Le Cordon Bleu – către linia de sosire

Mi s-a zburlit părul pe ceafă când am văzut că iar au trecut două luni de la ultima însemnare pe blog, adică de pe când încheiam primul nivel al cursurilor institutului culinar Le Cordon Bleu din Londra. Între timp am trecut prin nivelul de mijloc şi sunt de două săptămâni pe ultima „turnantă” către absolvire. Dacă primele două etape au fost mai mult decât „intense” din punctul de vedere al programului (în formula intensivă studiezi şi aplici în şase săptămâni exact aceeaşi materie pe care în ciclul normal o „macerezi” în trei luni), nivelul superior are acelaşi ritm pentru toată lumea, adică aproximativ trei luni. Voi trece din nou prin toate, ca să avem o imagine mai clară asupra structurii modelului de învăţare LCB.

Nivelul de bază a fost despre tehnici. Tăieturi, metode, baze şi fonduri, sosuri – mamă şi derivate, măcelărie de toate felurile, filetat peşte „rotund” şi „plat”, tehnici de bază în prepararea legumelor, cărnii şi peştelui, fetişuri franţuzeşti gen spume şi umpluturi mai mult sau mai puţin savante. Am luat-o de la sub zero, înţelegând că suntem consideraţi toţi ca fiind la acelaşi nivel, indiferent de ceea ce mai făcusem până acum.

Probabil că partea cea mai dificilă a fost să accept că mediocritatea e o pereche de pantofi care te strâng, dar cu care doar trebuie să te obişnuieşti să calci degajat şi cât mai sigur o bucată de drum, până când primeşti o perche mai potrivită. Unul dintre marile merite ale şcolii ăsteia cred că e felul în care îşi alege profesorii, oameni cu cariere strălucite şi zeci de ani de experienţă în restaurante cu galoane, care sunt pur şi simplu fericiţi să împărtăşească informaţie şi talent şi să te înveţe mai întâi să mergi, apoi să sari, apoi să alergi.

Cu toate astea, la început mi-a fost greu. Până am conştientizat că primul nivel stabileşte coordonatele pentru ceea ce va urma şi că, vorba lor, nu ai cum să alergi bine dacă nu ai învăţat să mergi corect. Nu cred că v-am spus până acum, dar misiunea Le Cordon Bleu este să pegătească bucătari pentru nivelul de bază al unei brigăzi culinare: commis chef. Entry level, cum se spune în HR. Am colegi care lucrează şaisprezece ore în zilele în care nu au şcoală. Curăţă şi taie legume şi blanşează roşii. Pe maximum 1,200 – 1,300 de lire pe lună, care în Londra chiar nu înseamnă mare lucru. Ce fac ei de la nivelul ăsta mai departe, îi priveşte doar pe ei.

Ziceam că nu mi-a fost uşor. Păi nu mi-a fost, pentru că e o mare diferenţă între ce credea ochiul meu că e ok şi ce decid standardele că e corect. Dacă puteţi înţelege diferenţa dintre „tăiat mărunt” şi „tăiat cuburi EGALE cu latura de un milimetru” sau dintre „cartofi modelaţi oval” sau „cartofi cu lungimea de 5 cm, grosimea centrală de 2 cm, vârfuri ascuţite şi şapte feţe identice” probabil că îmi veţi fi priceput, în parte, „chinurile” :)

În nivelul intermediar, la tehnici s-au adăugat ingredientele. Practic, tot parcursul nivelului trece prin fiecare regiune geografică a Franţei, punând pe masă cele mai reprezentative ingrediente pentru fiecare zonă. La metodele deja învăţate se adaugă altele, specifice ingredientelor noi propuse pentru preparare, însă focusul este în primul rând pe ingrediente. Se modifică şi structura seminariilor tehnice. Dacă în primul nivel am vorbit despre igienă şi siguranţă, seminariile din al doilea nivel au fost despre alegerea furnizorilor, recepţionare şi depozitare, despre sezonalitatea ingredientelor, strategii de concepere a meniurilor şi aşa mai departe.

M-am simţit mult mai bine decât în „basic”. Farfuriile au devenit mai colorate, mai complexe. Etapele de preparare au devenit mai degrabă „bun simţ” comparativ cu nivelul anterior, în care fiecare tehnică trebuia bifată cu apăsare, cât să vadă toată lumea, de fiecare dată, că ţi-ai însuşit-o. Un exemplu banal: în „basic” asişti cu religiozitate cum se prăjesc oasele şi resturile de carne degresată pentru baza unui sos, de frică să nu se ardă şi să fii nevoit s-o iei de la capăt. În „intermediate” doar le auzeam că încep să sfârâie şi mă bucuram că pot să uit de ele o jumătate de oră în cuptor, timp în care să mă ocup de multe alte pregătiri.

Şi nu e ca şi cum n-aş fi ştiut toate astea înainte de a ajunge la Londra, însă a trebuit să înţeleg că metodele lor de predare au toate un rost şi că vor să fie siguri că fiecare proces devine reflex necondiţionat când vine vorba de bazele bucătăriei contemporane. Pentru că, deţinând şi respirând respectivele tehnici la orice oră din zi şi din noapte, abia apoi poţi deschide un întreg univers doar privind un ingredient sau altul. Pentru că despre asta începe să fie vorba în al treilea nivel.

În „superior” vorbim, în sfârşit, despre creativitate şi estetică pe farfurie. Intervine un grad generos de libertate în decizia designului farfuriei, îţi sunt lăsate ingrediente sau porţiuni de legume cu care eşti îndemnat să faci ce crezi tu că e mai bine, sunt sesiuni practice şi chiar o parte din examen în care îţi concepi singur un preparat. Există în continuare sesiunile demo cu preparate din ce în ce mai complexe, care combină metode şi tehnici buchisite până acum, dar deja aici suntem la capitolul „capodopere” pe care mulţi bucătari cu experienţă le privesc încă în plan aspiraţional.

Nivelul superior are câteva sesiuni menite să confirme dacă parcursul tău din şcoală a fost corect şi dacă eşti pe drumul cel bun. Un bufet internaţional cu public (studenţii din cicluri inferioare şi din secţiunea de cofetărie plus invitaţii lor – câteva sute de persoane) în care ai secţia ta, preparatele de care te ocupi şi ritmul firesc al unei linii de servire din „lumea reală” sau o sesiune dublă, în care întâi faci parte dintr-o echipă după care o conduci şi duci la îndeplinire un service normal.

Ce mi s-a confirmat până acum în Le Cordon Bleu?

• că un „mis-en-place” corect pregătit îţi creează şansele unei bucătării de succes – timp câştigat, control corect asupra resurselor, precizie şi consistenţă în preparare, un management bun al personalului, precizie în estimarea costurilor şi controlul pierderilor etc.
• că bucătăria este o meserie care are foarte puţină legătură cu munca fizică (deşi trebuie să fii pregătit să rezişti la ore lungi chiar dacă nu depui neapărat un efort fizic special) şi foarte foarte multă treabă cu folosirea intelectului;
• că masa de lucru, aragazul şi secţia în care lucrezi reprezintă în totalitate modul tău de a gândi şi de a opera;
• că standardele în bucătărie nu omoară creativitatea, ci o ajută să se dezvolte într-o formulă profitabilă şi fericită pentru toată lumea;
• că, indiferent de calitatea ingredientelor cu care trebuie să lucrezi, cel mai important e să ştii să nu-ţi baţi joc de ele.

Mă întorc în Bucureşti în septembrie, cu cel puţin patru proiecte la care am început deja să lucrez. Sunt recunoscător neajunsurilor şi lipsurilor de pe piaţa de acasă pentru că asta înseamnă că e loc mult de făcut lucruri bune şi utile, spaţiu pentru dezvoltat ceea ce avem şi pentru creat şi încercat concepte noi. Şi pentru că, între timp, aleg să nu-mi mai încep un plan gândindu-mă în primul rând la motivele pentru care n-o să funcţioneze.