Jumătățile de porție vând mai mult și mai bine

miercuri, 3 mai, 2017 la 10:29 am

E un subiect la care mă gândesc de mai multă vreme și care, alături de conceptele mai noi pe care piața restaurantelor din lumea civilizată le-a adoptat în ultimii ani (meniurile de degustare, farfuriile de împărțit între comeseni, porțiile mici cu mai multe preparate din meniu etc.), nu fac decât să vină în întâmpinarea obiceiurilor de consum mereu în schimbare ale oaspeților, maximizând în același timp vânzările restaurantului. În decizia vânzării de jumătăți de porție eu am reușit să identific doar avantaje pentru ambele părți. Ideea mi-a fost împrospătată de recenta săptămână petrecută la Madrid, unde majoritatea restaurantelor și bistro-urilor au acest obicei, listele cu meniul chiar alocând coloane separate pentru prețul jumătăților de porție.

half portion

Din punctul de vedere al oaspetelui de restaurant:

  • Cu precădere turiștii, dar și clienții locali de diferite tipuri, s-ar bucura să poată gusta din mai multe preparate din meniu. Când găsești două, trei sau mai multe preparate care te tentează, problema principală e că nu vei putea mânca din fiecare câte o porție. Sigur, le poți comanda, însă mare parte din conținutul farfuriilor va ajunge la gunoi, ceea ce e de evitat din toate punctele de vedere. Poți să iei resturiel la pachet, dar știm toți că ele nu vor mai avea aceeași valoare peste câteva ore. În plus, plătești o grămadă pentru ceva ce nu vei putea folosi.

Am plecat din București spre Madrid cu o poftă nebună de urechi de porc. Am găsit locul cu recomandări bune pentru așa ceva numai că, în același capitol din meniu și în vitrina de la stradă a birtului, am mai găsit rinichi, momițe și mațe împletite de miel, specialitatea locală din burtă de vită, limbă de vițel și picioare de porc și, desigur, ardeii Padron fripți atât de apreciați. Ați numărat? Sunt șase preparate diferite. Le-am comandat pe toate, singur, dar la jumătăți de porție. Sigur că le-am mâncat fără nicio altă garnitură sau pâine, sigur că mi-am băut păhărelul de bere abia la sfârșit, sigur că prin farfurioare a mai rămas câte ceva, dar măcar am putut să gust din toate și să nu-mi bat joc de mâncare.

  • Chiar și când jumătatea de porție este comandată dintr-un singur fel, nu cred că e drept să considerăm din start, ca operatori de restaurante și bucătari, că la baza respectivei intenții e doar zgârcenia. Suntem diferiți, mâncăm diferit, iar dimensiunile porțiilor românești, trebuie să recunoaștem, de cele mai multe ori sunt exagerat de mari.

Într-una din seri, la Madrid, m-am dus teleghidat către un local pe care Internetul îl recomanda drept locul perfect pentru a încerca o ciudățenie: „sângereta” leoneză servită în clocot direct într-un vas de ceramică. Adică sânge de porc gătit cu diverse mirodenii, nici urmă de membrana în care știm noi că se fac mezelurile. Ospătarul mi-a spus din start: îți dau porție mică, n-are rost să încerci porția normală pentru că este foarte mare și, oricum, fiind prima dată când mănânci așa ceva, n-are rost să riști. Și a avut dreptate. Mi-a plăcut, dar am putut să comand încă un fel care mi-a plăcut și mai mult.

half portion

Suntem de acord că, pentru oaspeți, strategia jumătăților e câștigătoare? Cred că da. Atunci haideți să vedem care ar fi avantajele pentru restaurante:

  • Din start, jumătate de porție nu înseamnă și jumătate de preț. În general, prețul unei jumătăți se învârte pe la 60-65% din prețul porției întregi. Și e firesc să fie așa. Pentru că jumătate de porție înseamnă, desigur, jumătate din gramaj, dar și muncă dublă, consumuri duble etc. Ospătarul ia comanda de două ori și servește de două ori pentru cantitatea de ingredient dintr-o porție la preț întreg. Spațiul ocupat în salon sau pe terasă e dublu. Timpul și efortul alocate de bucătărie sunt duble, că doar nu gătim acum o porție întreagă, servim jumătate și ținem restul pentru următorul oaspete. Vasele din bucătărie, farfuriile de servire și tacâmurile sunt în două rânduri.
  • Jumătăți de porție din mai multe preparate înseamnă rulaj mai mare și mai variat din stocul existent. Dacă sunt forțat, ca oaspete, să aleg un singur preparat în detrimentul altora, materia primă a „pierzătoarelor” a ratat șansa de a pleca din depozite la o dată cât mai confortabilă pentru prospețimea și valoarea ei maximă.
  • Două porții servite din gramajele unui preparat întreg înseamnă potențial dublu de vânzare de băuturi și desert. N-o mai detaliez pe-asta, cred că e la mintea oricui.
  • Mai mulți oaspeți care gustă mai multe preparate se traduc, în vremurile noastre, prin mai multe șanse de review-uri și ecouri pozitive. În primul rând pentru că le-am dat șansa să guste fără să le crape stomacul, am fost flexibili și atenți la dorințele lor. În al doilea rând pentru că mai multe opțiuni au șansa de a lovi măcar odată în nivelul și preferințele unui client. Dacă alege un singur preparat și acela nu e „pe gustul său”, fie nu va spune nimănui și nu va reveni, fie va scrie pe undeva că TOT meniul e o mizerie. Dacă din trei-patru opțiuni l-a cucerit măcar una, sigur ne vom bucura de urmări.
  • Mai multe preparate din meniu executate în bucătărie și trimise la masă înseamnă activitate diversificată pentru echipa din bucătărie, antrenamentul ei permanent față de un număr cât mai mare de preparate și testarea lor mai frecventă în interacțiunea directă cu publicul. Orice meniu are „cai morți”, așa cum orice echipă de bucătari se plictisește să producă aceleași și aceleași preparate pe o perioadă mai lungă de timp. De ce să nu optimizăm și aspectul ăsta dacă avem ocazia, mai ales că, așa cum cred că am demonstrat deja, vindem și încasăm mai mult?

Nu prea știu locuri din București care să vândă jumătăți de porție și în care ospătarul și bucătăria să nu se blocheze când primesc o astfel de rugăminte din partea clienților. Păi n-am cum „să bat în sistem”, păi și ce fac cu restul etc. etc. etc. Nu cred că vom vedea prea curând treaba asta implementată la o scară cât de cât reprezentativă, dar sunt convins că merită să ne gândim puțin la ea.

 

Le Cordon Bleu? Uau!

miercuri, 15 aprilie, 2015 la 1:14 pm

Le Cordon Bleu. Acum un an şi ceva abia aveam curaj să mă gândesc la cât de specială şi memorabilă ar trebui să fie experienţa de învăţare într-o şcoală cu asemenea prestigiu şi istorie. De mai bine de două săptămâni trăiesc zilnic experienţa asta şi parcă încă nu-mi vine să cred că se întâmplă cu adevărat. Am ezitat să scriu pentru că am vrut să treacă mai multe zile, să intru mai profund în cursuri, să depăşesc etapele de bază, să cunosc mai mulţi profesori formatori şi să încerc să înţeleg mai bine ce mi se întâmplă de fapt…

Nu-mi pare rău că am ales varianta de curs intensiv, în care programa pompează în şase luni exact aceeaşi curiculă pe care ciclul normal o parcurge în nouă luni şi ceva. Sunt zile multe cu nouă ore de cursuri practice şi demonstraţii, sâmbăta suntem cam singura grupă care bântuie prin şcoală, primele două examene se vor succede cu mare viteză în următoatrele săptămâni, dar măcar ştiu că n-am timp să mă plictisesc :)

copolovici le cordon bleu

Simt la fiecare pas cei 120 de ani de istorie Le Cordon Bleu, îi simt în metodele predate, în severitatea în mănuşi de catifea a întregului sistem, în stricteţea regulilor de toat felurile dar şi în felul în care în fiecare zi îţi este transmis în toate felurile că ai venit unde trebuie, că eşti în locul potrivit, că ai făcut o alegere corectă şi că eşti apreciat pentru asta. Restul e proces de învăţare îndopat cu feedback constructiv, în care misiunea ta e în primul rând să pricepi, nu neapărat să replici întocmai.

Cred că ăsta este motivul principal pentru care LCB reuşeşte de atâta vreme să genereze creiere şi personalităţi pregătite pentru bucătăriile din lumea întreagă: ţi se predau metode, nu reţete. Reţetele sunt doar pretexte care doar ilustrează tehnici pe care le vei folosi din nou şi din nou până când n-o să mai vrei sau n-o să mai poţi să fii în bucătărie. Am primit colegi faini şi formatori admirabili. Am primit o bază materială mai mult decât exhaustivă, în care ţi-e mai mare dragul să porneşti focurile şi să te exprimi cu ajutorul lor. Am primit un set de cuţite şi ustensile – cheie pe care în primele zile mai că mi-a venit să le pun pe pernă şi să dorm cu ele.

Şi multă, multă, multă informaţie ilustrată în cursurile – demo, apoi exersată în cursurile practice. În două săptămâni cred că am avut la masa de demonstraţie cinci sau şase formatori diferiţi. În primă fază mi s-a părut neplăcut să nu văd aceeaşi faţă şi la demo, şi în sesiunea practică. După care am realizat că e pur şi simplu un avantaj nesperat, creat exact de acest eventual discomfort. Să primeşti informaţia de bază (metoda) dintr-o sursă şi apoi să o confrunţi cu felul în care o interpretează un alt formator nu poate fi decât de ajutor în sedimentarea a ceea ce v-am spus deja că te învaţă Le Cordon Bleu: metode şi nu reţete.

Sunt în momentul ăsta studenţi de peste şaizeci şi cinci de naţionalităţi în şcoală, în condiţiile în care există peste patruzeci de şcoli deţinute sau afiliate în toată lumea. E drept, o proporţie covârşitoare este acoperită de asiatici, pur şi simplu înnebuniţi în ultimii ani de bucătăria clasică franţuzească, pe care şi-o însuşesc ca pe un certificat suplimentar în efortul lor constant de a deţine întreaga planetă. Avem marea şansă de a fi doar şapte oameni în grupa mea de „intensivi”, un avantaj major când vine vorba de spaţiu în sălile de curs şi de practică şi de timp în interacţiunile directe cu formatorii. Şi aşa, puţini, tot suntem din şase părţi ale lumii.

E bine de tot. După primele şase-şapte cursuri cu conţinut foarte bazic, în ultimele zile chiar am început să gătim câte ceva şi mă bucur din plin că am ce învăţa în absolut fiecare curs prin care trec. Un exemplu simplu ar putea fi cursul de şase ore despre igiena alimentaţiei (HACCP, încheiat cu certificare internaţională de nivel 2), unde am crezut toţi că ne vom închiţi pantofii de plictiseală. Surprinzător, n-a fost deloc aşa. Tone de explicaţii logice şi de informaţii vitale pentru absolut orice bucătărie de pe planetă, fie ea de casă ori de restaurant. Sunt tobă de viruşi, cum ar veni :)

De la tăieturile şi modelajele de bază, vreo zece la număr (da, chiar există o lume întreagă dincolo de „cubuleţe” sau „tocat mărunt”) şi până la ultimul examen voi încerca să vă povestesc cât pot de des despre ceea ce se mai întâmplă în lumea asta magică în care mă nasc din nou. În limitele procedurilor speciale de Social Media pe care, desigur, LCB ne-a împărtăşit-o în mod scris şi foarte cuprinzător la sosirea în şcoală. Aşa că mai greu cu fotografiile şi cu filmuleţele, mai degrabă cu povestea şi experienţele, dar sigur ne descurcăm cumva.

Abia aştept să vă povestesc despre profesorii pe care i-am cunoscut deja. E pur şi simplu tulburător să realizezi că ai şansa să înveţi de la oameni care în ultimii douăzeci-treizeci de ani ai vieţii lor au generat zeci de margarete, stele Michelin, sute de milioane de euro şi de lire şi miliarde de experienţe memorabile. I’m in! Teach me!

Pe curând.

Diferenţa dintre bucătar şi chef

duminică, 9 martie, 2014 la 8:24 am

Mi-e teamă că facem o confuzie. Sau nu, de fapt nu mi-e teamă. Confuzia asta există şi mă râcâie insistent pe scoarţă la fel cum, în urmă cu cincisprezece ani, mă apăsa confundarea relaţiilor publice cu relaţiile cu publicul. Nu că asta ar fi o problemă complet rezolvată în prezentul glorios al societăţii româneşti, dar n-am chef să deviez prea mult.

Din lipsă de informaţie şi poate de puţină curiozitate pentru a face rost de ea, sunt mulţi români (şi nu numai) care cred că denumirea de „chef” e un fel de tichie strălucitoare, o împopoţonare exagerată a lui „bucătar” cu un franţuzism cu uşor iz de brânză falsă. Pe de altă parte, sunt şi bucătari care trec repede graniţa bunei cuviinţe şi, măcar pe şoptite, după orele de program în cine ştie ce bucătărie cu pretenţii mai mari sau mai mici, îşi atribuie titulatura de „chef”.

August Escoffier

Fără a avea neapărat nevoie de un dicţionar explicativ, bucătarul este acea persoană care pregăteşte mâncare. Dacă pentru activitatea asta urmează o şcoală de specialitate şi trăieşte din această ocupaţie, el devine bucătar profesionist. Dacă nu are studii şi/sau certificare pentru asta şi dacă bucătăria rămâne o ocupaţie secundară, el este un bucătar amator. De la nivelul de începător al bucătarului care doar curăţă legume sau fierbe cartofi şi până la, să zicem, acela al bucătarului care face supe, sosuri sau grătare, cu unele excepţii de natură cultural-geografică, toţi aceştia sunt bucătari.

Un bucătar profesionist nu iese chef nici măcar din Le Cordon Bleu, cu La Grande Diplome în buzunar, după nouă luni de studiu şi practică şi aproximativ 32,000 de euro cheltuiţi doar pentru şcolarizare şi certificare. Un chef este un bucătar cu experienţă demonstrabilă care:

  • coordonaează întreaga activitate din bucătăria unui restaurant;
  • este responsabil de gestionarea tuturor tipurilor de resurse care fac o bucătărie să funcţioneze: oameni, aparatură, materii prime, relaţionează direct cu furnizorii sau prestatorii de servicii externi;
  • creează meniuri sau oferte speciale a căror oportunitate este corelată direct cu aspecte „neculinare”, pe care el le cunoaşte în profunzime: poziţionarea pe piaţa de referinţă a restaurantului, publicul deservit, sezonalitatea, proiectele speciale etc. Altfel spus, transpune o viziune şi o misiune în meniu şi pe farfurie.

Mă limitez la doar aceste trei caracteristici pentru că o listă mai lungă ar putea părea poate prea înflorită pentru sceptici sau intelectuali rasaţi care continuă să-şi alimenteze credinţa limitativă conform căreia bucătăria e în principal muncă fizică depusă pe baza unei cărţi cu reţete. Sunt multe alte lucruri care diferenţiază un chef de un bucătar şi mai multe care „predispun” un bucătar la a deveni, la un moment dat, chef. În multe cazuri, viaţa unui chef ajunge să conţină mai degrabă cifre decât arome, mai mult strategie decât viziune. Desigur, există şi bucătari care îşi doresc să ajungă chef-i doar ca să gătească mai puţin, şi bucătari care devin chef-i şi aleg să redevină bucătari…

Desigur, mai presus de toate astea stau misiunea pe care decizi să ţi-o împlineşti prin vocaţia pentru gust, studiul, respectul pentru ingrediente şi pentru aceia cărora le dedici farfuriile tale, dar despre toate astea am mai vorbit mult şi vom mai vorbi şi mai mult. De data asta am vrut doar să-mi ofer contribuţia întru lămurirea fie şi parţială a celor bănuitori sau doar nedumeriţi.