Posturi cu tagurile: "oameni"

Pe Mircea Stănescu l-am văzut o singură dată „live”, într-o vreme în care cred că era fericit. În 1997, pe la sfîrşit de ianuarie, pe aeroportul din Bangkok (un alt nume care mă duce cu gîndul la predestinări paroxistice), cu fratello, dinspre Singapore, după o cursă „deluxe” cu Singapore Airilines şi opt ore de escală între avioane, pregătindu-ne sufleteşte pentru un drum lung şi obositor cu Tarom.

Şi nu se anunţă bine deschiderea porţilor, că apare un grup vesel şi numeros, a cărui componenţă o ţin minte ca acum. Sorin Roşca Stănescu, aka Naşu’, aka Sereseu’, aka Ciripoi. Mircea Stănescu şi doamna, pe atunci Oana Cuzino (dacă acum consideraţi că femeia asta arată bine, încercaţi să v-o imaginaţi acum aproape fix 11 ani). Fiica lui SRS, însoţită de cugetătorul-arhitect-poet-muzicant Păsărică, un artist de a cărui ubicuitate boemă m-am lovit ani de zile prin majoritatea crîşmelor şi hrubelor „studenţeşti”. Din grup mai făceau parte Dinu Patriciu, Cornel Nistorescu şi, bănuiesc, vreo doi divertişi care păreau cumva adiacenţi. Veneau in corpore de la Pataya, staţiunea thailandeză care în anii ’90 a reprezentat marea atracţie de iarnă pentru mai mulţi afacerişi si şefi de ziare din România.

Vouă vi se întîmplă să citiţi prostia sau răutatea pe feţele oamenilor pe lîngă care treceţi pe stradă sau pe care-i vedeţi în jur? Cînd eram copil, o auzeam deseori pe sor’mea spunînd despre cîte cineva că „are stigmatul prostiei întipărit pe faţă”. Ce bine-ar fi să poţi vedea asta la toţi proştii… Numai că mulţi proşti sînt deghizaţi, te păcălesc cu cîte o sclipire a ochilor sau cu vreo grimasă cît de cît expresivă, pe unii îi păcălesc cu hainele pe care le poartă, cu funcţiile pe care le ocupă sau cu averile pe care le posedă.

Tot cînd eram mic mi se întîmpla să adorm întrebîndu-mă ce face exact în acea clipă un om pe care-l văzusem în timpul zilei sau cu mai multă vreme înainte. Mi se întîmplă şi acum să-mi aduc aminte figurile oamenilor din cartierul în care am copilărit, babele de pe la cozi sau securiştii pensionari care se ocupau de ordinea cozii, vînzătoare sau simpli mitocani trecători. Da, sînt dintre aceia care se zgîiesc la oameni şi care i-ar fotografia pe toţi. Aş fi un mare colecţionar de portrete bune dacă aş avea timp doar pentru asta.

O treabă faină cu scrisul pe termen lung, des, pe subiecte momentane, este că uneori reciteşti şi nici măcar nu îţi aminteşti pasaje, fraze, stări de-atunci. Uneori e plăcut. Mi se întîmplă din cănd în cînd să mă trezesc noaptea şi să scriu. Alea sînt însemnările pe care le recunosc cel mai greu ca fiind scrise de mine dacă le revăd după cîteva luni. Acesta ar fi un exemplu.

Azi dimineaţă m-am întîlnit cu o doamnă care lucrează în Buftea. Unul dintre oamenii dragi, cu care am lucrat frumos, cu care am avut dialog constructiv şi care mi-a acceptat hachiţele pentru că, de fiecare dată, rezultatul interacţiunilor noastre a fost unul bun. Pentru noi şi pentru Buftea. Azi dimineaţă mi s-a pus un mare nod în gît. I-am luat obrajii în palme, minunîndu-mă că o văd, că vorbeşte, că şi ea se bucură să mă vadă.

I-am spus că e frumoasă pentru că aşa era. Şi pentru că venea înspre mine dintr-o parte foarte bună a vieţii mele. Şi ea mi-a zis că arăt bine. Normal, eram nebărbierit. Şi cînd m-a întrebat dacă sînt bine, am simţit că o face cu intensitate, că vrea să ştie, că îi pasă.

Fata asta din poză mi-a zis să vă transmit că, de pe 4 ianuarie, începe o viaţă nouă. Cu ocazia asta, va reveni şi pe bloguşorul ei candid. Sînt convins că, la acel moment, o să vă spună ea mai multe despre ce şi cum. Da, aveţi dreptate, e un crop decent.  :D

Cred că numai pianul transformat în tejghea de fericire ar putea povesti fidel cît de frumoasă a fost petrecerea de noaptea trecută a bunul şi vechiului meu prieten, Bobby. Despre cum şi de cînd ne ştim, despre ce am făcut pînă astăzi în diverse conjuncturi, împreună, cu altă ocazie. Nici că ar fi putut exista un loc mai potrivit pentru aşa o seară, Limelight (adresa în Calea Victoriei nr. 100) fiind primul club în care pianul şi instalaţia de sunet sînt atît de firesc integrate în stare, în chef, în vibraţie. Prieteni vechi, prieteni noi, majoritatea cu mare drag pentru muzică, prietenul Jack, multă muzică frumoasă, doi muzicieni bulgari (pian, chitare şi voci)… Puţine dintre imaginile de mai jos au fost făcute de mine, Silviu de la Trupa 13 a mînuit de zor jucărioara, ba chiar şi Chirilă la un moment dat, care m-aş bucura să nu mai fie supărat pe mine. Sau poate că nici n-a fost vreodată. La mulţi ani, Bobiţă. Probabil că ne revedem curînd, la 33. Al meu.

De astăzi, in blogroll puteţi găsi „Lumea lui tati”. Atît.

Batrini sint peste tot. Unii mai veseli, altii mai tristi. Sint, de fapt, asa cum ii vedem sau ii credem noi, dupa cautatura sau in functie de propria noastra stare de spirit. Mie imaginile de mai jos nu mi se par nici triste, nici tipic romanesti. Daca nu v-as spune ca sint facute in Romania, v-ar fi greu sa vi le imaginati in cu totul alta parte?

Ce ginduri, oare, si ce urzeli macina mintea omului asta? Ce griji il chircesc si oare ce valatuci de idei il bintuie? M-as opri din drum sa-l intreb de unde vine si pe cine va intilni la capatul drumului. As bea o bere cu el ca sa aflu cine i-au fost bunicii, sa-l intreb daca virtutile omului vechi ii sint mai apropiate sau mai straine decit ale celui nou. Sa-mi spuna daca para-i tuguiata fiindca e doar un mar mai istet si daca atunci cind l-am zarit isi dadea seama siesi pentru zilele ce i-au trecut pina acum din viata. Daca e fericit si daca a reusit sa-si explice propria misiune printre oameni…

A reusit pe dracu… Un mitocan, o bere, un bagaj. O ecuatie cu trei necunoscute pe care poate doar plictisitele sine de cale ferata ar avea chef s-o rezolve.

La invitatia lui Cristi Manafu, am fost in seara asta la a treia intilnire a Web Club, o initiativa sociala dedicata implicatilor si adiacentilor din online, facilitata de Evensys. Bun prilej de networking, de intilnit oameni pe care-i stiu sau nu, de care am auzit, dar pe care nu i-am intilnit niciodata. Cu Manafu mi se intimplase acelasi lucru pina aseara, cind subiecte destul de concrete ne-au adunat la o cafea.

La Web Club asta se intimpla in primul rind. Se intilnesc oameni cu interese comune, se nasc colaborari si chiar business-uri noi. In plus, o tema predefinita si mai multe puncte de vedere, intr-o formula ceva mai…formala, cu microfon si proiector.  In seara asta s-a vorbit despre variantele si pasii de urmat cind incerci sa gasesti finantare pentru proiectele sau proiectele proiectelor online.

Orlando, la obiect si de bun simt, asa cum il stie toata lumea. Vlad Stan, entuziast pina la surescitare, adinc inradacinat in propria experienta. Andras Nagy, modest si vadit marcat de succesul povestii Neogen. Dorin Boerescu, bunul Dorin :)  Ne stim de vreo zece ani si acum l-am vazut prima oara vorbind public. Dezinhibat, amical, lipsit de ifose si iesiri necontrolate. Dorin si-a anuntat deschiderea pentru crearea unui grup de finantare pentru oamenii cu idei bune de urcat in www, dar lipsiti de capital.

Probabil in premiera, Vlad Stan a anuntat constituirea unui fond de investitii dedicat proiectelor online ce au nevoie de finantare. Ei zic ca au de dat vreo 500,000 pina la sfrisitul anului. Alaturi de Stan exista doi parteneri cu antecedente in piata imobiliara, unul roman, celalalt – spaniol. Am aflat cu ocazia asta ca plasarea unui „imobiliar” intr-o sala de antreprenori, specialisti online, jurnalisti si bloggeri poate deveni un spectacol savuros. Mai ales cind imobiliarul primeste si microfonul.

Ii multumesc lui Cristi Manafu pentru invitatie si m-as bucura ca, la editia viitoare, sa ma inilnesc cu unii dintre cei care citesc aceste rinduri.

Ma incearca sentimente contradictorii. Anul trecut m-am de-a dreptul extaziat in fata grecilor si a iscusintei lor de a te face fericit ca le dai banu’ din buzunar. Anul asta le-am vazut mai bine cusaturile, ba chiar mi-a displacut in citeva rinduri indolenta lor pe care anul trecut am tradus-o cu admiratie in respect de sine. Imi place de ei in continuare, dar deocamdata raminem prieteni. Semn ca nu ne racim de tot, o serie de imagini pe care am numit-o „Shooting Greeks”.