Posturi cu tagurile: "oameni"

• am vorbit bun şi cu folos cu Petrişor Obae; ne ştim de cînd el era la prima versiune a „Media & Advertising”, eu – piar la radio; vorbim rar, dar bine;
• Clickio mă hărţuieşte cu ideea unei găteli în grup, cu gaşcă şi consumatori; ideea asta mă hărţuieşte şi pe mine, deci sînteţi doi; cît de curînd, mes amis…
• De fiecare dată cînd mă întîlnesc cu Victor, am o senzaţie pe care îmi vine s-o definesc nedefinit  „Jean Gabin” şi asta e bine;
• am mai experimentat şi senzaţia de „Doru Panaitescu„; sparkling;
• Vişa îşi revenea cu greu după experienţa tragică din Piaţa Romană, unde cele mai nasoale trotuariste din Bucureşti încercaseră să-l agaţe…
• m-am simţit animat de animatorul Florin Grozea;
• de remarcat noua pepinieră de tinere vlăstare care au mişunat vesel în toate direcţiile, producînd febră musculară la muşchii oculari;
• am băut Four Roses & Coke; n-aveau nici Jack, nici Pepsi.

Primul a ajuns (un fel de) muzicant. Celălalt e jurnalist. Oare s-au întîlnit vreodată? Şi, dacă da, oare au sesizat cît de puternică e legătura dintre ei?

Nu ştiu dacă am văzut pe ditamai tarlaua internetului vreun „how to” referitor la prieteni, la cîţi e bine să ai şi la cum e bine să-i triezi şi să-i clasifici. Probabil că aceia care n-au făcut şi din asta un subiect de metodă rapidă pentru rezolvat probleme, au făcut apel la bunul simţ.

Sînt după o discuţie telefonică de aproape o oră, în care a trebuit să justific de ce:

• Mă lipesc rar de un magazin de ţoale, dar Debenhams începe să-mi placă mult, în ciuda retardului de care suferă o mare parte din personal. Şi daţi muzica aia mai încet la difuzorul de la cabinele de probă, că e spaţiul mic şi se aude mult mai tare decît în restul magazinului!
• Ieri m-am întîlnit cu Mihai Giulvezan şi, ca de obicei cînd se întîmplă, mi-a plăcut chestia asta;
• Dacă ajungeţi pe la jidănescu’ „Legenda”, cu adresa pe Mihai Eminescu 156, aproape colţ cu Vasile Lascăr, e posibil să vreţi să încercaţi „blinces cu vanilie”;
• Mai spre seară voi reveni cu propunerile gastronomice de zi cu zi, într-o formulă ceva mai practică. Zic eu.

Din ciclul „asemănări care ne frămîntă”, două personaje care n-au absolut nici o legătură între ele, dar care mie-mi par a seamăna pînă la confuzie. În timp ce Liviu Taloi nu cred să aibă habar de prelucrarea laptelui şi nici vreo legătură cu George Copos, Jean Valvis probabil că n-are nici cea mai vagă idee despre comerţ online. Ceea ce e corect, întrucît foarte rar doi fraţi gemeni aleg aceeaşi carieră. :)

Noaptea trecută, iar Gmail îmi arată că fix acum 24 de ore, fratello mi-a trimis trei linkuri. Trei clipuri de pe YouTube. În ele, un motiv nou pentru păreri de rău şi tristeţi naţionale, dar şi un puternic motiv de mîndrie. Probabil că generaţii întregi de flecari şi băieţei cu figuri nici n-au auzit de el. Probabil că alţii, mai vîrstnici, erau prea ocupaţi să-şi plîngă nimicnicia sau să-şi toarne vecinii, la vremea cuvenită. Un individ care mie mi-a rămas în memorie în primul rînd pentru ceea ce pe-atunci nu ştiam că se cheamă spirit ludic sau fericirea predestinării pentru succes. Filmul de mai jos nu este singurul pe care-l puteţi găsi, dar am multe motive să mă bucur că vi-l pot împărtăşi. Ar fi bine să-l urmăriţi pînă la capăt, pentru mine este, în măsuri comparabile, inspiraţie, admiraţie, confirmarea unor convingeri puternice…

[youtube:http://www.youtube.com/watch?v=W2yEtuRI0aA]

Adevărul este că mi-a fost cam teamă. La ora 8 PM abia se dezmorţea clubul, erau mai mulţi oameni LA treabă decît CU treabă. Dar într-o oră s-a populat bine incinta. Nu ca la primul, dar de departe mai bine decît la al doilea. Oameni cu ştiinţă la versuri, au cîntat cu verişorii de pe scenă, dinspre care am avut mari surprize personale. Nu sînt consumator greu de rap, dar pe bune că mi-a sunat bine aproape tot ce s-a auzit. Ce-i drept, am fost mai atent la oameni, care „au dat” cu poftă, pentru un public foarte vioi. Ştiam că Biţă e foarte bun, eram convins că Grasu’ XXL e un sensibil, dar am văzut şi prospături cu vînă, am auzit şi groove-uri de-a dreptul inspirate. Mare bucurie să-l revăd pe K-gula (o, tempora…) şi inginerie de ciulit urechea la Zale.

Bere bună şi interacţiuni pe măsură cu Chinezu, Cabral şi Buddha. M-am întors cu un taximetrist care avea o poză cu fie’sa, pe bord (bună cu schije, a patra şi singura nemăritată din setul de-acasă) şi pe Bendeac sonerie la telefon. Cînd a-nceput să peroreze despre criză, m-a pierdut.

Tamango a suferit un accident cerebral. Via Ioan T. Morar: „Nu mai poate cînta, asta însemnînd că principala sa sursă de venit a dispărut. Cu o familie grea, Tamango e, acum, într-o situaţie strîmtorată, dacă nu chiar dramatică.” Întrebarea e: „Cum am putea să-l ajutăm?”. Idei ar fi, putirinţă strîngem. Ce facem?

Există viaţă după a.k.a showbiz-ul românesc? Nicoleta ex HiQ începe să demonstreze că da. A plecat cu înţelepciune de la trei întrebări: ce nu voi face niciodată în viaţa asta, orice s-ar întîmpla? ce aş face dacă aş muri de foame? pentru ce m-aş trezi în fiecare dimineaţă cu drag? Şi-a dat cîteva răspunsuri şi a pornit pe un drum nou. Sau a pornit pe drumul ăsta chiar pentru a găsi răspunsuri. Fîţele din starmud-ul autohton nu sînt bîntuite de asemenea întrebări. Ele au doar răspunsuri la întrebări pe care nu şi le-au pus încă. Oamenii valoroşi au mai degrabă întrebări. There you go, girl!

Vorbim la telefon. Vorbim mai mult sau mai puţin, după cum ne sînt nevoile şi obiceiurile. Am fost şi eu uneori doar o prelungire a telefonului de la ureche, uneori din nevoi, alteori din proaste obiceiuri. Telefon fix am avut în casă de cînd m-am născut. Noi am avut de-ăsta de cînd s-a inventat telefonia la Piteşti, întîi număr cu două cifre, apoi cu trei, apoi cu cinci… Am avut 20, 220 şi 23220. După aia s-a complicat şi nu mai ştiu cum era. Deh, bunicul era dirigintele poştelor, aveam pile.

Ei şi pentru că am avut telefon în casă de mic, una dintre regulile învăţate devreme în jurul lui a fost mai clară ca lumina zilei: cînd un adult vorbeşte la telefon, nu vii să-i arăţi cel mai nou desen făcut cu setul cel nou de carioca, nu încerci să-i povesteşti cum a făcut Costel Pătruţ disecţie la şopîrlă pe buturuga din spatele blocului, nu-l deranjezi decît dacă arde, se inundă sau se cutremură casa. Sînt convins că aţi dobîndit acest bun obicei încă din primii ani ai existenţei voastre şi că, făcînd parte din educaţia celor „şapte ani” (o cifră care sună arhaic, dar despre care psihologii, sociologii şi experţii în inteligenţă emoţională au demonstrat o mulţime de treburi interesante) vă ţineţi de ea fără eforturi.

La mine e reflex. Stau de vorbă cu cineva, îi sună telefonul, tac brusc. E treaba respectivului dacă răspunde sau nu, eu mă opresc în mijlocul frazei şi aştept decizia lui. Din două motive: pentru că  e treaba lui dacă vrea sau nu să răspundă şi pentru că telefonul i-a distras atenţia, deci am şanse mari să nu reţină mai nimic din fraza în curs. O voi relua oricum după ce respectivul decide să răspundă, să dea reject etc.

V-aţi plictisit deja. Ştiu. Pentru că am scris deja trei paragrafe de common knowledge, de banalităţi care pentru un individ educat nu fac nici doi bani găuriţi. Ei bine, este pentru că voi aveţi în sînge crîmpeiul ăsta de educaţie. Oricît ar părea de greu de crezut, alţii nu îl au. Şi nu mă voi lansa aici în teorii tembele despre originea geografică, gradul de inteligenţă sau nivelul ierarhic ce deosebeşte un individ de altul. Educaţia sau lipsa ei nu ţin cont de asemenea factori, aşa cum nesimţirea nu face mofturi atunci cînd îşi alege hoitul – gazdă.