E un strat subțire, aproape fără pori, care la cuptor se transformă într-o foiță ușor crocantă ce se topește imediat în gură sau când găsește vreo urmă de sos. Sub el am descoperit carnea rozalie, aproape corect asezonată, dar…elastică și destul de viguros atașată de oase. Știți ce încerc să spun? Nu am identificat consistența aceea foarte personală a porcului gătit în cuptor, la temperatură nu foarte înaltă și într-un timp destul de generos. Nu mă așteptam să primesc o farfurie de pulled pork, dar contrastul dintre consistența pielii și cea a cărnii (plus a ligamentelor) mi s-a părut cel puțin o intrigă. Cartofii – probabil fierți în supă de carne. Sosul – mai degrabă un stock puțin redus.

Ospătatrul a insistat să mă convingă că friptura e coaptă cinci ore în cuptor. Era, de fapt, ajutorul, care chiar părea impresionat de un asemenea răstimp de coacere. Poate sous vide, porcușorul întreg, mi-am spus cu sarcasm. Am rămas la părerea mea inițială, că porcușorii sunt pur și simplu fierți în apă cu sare și, probabil, ceva legume întregi, apoi trecuți rapid prin cuptorul la temperatură înaltă, cât să rumenească pielea și să-i definitiveze consistența oricum facilitată de sarea de la fierbere. Sigur că pot să greșesc, dar asta a fost opinia mea în fața farfuriei.

N-am plecat dezamăgit. Pentru că nu am venit la Botin cu niciun fel de așteptări culinare. Ieșisem din apartamentul airbnb mai degrabă ca să văd un loc interesant decât să descopăr niște farfurii surprinzătoare. Și chiar asta a fost experiența mea. Prețurile de la Botin nu sunt foarte mici, dar sunt departe de restaurantele de lux ale Madridului. Pentru ceea ce am primit, nota de plată a fost puțin sub 50 de euro și vă dau informația asta doar în ideea în care vă bate gândul să treceți pe-acolo. Mi-ar fi plăcut să văd toate saloanele, însă era prea târziu să-i mai deranjez cu o întrebare despre un posibil tur. Nu mergeți dacă nu vă simțiți bine în spații destul de înghesuite, sub pământ, în care aerul e destul de umed și ușor muced. Am auzit oaspeți strănutând minute în șir. Dar na…aproape 300 de ani de istorie…

În sfârşit, mi-am făcut o dambla pe care o ţineam în mine din Brazilia. Despre „percebes” am auzit prima oară de la amicul meu portughez din Brazilia, Feliciano. Doamnelor şi domnilor, meet Feliciano:

Feliciano e un fel de Ozzy Osbourne mai puţin celebru, dar prezentând o caracterisitcă specifică muzicianului: cred că nu s-a oprit din băut de câţiva ani buni. În rest, e mare amator de rock şi arhitect. E în stare să-ţi proiecteze la scară supercorectă o casă întreagă, cu creionul, pe şerveţele, în maximum cinci beri. Şi pentru că Feliciano e portughez, prima oară am crezut că zice [p â r s â b â ş] doar pentru că se chinuie să ţină dinţii strânşi, din cine ştie ce motive gastro-bahice. Dar nu. Aşa le zice toată lumea în Portugalia.

Sunt vreo 120 de specii de lipitori de-astea prin mările şi oceanele lumii, mai cu seamă pe coastele cu apă mai rece şi mai neprietenoasă (în Nordul Portugaliei nu e de făcut baie în ocean în luna august). În Porto le-am găsit în Matosinhos, cartierul percarilor şi pescăriilor şi incredibilelor restaurant de peşte din vecinătatea plajelor de la capătul oraşului. Percebes înoată doar în stadiul de larvă, după care se înţepenesc între nişte pietre, unde îşi petrec întreaga viaţă hrănindu-se cu plancton afăţat cu ciocul ăla alb, cornos.

Prepararea lor e o glumă. Trecute câteva clipe prin apă clocotită, răsturnate pe o farfurie, lângă un coş cu pâine prăjită şi un sos picant cu ceva maioneză. Se consumă „piciorul” din interiorul „gulerului” zbârcit aflat în prelungirea ciocului alb. Prin răsucirea acestuia, „mâneca” se rupe şi scoate la iveală corpul propriu-zis. La gust? Răvăşitoare! Arome proaspete, de apă de mare, scoici, alge pline de sevă şi, în general, mediu marin delicios. Nu le ocoliţi dacă aveţi o atracţie specială pentru ce creşte şi trăieşte prin apă. Le-am găsit la 40 de euro kilogramul, preţ de restaurant. Ca să vă faceţi o idee, o porţie zdravănă de sardine la grătar e 10 euro, una de caracatiţă – 15,0o, iar o friptură decentă – între 13 şi 18 euro.

…in Hyde Park.

văzut de mine.

Am fost la Londra. Pentru prima oară de când mă ştiu. Asta dacă nu punem la socoteală transferul de pe Heathrow pe Gatewick în 2001, când am plecat pe vas. Deci nu, nu punem. De data asta am fost la Londra şi am stat câteva zile în oraşul ăsta absolut cuceritor, în care limba engleză a devenit o raritate. Şi englezii la fel. Din zece oameni care urcă într-un autobuz, de obicei niciunul nu e vorbitor nativ. Şi asta nu pentru că doar imigranţii ar merge cu autobuzul. E chiar un mijloc de trasnport foarte civilizat, la îndemână şi destul de convenabil. N-aş putea să mă deplasez zilnic cu metroul londonez, claustrant şi neprietenos. Şi sigur n-aş putea să lucrez în City, în vreuna dintre monstruoasele clădiri de birouri care par adevărate fabrici de mâncat oameni. Dar asta e altă poveste.

Ca un blogger „cu experienţă”, aveam în cap cel puţin zece însemnări cu subiecte diferite despre cele cinci zile în Londra şi două în Ebrington, sătucul din Cotswalds aflat la o jumătate de oră Sud de mult mai celebrul Stratford upon Avon. Dar mi se pare mult peste mână să disec fiecare idee într-un articol separat. Aşa că aici vă voi vorbi şi arăta despre cele câteva gânduri şi interacţiuni papilar-consumiste din această scurtă vacanţă. Pe rând.

• A trebuit să vizitez unul dintre „bârlogurile” lui Gordon Ramsay. Şi am fost la „The Savoy Grill”, simandicosul restaurant din celebrul hotel londonez. Cu rezervare, dar „casual”, adică am fost singura masă din restaurant fără costume şi cravată în acea seară. Atmosferă uşor intimidantă pentru mine, cu o surdină seacă de voci, tacâmuri şi pahare. Fără muzică, într-o lumină scăzută bine şi cu o armată de oameni în echipa din salonul imens. Masa în sine a fost o încântare. La aperitiv am luat crab, oeufs en cocotte şi melci în sos de vin. Acest din urmă preparat mi-a explodat pur şi simplu între papile şi cerul gurii, cu arome absolut electrizante. Pentru felul principal am cerut somonul cu sos olandez (îmbogăţit voios cu busuioc şi suc de portocale roşii), friptură de raţă pe bob verde cu pancetta (foarte foarte tradiţional englezesc) şi miel la cuptor cu sos de măsline. Porţia de raţă conţine piept şi pulpă. Dacă pieptul rose-liliachiu, s-a topit în gură, pulpa mi s-a părut puţin uscată şi prea sărată. Mielul a fost o experienţă absolut năucitoare. La desert am luat îngheţată asortată, tres leches cu sos de caramel şi, desigur, cheesecake. Foarte fine, foarte echilibrate, foarte…corecte. Ospătar polonez (Lucas), ajutor tot est-european şi supervisor francez. Vin rose – Minuty, la un preţ ultradecent. Prima notă de plată a conţinut un preparat în plus, o farfurie de lobster bisque pe care sigur n-o comandasem. Au refăcut-o şi au revenit. Şi pentru că eu cred că moneda cea mai importantă din restauraţie este feedback-ul foarte autentic, printre zecile de superlative în care i-am mulţumit ospătarului la final, am menţionat şi problema cu pulpa sărată. Lucas s-a schimbat la faţă, mi-a luat nota din mână şi s-a retras să discute cu managerul. S-a întors cu o reducere de 15% la farfuria cu raţă şi cu o explicaţie cât se poate de cinstită: „Ţinem pulpele de raţă în apă cu sare, ca să se frăgezească, e posibil să nu le fi desărat corespunzător, ne cerem scuze.” Suficient de memorabil, nu credeţi? :)

• La Cape Town Fish Market (în Soho) am ajuns într-o seară de duminică. Foarte cochet şi destul de pretenţios, cu o vitrină enormă cu vietăţi marine pe gheaţă şi un acvariu imens şi plin cu de toate deasupra ei. Dar, cum ziceam, era duminică seara. Toată marfa era livrată cel mai curând vineri seara şi asta am putut simţi şi în aer, şi în farfurie. Nu mă înţelegeţi greşit. Mâncare bună, gustoasă, midii ok, un cod foarte deştept, cu piure din roşii uscate, totul ok. Dar…doar ok :) Am zâmbit cu un gând către Bourdain când am văzut în meniu că lunea au un discount masiv la „fish and chips”. De la el am aflat (şi m-am întrebat de ce nu mă gândisem înainte) că tot ce e „special” din peşte lunea în restaurantele din marile (şi nu doar marile) oraşe ale lumii reprezintă ultima încercare disperată a bucătăriei de a nu trimite direct în lada de gunoi resturile stocului intrat vineri în frigidere. Vestea bună în ecuaţia asta e că măcar nu vând marfă congelată.

• Într-una din zile am mâncat la prânz în China Town, la un „all you can eat” cu nouă lire şi jumătate. Fresh, gustos, variat, în tone de monosodiu. Logic.
• Shakespeare’s Head e o căsuţă care a aparţinut unor veri foarte îndepărtaţi ai dramaturgului. La parterul acestei clădiri se află un pub foarte drăguţ, care de pe la cinci după-amiaza se umple de localnici ieşiţi de prin atelierele şi studiourile din centrul Londrie. Nu e un loc de funcţionari, pare mai degrabă preferatul unei boeme târzii, ai cărei reprezentanţi nu mai sunt chiar la prima tinereţe. Mâncare clasică de pub, am luat un burger megacinstit, făcut de ei. M-am bucurat tare.

• Am mâncat egrefin (haddock – cel mai popular peşte în UK când vine vorba de fish and chips) cu cartofi prăjiţi pe malul lacului, în Hyde Park. Sunt două treburi importante la capitolul ăsta în Anglia. Compoziţia în care tăvălesc peştele înainte de a-l prăji trebuie musai să conţină bere, în cele mai multe cazuri „ale” artizanal, dacă se poate un ale produs chiar de pub-ul în care îl ceri. A doua treabă – cartofii trebuie să fie naturali şi „tăiaţi de mână”. Am observat un adevărat titlu de onoare al tuturor localurilor care vând asta. Şi da, bun de tot, proaspăt şi din topor. Peştele e gros, bolovănos, de vreo trei sau patru ori mai mult proporţional faţă de „îmbrăcăminte”. Pentru că aşa trebuie să fie.

• Gogi e în Maida Vale, aproape de staţia Saint Johns Wood Road, într-o zonă foarte dichisită, la numai patru sau cinci staţii de autobuz de babilonicul Paddington. Gogi e un restaurant coreean „de cartier”, în care specialităţile sunt încântătoare de-a dreptul. Kimchi de multe feluri, răvăşitor de gustoase, un meniu foarte foarte stufos dintre care multe preparate sunt finalizate la masă, cu ajutorul arzătoarelor din centrul mobilei şi al mini-hotelor de deasupra. Am luat bibimbap cu orez, am gustat şi unul cu paste şi iar m-am bucurat. Deserturile de la Gogi nu sunt făcute în bucătăria lor şi parcă sunt din cu totul altă poveste, mai puţin atrăgătoare decât meniul lor. Personalul – destul de ciudat ca atitudine, dar mi-am dat seama că reacţiile bruşte ale ospătarilor nu sunt neapărat un semn al lipsei de respect, ci o fâstâceală teribilă din cauza faptului că nu stăpânesc prea bine limba engleză.
• Cafe La Ville e un italienesc tot în Maida Vale, cu terasă la canalul navigabil care în duminica de dinaintea plecării arăta spelndid, scăldat în soarele rece al Londrei. Un alt burger de casă pur şi simplu minunat, echilibrat şi suculent, paste bune şi creveţi proaspeţi. Nici ei nu stau strălucit la deserturi. Am luat, desigur, cheesecake. N-am priceput mare lucru din el, destul de uscat şi parcă prea plin de personalitate în notele acrişoare.
• Am lăsat în adins la final experienţa de la Ebrington Arms. Să ne înţelegem: Ebrinton e un sat cu case puţine, lanuri de rapiţă şi păşuni cu oi grase şi frumoase. Media de preţ pentru o casă în zonă, casă care în general îşi începe istoria de pe la 1600-1700 măcar structural dacă nu pe de-a întregul, e pe la cinci sute de mii de lire sterline. Desigur, există şi aşezări care depăşesc trei-patru milioane la preţul pieţei, dar casele pe-acolo se învârt. În Ebrington nu e supermarket, oamenii cumpără ce le trebuie de pe la fermele din sat sau comandă telefonic alte bucurii de la supermarket-urile din alte localităţi vecine. Şi în Ebrington e un singur pub. Tot o clădire veche, loc bun de întâlnire pentru membrii comunităţii, majoritatea aflaţi la o vârstă venerabilă, retraşi din activităţi evident bănoase la grădinărit şi alte ocupaţii faine. Oarecum surprinzător, proprietarii de la Ebrington Arms sunt mult mai tineri, probabil „in their early fourties. El – retras devreme din industria muzicală, unde a activat ca producător. O experienţă culinară incredibilă. Meniul lor pare de departe conceput cu grijă de o minte foarte pricepută şi cu multă experienţă în restauraţie. În majoritate, preparatele sunt de inspiraţie tradiţională cu amprentă locală, într-o execuţie pur contemporană şi cu un plating modernist. Am lăcrimat puţin în sinea mea la crema de păstârnac, fierbinte şi bogată, foarte discret înnobilată cu o amintire fină de curry. Întotdeauna am avut o slăbiciune pentru „morcovul” ăsta cu studii postuniversitare şi mai ales pentru cremă, pe care o făceam şi noi la prânz, măcar lunar, la Kopel’s. M-am lăsat năucit de obrazul de vacă preparat la foc mic, în timp lung, aşezat în farfurie pe un foarte fin piure de cartofi, lângă morcovi noi, gătiţi la abur. Totul complimentat din belşug cu sosurile rezultate la prepararea cărnii. Un regal! Lovitura de graţie a fost, desigur, un cheesecake :) Deconstruit, că tot vă spuneam despre execuţii contemporane. Pesmetul de biscuiţi în care vânai cu bucurie copilărească bucăţele acrişoare de rubarbă organică, de la ferma din sat, uşor caramelizate… Piramidele micuţe de spumă de zahăr mascavo cu lămâie şi o bulă regească de sorbet din cremă de brânză şi din nu rubarbă. Răvăşitor! Ebrington Arms este un loc cu premii multe în competiţile culinare din „Regatul Unit” şi câştigător al numeroase competiţii dedicate producătorilor locali de bere artizanală. Vă spun cu mâna pe inimă că merită cu prisosinţă toate acele distincţii şi preţurile aproape la fel de piperate ca în localul foarte pretenţios de la Savoy, patronat de Gordon Ramsay.

1. Fasole şi orez. Împreună. În fiecare zi. Cea mai populară garnitură pentru toată populaţia Braziliei. Există (mulţi) brazilieni de toate vârstele care nu au trăit o singură zi din viaţa lor fără fasole şi orez, de obicei pe aceeaşi farfurie, lângă carne, salată, peşte, legume, fructe etc.

2. Capoeira, atât de celebrul stil de luptă devenit non-contact, doar o combinaţie de dans şi gimnastică mai mult decât spectaculoasă şi dinamică, este originar din Angola, locul de unde au fost aduşi majoritatea sclavilor cu care ştabii portughezi, proprietari din senin pe bucăţi enorme de teren mustind de bogăţie şi fertilitate, şi-au populat fermele. Capoeira se întâmplă pe muzică live specifică respectivelor demonstraţii, cu instrumente tradiţionale dintre care nu lipseşte „berimbao”, un instrument ce seamănă cu un arc cu o cutie de rezonanţă făcută din nucă de cocos uscată.  În timpul reprezentaţiilor există un fir epic povestit de maestru.

3. Dimensiunea actuală a pădurii tropicale atlantice, vegetaţia seculară de pe malul brazilian al Oceanului Atlantic, se cifrează astăzi la fix cinci procente (5%) din câtă era ea acum câteva sute de ani. Exploatarea a început masiv imediat după ce Brazilia a devenit teritoriu portughez, în 1494. A continuat şi după câştigarea independenţei şi ar mai continua masiv şi astăzi dacă ar mai avea de unde. Fărâma asta de 5% este cam toată în statul Bahia şi sperăm să mai fie o vreme.

4. Cel mai frumos Carnaval brazilian nu se întâmplă la Rio de Janeiro. Mai ales dacă nu te cheamă Radu Mazăre şi ideea ta despre Carnaval nu se reduce doar la dansatoare sumar îmbrăcate, călare pe care alegorice. Nici la Salvador nu e chiar cel mai frumos Carnaval, chiar dacă aici accentul pronunţat sexual de la Rio e înlocuit de concerte ale celor mai îndrăgiţi muzicieni „populari” din toată ţara. Olinda este numele oraşului situat pe coasta de Nord, puţin mai sus de Recife, în care se organizează anual un Carnaval încântător. În Olinda au reuşit să păstreze tradiţiile carnavalurilor portugheze, combinate cu influenţele africane atât de surprinzătoare şi memorabile. Olinda este, la rândul lui, un oraş colonial foarte bine conservat şi îngrijit.

5. Din cauza foarte pronunţatului catolicism practicat cu râvnă pe tot cuprinsul ţării, avortul este interzis prin lege în Brazilia. Coroborat cu o proastă politică a contracepţiei, girată de un sistem medical aproape la fel de disfuncţional ca în România, şi cu un apetit timpuriu şi şturlubatic al focoşilor brazilieni, fetele încep să devină mame în multe cazuri şi de pe la treisprezece anişori. Şi asta nu neapărat din întâmplare, ci cu băieţi pe care ele chiar îi iubesc :)

Aproximativ patruzeci şi cinci de minute cu autobuzul de la Iatacare la Camamu. Biletul e vreo 8 reali şi toate autobuzele din Brazilia (adică şi „rata” cea mai ponosită) merg cu aerul condiţionat pus pe „cancer”. De la Camamu, cu şalupa rapidă, aproape patruzeci de minute până la Barra Grande. Asta costă de la cincisprezece la douăzeci şi cinci de reali de om, în funcţie de momentul din an şi de câtă portugheză vorbeşti. Din Barra mai faci aproximativ o jumătate de oră până în Taipu de Fora, cu un taxi sau cu un ATV de închiriat. Taxiul e patruzeci de reali şi merge cu până la patru persoane. ATV-urile se închiriază din centrul Barra sau de la moteluri şi costă o sută de reali pe zi plus gazolina.

În Taipu e o plajă mare, cu terase şi bodeguţe, dar atracţia locului este reciful imens, aflat la aproximativ o sută de metri de ţărm. Asta dacă vorbim despre bucata cea mai mare din recif, căci mai sunt vreo trei bucăţi dintre care una porneşte chiar din buza plajei. Pentru o experienţă memorabilă, e nevoie de: o zi însorită, cu lumină multă; reflux minim la o oră decentă (adică de la miezul zilei, când ai şi soarele deaupra, deci lumină mai multă în recif, până pe la trei sau patru după-amiază) ca să vezi mai mult şi să nu fii nevoit să te scufunzi mai mult decât îţi permite ţeava snorkel-ului; mască, ţeavă şi labe, pe care le închiriezi pe plajă cu (în total) şaisprezece reali pe oră (colegii nu calculează jumătăţi de oră); eventual echipament foto-video subcavatic, ca să poţi să-ţi faci un selfie-două.

Clipul de mai jos e prima tentativă de edit din imagini filmate cu GoPro Hero 3 Black Edition, jucărie care încă îmi râde în nas cu superioritate intelectuală. Deci mai mult aşa, de dragul năbădăioşilor negricioşi pe care-i veţi vedea la cadru după imaginile introductive. „Mai mă duc!” Mai fac.

Deci avem aşa. Orla. Doar un fel de plajă. Adică aproape o plajă. În sensul că vorbim despre o fâşie destul de lată de nisip, care se termină într-una dintre instanţele Atlanticului din jurul oraşului. Doar că Orla e murdărică, plină de bărci şi primul punct în care Rio de Contas se varsă în ocean. Adică la Orla e mai degrabă apă de râu. Imediat după asta avem Concha. Asta e puţin mai plajă.  Şi aici e multă apă dulce mai ales până vine mareea, nisipul e puţin şi din abundenţă populat cu scaunele şi mesele de plastic ale teraselor cu vad la brazilieni. Pentru că bere, pentru că mâncare, pentru că nu. La Concha nu prea sunt valuri, ceea ce înseamnă că poţi înota lejer, poţi să de te dai cu caiacul sau să faci „stand-up”. Nu e vorba de comedie, ci de stat în picioare pe o planşă specială şi „vâslit” cu o padelă lungă. Pretty fun.

După astea începem să vorbim despre plaje în toată puterea cuvântului. Resende e preferata localncilor şi turiştilor străini. E plaja boemă. Tiririca e următoarea, destul de mainstream, dar mai mare şi mai generoasă în valuri pentru surf şi body-boarding. Are şi nişte duşuri naturale cu apă dulce şi debit puternic. După asta e Ribeira. Mică, inundată complet la maree înaltă, cu un culoar natural până spre drumul asfaltat, plin şi el de mese şi scaune până vine apa mare.

Imediat după Ribeira, asfaltul e pa. Începe o bucăţică de Mata Atlantica, adică un colţ din cei 5% care au supravieţuit aici, în Bahia, din toată întinderea de pădure atlantică distrusă, pe rând, de „descoperitorii” Braziliei şi mai apoi de brazilieni înşişi. E un drum de vreo patruzeci şi cinci de minute prin pădure, cu urcuşuri şi pante destul de abrupte, cu pământ jilav care nu cred să se usuce vreodată, cu mici cursuri de apă şi, la un moment dat, o cascadă nu prea înaltă, dar forţoasă tare. Şi după asta e Prainha.

Imensă, foarte rar populată şi atunci doar de răzleţi care au decis să se aventureze de dragul priveliştii şi al liniştii. La Prainha e un singur chioşc unde poţi cumpăra cocos verde, apă şi răcoritoare. Atât. Adică „doar atât” dacă nu credeţi că vă e de ajuns ceea ce vedeţi în pozele de mai jos. Nu, astea nu sunt toate plajele din apropiere. Şirul continuă cu Sao Jose, Jeribucacu, Engenhoca, Havaizinho, Camboinha, Itacarezinho şi Havaizinho, dar despre ele poate vorbim cu altă ocazie.

Bahia e unul dintre puţinele locuri din lume în care poţi intra în ocean 365 de zile din an. Dacă e soare. Şi dacă nu e, apa e mai caldă şi o baie pe ploaie de obicei devine o amintire memorabilă pentru tot restul vieţii. Vara, de prin octombrie până spre aprilie, pe-aici se stă pe plajă chiar dacă e înnorat. Şi uneori se apucă lumea de cântat, căci un lucru e clar: brazilienilor nu le lipseşte niciodată muzica. Şi chiar dacă o cultură care a dat universalităţii ritmuri unice şi personalităţi-simbol ale istoriei muzicale ajunge să se bagatelizeze, printre mase, în sunete şi vorbe care îmi aduc cu neplăcere aminte de eternele manele din România, samba şi bossa se încăpăţânează să nu pălească. Chiar şi când e uşor „ţigănită”, samba e tot samba.

Încă nu e Carnaval, anul ăsta e pe la jumătatea lui martie (parcă), dar astfel de procesiuni se întâmplă la noi pe stradă aproape tot timpul şi mai cu seamă la sfârşit de săptămână. Sunt fanfare locale sau din oraşele apropiate, vin să-şi facă încălzirea pentru marile năzbâtii recurente sau pur şi simplu ca să-şi exerseze muzicile în paşi mărşăluiţi. Şi pubicul, în majotitate turişti brazilieni şi străini, nu pot decât să se bucure de asemenea întâmplări.