Posturi cu tagurile: "oameni"

Vă tot spun despre ea şi mi-am dat seama că ar fi bine să vă spun povestea mea cu ea. Însă e nevoie de puţină „istorie” înainte, despre „fetele noastre” de la Oasis. Când am ajuns eu aici, la începutul anului, Oasis îl avea pe Yui. Japonez sadea (în Brazilia sunt foarte mulţi, iar în São Paulo este cea mai mare comunitate de japonezi din afara patriei-mamă, adică peste cinci milioane), bronzat bine, cu părul ars de soare şi pe alocuri aproape blond, surfer şi chitarist. Şi vorbitor de portugheză şi de engleză. Exotic de-a dreptul şi foarte foarte corect. Am convenit cu Florian să ne despărţim prieteni. Era, totuşi, japonez veritabil, cu trăsături aspre şi o figură natural imobilă, care în general nu prea „face succes” în ospătărie.

Apoi am avut-o pe Bela, pe care eu am vrut-o aici foarte convins de comunicativitatea ei, de populaitatea ei în oraş şi de apariţia ei de punkeriţă de treabă. De ea ne-am despărţit după câteva luni pentru că a plecat din oraş. A venit rândul lui Florian să aleagă, eu îmi primisem prima încercare. Şi aşa a venit Fernanda. Cu facultate, cu şapte ani de lucrat în bancă, în Brasilia, cu iubit rasta argentinian din evreu polonez şi manager de pub mai sus pe stradă. De ea ne-am despărţit brusc, într-o seară cât Florian era în România, după ce ea a decis că e prea mult de muncă şi că are nevoie de un timp de „reculegere”. Era luni noaptea şi marţi la ora cinci supă-amiază aveam nevoie de cineva care s-o înlocuiască.

Natalia trecuse pe la ni cu nici zece zile în urmă, căutând de lucru. O remarcasem în oraş, mai mereu cu prietenul ei tot columbian, blond arian. Aproape că îmi păruse rău că nu putusem să-i ofer nimic atunci când m-a întrebat de job. În noaptea cu pricina m-am gândit întâi la Margot, o franţuzoaică foaaaaarte decorativă, care şi ea căutase de muncă în urmă cu mai multă vreme. Un băiat m-a alutat să dau de ea pentru că locuia în aceeaşi casă cu el, dar Margot era în seara aceea atât de „incapacitată” şi de confuză, încât am renunţat rapid la idee. Şi m-am pus pe întrebat de Natalia. Aproape nimeni n-o recuonştea din descrierea mea şi începusem să cred că visasem că am văzut-o şi că am vorbit.

Într-un târziu, Vanouza, barmaniţa de la cel mai frecventat loc de băut şi de dansat din oraş, mi-a spus că a doua zi, la ora opt dimineaţa, urma să se prezinte la postul de bucătăreasă al bufetului de peste drum de bar, unde trecuse de ziua „de probă” şi deja acceptase condiţiile patronului. A doua zi, la opt fără un sfert, Copolovici era pe strada mare, survolând locul cu pricina şi aşteptând să-i pice Natalia în ambuscadă. A apărut pe la opt şi un sfert, târându-şi tenişii pe piatra cubică, cocoşată de entuziasm că începe treaba şi cu o faţă de ziceai că merge la priveghi. Habar n-a avut în primă fază cine sunt şi ce vreau. Apoi a început să se dumirească şi ne-am plimbat vreo oră în care i-am povestit şi ce nu ştiusem vreodată despre Oasis, despre bucătărie şi aşa mai departe. La 2 PM a venit să-i arăt meniul şi treburile la faţa locului, iar la 5 PM a început treaba ca şi cum ar fi lucrat acolo de câteva luni bune. În prima săptămână a avut parte de aglomeraţie mare şi de recorduri de public şi încasări pentru Oasis. S-a mişcat ca peştele în apă.

Natalia e columbiancă, direct din Bogota. A venit în oraş de un an de zile, după ce a studiat bucătărie doi ani, la Buenos Aires. Nu ştiu dacă-mi place mai mult la ea bucuria cu care trăieşte, copilăria pe care o ţine încă foarte natural în braţe, în gesturi şi în reacţii, pasiunea pentru gust, faptul că e foarte frumoasă şi tonică sau sensibilitatea ei pentru oameni şi suflete în general. Am fost convins din prima săptămână că aş lăsa-o liniştit să mă înlocuiască în bucătărie atunci când voi decide să plec de aici. Dar Natalia se caută şi nu m-ar mira dacă într-o zi ar accepta să plece voluntar în Africa, să aibă grijă de copii sau de animale în pericol.

În seara asta mi-a povestit cum, foarte mică fiind, mama ei a găsit-o jucându-se cu puii unei enorme femele de ciobănesc caucazian chiar sub ochii acesteia,  în spaţiul pe care până atunci mama feroce îl străjuise cu furie de prezenţa oricărui străin. Femeia a rămas împietrită şi a încercat să-şi cheme odrasla de la distanţă, cu voce cât mai blândă pentru urechile  foarte uşor iritabile ale blănoasei lăuze. Căţeaua s-a postat circumspect cu spatele spre pui şi spre Natalia, apoi a lătrat gros şi ameninţător către femeie, a „dacă mai faci un pas sau dacă mai scoţi un sunet, te spintec!”. Natalia s-a ridicat, a luat-o de capul enorm, a pupat-o şi a împins-o, în joacă, din drum. Apoi s-a dus liniştită la mama ei. O să vă mai spun despre Natalia.

Cum? Ce? Să vă mai las un minut să vă uitaţi la poză înainte să citiţi? Vă înţeleg :) Bine, fie… V-aţi uitat destul? Ok. Hai că vă zic repede. Omuleţii ăştia trei reprezintă o parte foarte importantă a vieţii mele emoţionale actuale.  Ba chiar sâmbătă mă întrebam cde ce nu i-am mai văzut de câteva zile şi uite că aseară parcă au venit să-mi răspundă la întrabre.

Nici nu ştiu de unde să încep. Bine, ladies first. Alegra e australiancă. A trăit mulţi ani în Japonia, unde a avut un studio şi o şcoală de dansuri orientale. Da, mă, din buric! Şi, din ce poze am văzut, fata era chiar pe treaba ei. Siluetă interesantă, costume fabuloase şi o vibraţie pozitivă aproape tangibilă. Are petruzeci şi patru de ani.

Oscar, personajul principal din mijloc, are vreo şase luni. Ce să vă mai zic despre el, că se vede cu ochiul liber. În ciuda trăsăturilor foarte puternic influenţate de tatăl lui, se încăpăţânează să rămână roşcat şi alburiu ca mămica lui. E un copil solar din toate punctele de vedere. Râde aproape tot timpul şi e foarte sociabil, nu-i displace compania străinilor şi stă cuminte în braţele oricui primeşte permisiunea asta de la Alegra. Şi nu sunt prea mulţi. De fiecare dată când îl văd pe Oscar, mă aştept să scoată de la spate un mare joben şi un baston şi să înceapă să spună chestii amuzante. Asta îmi inspiră mie făţuca lui. Parcă văd un Burl Ives în miniatură.

Julio e Dumnezeul negru al Itacare-ului. Jur. Dumnezeul blond, în ciuda celor care mă contrazic (:p) e ăsta  Julio e brutar. Cu şcoallă serioasă pe la Rio şi cu drag de-ăla molipsitor de meserie. Porneşte maşinile în fiecare dimineaţă la cinci şi un sfert şi până l nouă şi-a terminat toată treaba. La nouă şi jumătate e deja cu căştile pe urechi, cu pulsiera pe încheietură şi îşi începe cele măcar două ore de alergat. În fiecare zi.

Au împreună cea mai bună brutărie din oraş, unde vând cea mai variată gamă de pâinici simple sau umplute şi unde un mic dejun demenţial e până în cincisprezece reali. La vânzare au un băieţel absolut maniac cu tot ce e în jurul lui: cuţite, pahare, toaster, ingrediente, maşină premium de espresso, storcătoare de fructe… Reuşeşte să le utilizeze şi să le cureţe în acelaşi timp. Dimineaţa lucrează singur şi, spre deosebire de majoritatea locurilor din oraş, ei nu pun bacşişul pe nota de plată şi nici nu-l cer. Când vede cincizeci de centavos lăsaţi peste valoare notei de plată, parcă-i cântă aripi de îngeraş în jurul capului.

Revenind la Alegra, Oscar şi Julio, îmi sunt printre cei mai dragi conlocuitori din urbea asta surfistă. Julio merge la cursuri intensive de engleză. Alegra inventează oferte şi presează cu dezvoltarea ofertei de la brutărie, face dulciuri. Oscar creşte văzând cu ochii. Ne trec uneori pragul la Oasis, mai ales de când Julio îşi acceptă nevoile unui sfânt file mignon de 250 de grame, bine făcut (asta e, nimeni nu e perfect), cu sos Gorgonzola şi wedgies. Alegra deh, australiancă, e înrobită pe termen lung de spaghetele al dente cu caracatiţă sau homar şi sos alb.

Aseară, Julio era fericit că, pentru prima oară după patru ani de când sunt împreună, Alegra a luat în sfârşit o răceală de la el. „Gata, m-am liniştit, dacă a acceptat să se molipsească de la mine, înseamnă că suntem bine şi că suntem făcuţi unul pentu celălalt.” Judecaţi voi :) Sau nu.

Background. Eu prima oară am auzit de Cristian China Birta prin 1995. Eu eram student şi el cred că scria la „Baricada”. Sigur aveam colegi de facultate care-l ştiau şi sigur i-am văzut semnătura pe undeva. Nu ştiu cum scria, că pe vremea aia citeam ziare cu toptanul, ziarele erau un fetiş al ăstora mici şi graşi care voiam să ajungem toţi cristoi gogoşari celebri. El a auzit de mine prin 2007, cred. Când am început eu să scriu pe blog şi pe vremea când el dădea retweet la tot Twitterul. Ceea ce zău că nu e un obicei rău, chiar dacă unora le-ar părea exagerat. Cristian China Birta mi-a suflat chiar şi în pânze dacă i-a plăcut câte ceva din ce icre am depus eu prin .ro în ultimii ani şi uneori i-a servit şi propriilor principii sau interese. Ceea ce iar e un fapt divers normal dacă ţinem seama că i-am întors şi eu serviciile cu aceeaşi naturaleţe ori autentică achiesare la gândurile sau intervenţiile dumisale. E posibil să nu ne fi suprapus neapărat şi complet din punctul de vedere al poziţiei de consultant electoral, unde eu am servit de fiecare dintre cele patru dăţi fix ca o, mă scuzaţi, curvă profesionistă, adică neimplicat ideologic şi numai pe bani. Spre deosebire de mine, Cristian China Birta cred că a pus şi suflet :)

Fapt. Păi într-o dimineaţă, devreme la mine şi deja trecut de prânz în România, acum câteva luni, pe când încă mai adormeam cu telefonul pe pernă şi deschideam dimineaţa Twitter şi Facebook înainte să fac şi anume pipi, zăresc veselie mare despre un nou „blog de…” lansat de prodigioasa activitate online a lui Cristian China Birta. Le ştiţi şi voi, acele produse „de nişă”, despre care părerea mea e că au drept interes principal adresarea către potenţiali clienţi de publicitate şi abia în plan secund conţinutul în sine, ca miere de consumat pentru cititori. Adică produse online create special pe nişe de potenţiale venituri, nu pe nişe de conţinut. Ceea ce, după umila mea părere, reprezintă fix inversul demersului publicistic. Imaginaţi-vă că blogurile şi site-urile n-ar exista. Cum ar fi să scriem cărţi doar despre apă minerală, doar despre bere, doar despre caşcaval afumat sau doar despre şosete. Păi n-ar fi…

Şi atunci am slobozit-o conform însemnării prin care Cristian China Birta m-a tăfălit pe tastatură: „oare blogdecăcat.ro” o fi liber? Şi era. Dar asta nu are nicio relevanţă. Ce tebuie eu să aduc aminte este că aceea a fost doar picătura care a umplut halba, altfel spaţioasă, a răbdării lui Cristian. Pentru că anterior acelui moment mă făcusem vinovat de câteva alte acte de infidelitate. Retweeturi la articole scrise, de exemplu, de Vali, pe marginea diverselor practici sau încălcări de principii ale aceluiaşi Cristian China Birta. Cine are chef, să scormonească prin timeline-uri. Întrucât, nu-i aşa, polarizarea e filosofia principală a românilor, iar dictonul comunist „cine nu e cu noi, e împotriva noastră” rămâne verde şi prioritar şi în plin capitalism schizoid.

Motive pentru care Cristian China Birta s-a supărat pe mine.

• Deja amintit mai devreme, dacă împarţi principii şi puncte de vedere cu aceia care nu-i sunt aliaţi sau discipoli, e clar că ai ceva împotriva lui;
• În spatele bonomiei şi „hâtrismului”, Cristian China Birta e un tip orgolios şi destul de supărăcios mai ales când vine vorba de poziţia lui pe piaţa asta mică şi săracă; şi pentru aceia care vor înţelege asta ca pe o admonestare la adresa subiectului meu, găsesc că merită să aduc aminte că orgoliile şi mândria sunt atribute pur omeneşti, pentru care singurii judecători suntem noi înşine. Dar acesta este un răspuns întârziat la un articol care s-a dorit a fi defăimător la adresa mea, iar intenţia mea este să vă spun că acea însemnare nu vine de la un individ perfect;
• Nu cred şi nu voi crede niciodată în forţa pentru lobby şi endorsement a unei reţele de bloguri bazată pe prozelitism sub principiul aripii ocrotitoare a unui tătuc plenipotenţiar care se bucură de vizibilitate. „Haideţi să haidem” a fost un refren interesant al anilor ’90, amuzant prin însuşi caracterul lui satiric, iar campaniile pe bani n-au cum să treacă drept serioase când mecanismul de diseminare a mesajului se bazează pe „am eu nişte prieteni, o să scrie şi ei” şi nu pe cifre şi structuri cât mai concrete de audienţă şi adresabilitate. Poate am rămas eu în urmă pentru că m-am ocupat mai puţin de blogging în ultimii ani, dar singurul lucru bun (îmi cer scuze) pe care l-am reţinut de la Iulian Comănescu în vremurile de tranşee prin PR a fost „nu contează că tu ai ieşit primul cu ştirea despre atacul din metroul de la Madrid, nu contează că tu ieşi mai mereu primul cu evenimentele importante, dacă pe canalul tău concurent sunt imagini cu buburuze şi a doua zi văd că au avut audienţă mai mare decât tragedia ta, n-am niciun motiv să scriu despre tine.”
• Nu poţi să te vinzi la infinit dându-te neprihănit şi virgin şi mereu în comparaţie cu „restul”. Şi asta în primul rând pentru că n-ai cum să rămâi virgin, pentru că la un moment dat ajungi să-ţi dai singur cu stângul în dreptul şi ceilalţi vor fi acolo, să-ţi aducă aminte că în urmă cu mai multă vreme susţineai vehement şi principial că eşti cea mai virgină din harem şi că tu lucrezi doar curat şi la vedere, că te pui chezaş doar conform unei filosofii curate şi că nu vei face niciodată compromisuri. Nimeni nu e scutit de compromisuri, dar cred că arta compromisului constă chiar în acceptare lui cu sinceritate şi autenticitate. Doar că e puţin mai greu după ce ai crezut chiar şi tu în procesul convingerii celorlalţi că vei muri virgin măcar din punctul ăsta de vedere.

Două menţiuni de final. Am crezut cu tărie în sinceritatea lui Cristian China Birta atunci când le-a recomandat altora să încerce experienţele culinare şi de mood de la Kopel’s. Nu ştiam că recomandarea lui s-a bazat doar pe faptul că eram prieteni şi nu pe calitatea experienţelor în sine. Altfel nu văd de ce i-ar părea acum rău că a făcut-o, aşa cum reiese din însemnarea cea oţetită. Oare să aibă asta legătură cu felul în care face el recomandări în general? Şi a doua. Oare câtă invidie, potrivit aceleiaşi însemnări, ar putea să zacă în mine dacă bucuria mea zilnică de câţiva ani încoace se filtrează prin zâmbetele celor care-mi ling farfuriile şi nu prin fuga febrilă după clicuri şi cenţi? Că doar nu s-o fi referit Cristian China Birta, când a scris că „lui îi cam iese tot ce îşi propune” la eventuala invidie generată de faptul că el e însurat şi are trei copii, iar eu sunt un divorţat fără :) Nu, nici vorbă, ar fi ruşinos din partea unui munte de probitate morală să atace atât de jos…

De ce-mi place Lori? Pentru că e cu vreo douăzeci de clase peste toate fâţele care pretind că au succes internaţional doar pentru că au o piesă la radio prin Spania şi vreo trei cântări prin cluburile din Kazahstan. Pentru că este singurul muzician din generaţia ei care a reuşit să rămână vertical şi s-a adaptat în anii 2000 fără a face compromisuri majore. Pentru că poate să cânte în orice moment al zilei sau al nopţii şi pentru că-i place să se joace din toate poziţiile ei vocale native sau dobândite. Nu mai e ea tinerică, dar cred că nu va face niciodată parte din galeria insistenţilor care nu ştiu să se oprească la timp, cu măcar câţiva paşi înainte de limita penibilului. „Rain Rain” e o piesă nouă, care-mi place de mor! :)

Antonio Eduard este unul dintre cei 2,100 de membri ai comunităţii Prânzul din Caserolă de pe Facebook. Azi am schimbat câteva vorbe şi mi-a destăinuit că „… ti-ai merita si unele injuraturi atunci cand imi pui stomacul pe jar cu cate o minunatie… Odata am scris o poezie despre sarmale si m-a injurat multa lume…”

Iată mostra de „neorealism gastronomic” în faţa căreia eu nu mai am absolut nimic de zis:

„te iubesc

distinsa doamna

coborata dintre timpuri,

prin aromele de toamna.

Iti ador mireasma sacra

si savoarea-ti epocala,

izul drag de varza acra…

silueta de vestala…

Te pastrez vesnic in minte.

Te iubesc

sarma fierbinte…”

PS: Unde mai pui că sensibilul consumator din imagine se ocupă în general de treburi la fel de gingaşe: garduri electrice.

Smashing, boys and gurls! Momentan chiar nu văd ce-aş putea spune în plus despre un event la care toată lumea s-a simţit perfect. Impresii detaliate şi foarte puternice la Lămâie, Minxieee, aBogdan, Geo, Sorin Rusi, Adrian Ciubotaru, Tara, Chinezu, Raluxa, Kittutza şi mulţi alţii. O galerie impresionantă de poze care pe mulţi îi vor fi marcat deja pe viaţă, chiar aici, de la naşu’ mare, Bob.  Eu m-am simţit după cum urmează :D

[youtube:http://www.youtube.com/watch?v=9DXuZlscFDo]

Acum câteva săptămâni vă povesteam într-un mail de „PR la sentiment” despre noul meu prieten, Doru Panaitescu, şi despre cursul lui de publicitate online. Prima mea interacţiune cu Doru s-a-ntâmplat online, prin 2005. Renunţasem de curând la colaborarea cu IQads, lucram pentru Antena 3, un canal care la vremea aia refuza să se lanseze, iar eu dădeam pe-afară de nevoia imperioasă de a mă exprima cumva.

Discuţiile cu Doru au început şi s-au încheiat abrupt, l-am pus în căsuţa diletantului gastronom de ocazie şi mi-am văzut de altele. În ultima vreme am descoperit un Doru Panaitescu foarte departe de acela pe care mi-l imaginasem eu în mod tendenţios şi atotştiutor. Dacă pun la socoteală fie doar şi diversitatea domeniilor în care este el implicat, ajung lesne la concluzia că secunda are o cu totul altă valoare în cazul lui, comparativ cu alţi muritori.

Prin natura relaţiilor din ultimul timp, am asistat la două dintre cele trei ediţii ale cursului său de publicitate online şi în primul rând mi-am confirmat că Doru este unul dintre aceia foarte puţini a căror existenţă din ultimii 10-15 ani se confundă cu drumul industriei online din România. Probabil că avantajul lui definitoriu în ecuaţia asta este că a reuşit să rămână o fiinţă biologică şi să-şi păstreze simţul umorului. Poate că la asta contribuie şi originea lui, Panaitescu e brăilean:). Cu siguranţă, însă, metodele lui de „mind reseting” şi „complete purge” (speologie, ornitologie, offroad, gastronomie, rafting, escaladă, fotografie şi multe multe cetera) îl scot din categoria maşinăriilor şi îl ajută să fie un trainer de-a dreptul cuceritor.

Pe 24 şi 25 iunie are loc ultima ediţie din prima serie a cursurilor lui Panaitescu. Asta înseamnă că, până la toamnă, Dom’ Profesor are de pregătit structura unui curs pentru avansaţi, probabil şi o customizare a cursului pentru cele câteva categorii de protagonişti implicaţi în industria „de resort”. Asta mai înseamnă că, mai ales pentru aceia dintre voi care încă nu v-aţi lămurit cum e cu structura, formatele, planningul, proiectele speciale, bugetarea sau administrarea campaniilor de publicitate online, ar mai fi acum o ocazie potrivită să o faceţi. Şi nu v-o garantez doar eu, ci toţi acei peste patru sute de oameni care au trecut pe la cursul lui Doru până acum, atât în varianta lui deschisă, cât şi în aceea didicată echipelor mai multor companii cu interese în piaţa online.

Am primit o invitaţie şăgalnică, de la un omuleţ care mie mi-e drag tare. Dau forward, poate veniţi şi voi.

Dragi copii mari si mici,

Cu mare drag va invitam sa ne amuzam impreuna timp de vreo ora pe seama unui personaj pe nume „Niciodata Vreodata Destul” ce se va juca in piesa pentru copii cu acelasi nume, inspirata din cartea pentru copii cu acelasi nume, ce se va lansa, cu aceasta ocazie, in lumea mai mult sau mai putin larga…

Cand: 1 iunie, ora 18:30
Unde: Ceainarie, Carturesti, Magheru, Bucuresti
Ce: Lansare de carte/Spectacol de teatru pentru copii, „Niciodata Vreodata Destul”
Cine: Maria Ellis (scriitoarea) – narator, Vera Linguraru (actrita) – N.V. Destul, Gabita, canarul Matei

Cum nu exista limite de varsta nici in sus nici in jos, va asteptam cu prieteni si familie de toate soiurile si varstele si va rugam frumos sa dati mai departe invitatia catre oricine credeti ca s-ar bucura de un asa eveniment. Promitem cel putin cateva rasete. Intrarea este, desigur, libera.

Cu drag,

Maria Ellis si
N.V. Destul