Le Cordon Bleu? Uau!

Le Cordon Bleu. Acum un an şi ceva abia aveam curaj să mă gândesc la cât de specială şi memorabilă ar trebui să fie experienţa de învăţare într-o şcoală cu asemenea prestigiu şi istorie. De mai bine de două săptămâni trăiesc zilnic experienţa asta şi parcă încă nu-mi vine să cred că se întâmplă cu adevărat. Am ezitat să scriu pentru că am vrut să treacă mai multe zile, să intru mai profund în cursuri, să depăşesc etapele de bază, să cunosc mai mulţi profesori formatori şi să încerc să înţeleg mai bine ce mi se întâmplă de fapt…

Nu-mi pare rău că am ales varianta de curs intensiv, în care programa pompează în şase luni exact aceeaşi curiculă pe care ciclul normal o parcurge în nouă luni şi ceva. Sunt zile multe cu nouă ore de cursuri practice şi demonstraţii, sâmbăta suntem cam singura grupă care bântuie prin şcoală, primele două examene se vor succede cu mare viteză în următoatrele săptămâni, dar măcar ştiu că n-am timp să mă plictisesc :)

Simt la fiecare pas cei 120 de ani de istorie Le Cordon Bleu, îi simt în metodele predate, în severitatea în mănuşi de catifea a întregului sistem, în stricteţea regulilor de toat felurile dar şi în felul în care în fiecare zi îţi este transmis în toate felurile că ai venit unde trebuie, că eşti în locul potrivit, că ai făcut o alegere corectă şi că eşti apreciat pentru asta. Restul e proces de învăţare îndopat cu feedback constructiv, în care misiunea ta e în primul rând să pricepi, nu neapărat să replici întocmai.

Cred că ăsta este motivul principal pentru care LCB reuşeşte de atâta vreme să genereze creiere şi personalităţi pregătite pentru bucătăriile din lumea întreagă: ţi se predau metode, nu reţete. Reţetele sunt doar pretexte care doar ilustrează tehnici pe care le vei folosi din nou şi din nou până când n-o să mai vrei sau n-o să mai poţi să fii în bucătărie. Am primit colegi faini şi formatori admirabili. Am primit o bază materială mai mult decât exhaustivă, în care ţi-e mai mare dragul să porneşti focurile şi să te exprimi cu ajutorul lor. Am primit un set de cuţite şi ustensile – cheie pe care în primele zile mai că mi-a venit să le pun pe pernă şi să dorm cu ele.

Şi multă, multă, multă informaţie ilustrată în cursurile – demo, apoi exersată în cursurile practice. În două săptămâni cred că am avut la masa de demonstraţie cinci sau şase formatori diferiţi. În primă fază mi s-a părut neplăcut să nu văd aceeaşi faţă şi la demo, şi în sesiunea practică. După care am realizat că e pur şi simplu un avantaj nesperat, creat exact de acest eventual discomfort. Să primeşti informaţia de bază (metoda) dintr-o sursă şi apoi să o confrunţi cu felul în care o interpretează un alt formator nu poate fi decât de ajutor în sedimentarea a ceea ce v-am spus deja că te învaţă Le Cordon Bleu: metode şi nu reţete.

Sunt în momentul ăsta studenţi de peste şaizeci şi cinci de naţionalităţi în şcoală, în condiţiile în care există peste patruzeci de şcoli deţinute sau afiliate în toată lumea. E drept, o proporţie covârşitoare este acoperită de asiatici, pur şi simplu înnebuniţi în ultimii ani de bucătăria clasică franţuzească, pe care şi-o însuşesc ca pe un certificat suplimentar în efortul lor constant de a deţine întreaga planetă. Avem marea şansă de a fi doar şapte oameni în grupa mea de „intensivi”, un avantaj major când vine vorba de spaţiu în sălile de curs şi de practică şi de timp în interacţiunile directe cu formatorii. Şi aşa, puţini, tot suntem din şase părţi ale lumii.

E bine de tot. După primele şase-şapte cursuri cu conţinut foarte bazic, în ultimele zile chiar am început să gătim câte ceva şi mă bucur din plin că am ce învăţa în absolut fiecare curs prin care trec. Un exemplu simplu ar putea fi cursul de şase ore despre igiena alimentaţiei (HACCP, încheiat cu certificare internaţională de nivel 2), unde am crezut toţi că ne vom închiţi pantofii de plictiseală. Surprinzător, n-a fost deloc aşa. Tone de explicaţii logice şi de informaţii vitale pentru absolut orice bucătărie de pe planetă, fie ea de casă ori de restaurant. Sunt tobă de viruşi, cum ar veni :)

De la tăieturile şi modelajele de bază, vreo zece la număr (da, chiar există o lume întreagă dincolo de „cubuleţe” sau „tocat mărunt”) şi până la ultimul examen voi încerca să vă povestesc cât pot de des despre ceea ce se mai întâmplă în lumea asta magică în care mă nasc din nou. În limitele procedurilor speciale de Social Media pe care, desigur, LCB ne-a împărtăşit-o în mod scris şi foarte cuprinzător la sosirea în şcoală. Aşa că mai greu cu fotografiile şi cu filmuleţele, mai degrabă cu povestea şi experienţele, dar sigur ne descurcăm cumva.

Abia aştept să vă povestesc despre profesorii pe care i-am cunoscut deja. E pur şi simplu tulburător să realizezi că ai şansa să înveţi de la oameni care în ultimii douăzeci-treizeci de ani ai vieţii lor au generat zeci de margarete, stele Michelin, sute de milioane de euro şi de lire şi miliarde de experienţe memorabile. I’m in! Teach me!

Pe curând.