Sincronicităţi româneşti în Bahia

marți, 10 decembrie, 2013 la 6:08 pm

Ce e azi? Marţi? Deci în cinci zile două „coincidenţe” cu parfum românesc, una mult mai surprinzătoare decât cealaltă. Joia trecută am închis târziu, aproape de miezul nopţii. Şi cum joia e noapte de jam session la Bananas, hostelul unor amici englezi foarte simpatici, ne-am îndreptat într-acolo cu gând să stăm preţ de o bere şi să mergem la somn. Curtea englezilor era arhiplină, se cânta şi se bea în toate limbile pământului. Aşa că am renunţat să înaintăm prin mulţime. Am făcut cale întoarsă către poartă, să ieşim în stradă şi să ne continuăm cărarea către casă.

Aproape de ieşire aud sâsâit şi pe nas: „De unde sunteţi, şefu?”. Înăltuţ şi creţuliu, un băiat de vreo treizeci şi un pic mă privea zâmbind şi mijindu-şi ochii. Că era român venit în vacanţă, deja nu mai trebuia să-mi spună. Că era român stabilit de multicel în Spania, accentul îmi spusese deja. Dar că era piteştean sigur nu aveam cum să bănuiesc. Alin e în Spania de paisprezece ani, a crescut în Găvana şi a făcut Ion Barbu. E a doua oară când vine anul ăsta în Bahia, la surf, cu bilete de avion cumpărate de firma pentru care lucrează.

Alaltăieri, aia tare de tot. Îmi intră un cuplu în jur de treizeci. Brazilieni foarte reprezentativi pentru aceia care calcă pragul Oasis: tineri, educaţi, curioşi, cu pofte de gusturi noi. După ce au mâncat, el a ieşit la o ţigară. Gustavo şi Renata erau ei. Gustavo mi-a povestit cu bucurie cum tocmai se terminase un mare festival gastronomic în Valenca, un oraş nu foarte departe de Itacare. Părea sincer pasionat de ingrediente, de noutăţi, ba chiar mi-a spus că la festivalul cu pricina fusese prezentat un ulei de palmier cu aciditate foarte mică, o premieră pentru Brazilia.

Şi ne-a întrebt de unde suntem. „A….ce tare! Fratele meu urmează să se căsătorească în curând cu o fată din România. Mi-a spus numele ei şi mi-a trecut pe lângă ureche. Şi povestea a continuat: vine în februarie de tot în Brazilia, sigur venim toţi pe-aici peste vreo două sau trei luni, eu vreau să-mi găsesc o casă de închiriat aici, în oraş, iar ei mă vor vizita. Foarte frumos, felicitări, abia aştept să vă am oaspeţi pe toţi patru…” etc. etc. etc.

rasarit

Ieri dimineaţă am pus o poză de Instagram şi am dat un ochi pe timeline. Şi mi-a sărit în ochi numele viitoarei cumnate românce a lui Gustavo. Frumoasă-nevoie mare. Şi în contul ei – poze cu un băiat care ziceai că e fratele geamăn al oaspetelui meu de cu seară. În fine, am realizat că eu şi Cristina ne „urmărim” pe IG de multişor, eu fiind printre primele treizeci de conturi din cele două sute şi ceva cu care ea este conectată. Şi i-am spus povestea şi, desigur, a fost la fel de uimită ca mine :)

Lume mică? Mese puţine? Coincidenţe? Nu prea mai cred în explicaţiile de felul ăsta, ci mai degrabă în sensul şi însemnătatea fiecăreia dintre aceste fapte aparent banale. Om mai vedea…

O poveste banală din „lumea a treia”

miercuri, 20 noiembrie, 2013 la 4:50 am

brazil flag and sky

Lu’ Florică i-a căzut azi telefonul de pe maşina în mers. La vreo 100 km de oraşul de reşedinţă. Ar fi o impertinenţă să mă întrebaţi de ce telefonul era pe maşina aflată în deplasare. Cert e că şi-a dat seama că nu-l mai are la vreo 35 de km de locul în care i s-a părut că a auzit ceva căzând de pe maşină şi n-a percutat cu ceea ce ar fi putut fi. Ne-am întors degeaba. Asta pe la 12:30 PM. Am mers liniştiţi să mâncăm de prânz, că doar trăim în Brazilia, nu era frumos să dăm buzna cu burta goală în primul magazin al operatorului Vivo.

Pe la două şi ceva am făcut asta, dar calm, ca după un prânz minunat la Bataclan. A luat Florică bilet de ordine şi imediat l-a chemat funcţinarul să-i asculte cazul. Au sunat şi, de sunat – suna. Şi ce doriţi să facem? Blocăm cip? Adică dacă blocaţi cip nu mai pot să încerc să-l găsesc? Conform legilor bunului simţ, nu. Nici măcar aici, în Bahia. Atunci nu-l blocaţi, că poate-l găsesc… Ce telefon era? 4S. Haideţi, vă rog eu, blocaţi cip… Nu, mulţumesc, mai aştept, la revedere.

La 5 PM l-a identificat pe Find My iPhone în aceeaşi zonă în care l-a pierdut, deschis şi viu. A sunat şi i-a răspuns un nene. Îl găsise fetiţa lui de 12 ani, care i-a spus uitându-se la poza lui Saşa din wallpaper: „Trebuie neapărat să-l găsim pe proprietar şi să i-l dăm înapoi. Uite ce copil frumos are!”.  S-a urcat Floricică înapoi în maşină, m-a lăsat cu cinci kile de crevete neporţionat şi cu zece de muşchi file mustind vampiresc să mă descurc singur. Pe drum s-a pornit frutuna, l-au atacat lupii baieni şi roboţii fanarioţi retraşi în munţi la downshifting. A făcut patru ore în loc de două dus-întors. I-a dat lui nenea 50 de reali cu mulţumesc. „Nu trebuie să-mi dai bani, dar să ştii că o să-i dau fetii pe toţi, că ea l-a găsit şi are suflet bun. Mergi sănătos.”

Titlul e cu angoasă şi monoverb cu incastru (pur leo conesior). Acum două zile am stabilit cu un client american să vireze nişte bani din contul lui din Dubai în contul meu din România pentru o masă mai mare ce urmează să se întâmple în Brazilia. Ca să fie bine. Şi pentru asta a rugat-o într-un mail pe asistenta lui italiancă să se ocupe de treaba asta. Şi când ea mi-a scris mie, am văzut în dosul mesajului şi misiva de la şefu’ ei, care începea aşa „Hey, XX–given your 3rd world wiring expertise, could you please blah blah blah…”. Faza nasolă e că, indiferent dacă se referea la România sau la Brazilia, tot prost mi-a picat.

Ştiri inclusiv erotice după 15 noiembrie (proclamarea republicii)

sâmbătă, 16 noiembrie, 2013 la 6:15 pm

Ieri a fost a opt sute şaizeci şi cinci de mii şase sute şaptezeci şi treia sărbătoare naţională dintr-un an brazilian, adică Proclamarea Republicii, în 1889, când îl deteră jos pe Dom Pedro al II-lea (aşa-l chema, nu e caterincă) şi făcură republică în Gigant. Orăşelul a început să se umple încă de miecuri seara, joi a fost asaltul final şi ieri deja ziceai că e  accident cu victimă pe stradă. Cu această ocazie, iată ultimele ştiri şocante din oraş, fără nicio legătură cu marea sărbătoare.

  • Natalia s-a despărţit a doua oară de Matteo şi ea zice că de tot. Treaba e cam aşa: ştim toţi cum e să te trezeşti la 25 că eşti deja de trei ani într-o relaţie care miroase foarte tare a mariaj şi că vrei pur şi simplu să fii singur sau să trăieşti fără să te gândeşti la fiecare pas în ce fel va fi afectat „celălalt” de dorinţa sau decizia ta. Şi eu cred că e bine.
  • Delfina (noi îi spunem Rechina) s-a întors pentru a treia oară la Itacare. Argentinianca mititică şi nurlie, cu experienţă în metode alternative de educaţie pentru copii autişti, a venit ieri înapoi după o vizită de o lună în patria-mamă. Prima oară a venit în vilegiatură. A doua oară a venit pentru că prima oară se îndrăgostise straşnic de Andres, unul dintre barmanii musculoşi de la Favela, bodega din susul străzii. Numai că Andres, în ciuda faptuli că e un băiat foarte gijuliu şi atent, e mare iubitor de viaţă şi păsărici diverse. Aşa că Rechina s-a cam supărit şi a plecat relativ boţâtă la corason. Andres s-a tăvălit amarnic de dorul ei şi ea s-a întors. Şi eu cred că e bine. Voi reveni cu amănunte.
delfina

Delfina

  • Joice, sous-chefa mea negrişoară şi sufletistă, s-a despărţit de Santana, poliţaiul în dotare de vreo doi ani. Da’ nu pare să sufere prea intens. Abia că iese şi ea mai des la o berică, la o serată dansantă, la o ocheadă cu derbedeii. Şi eu cred că e bine.
joice

#iocu Joice

  • Ieri am luat pentru prima oară calamar aici. E importat din China, e alb complet, nu are acea „aripioară” la capătul trunchiului, nu are nici urmă vagă din gustul atât de specific vietăţii şi, în general, pare făcut integral în laborator. Ce-i drept, e moale şi se prepară uşor. Mi-am mai luat o ţeapă cu ocazia asta, întrucât am crezut din  start că, dacă pe pungă scrie „bicarbonat pentru uz alimentar”, e musai de sodiu. Aşa că am lăsat preventiv calamarul în soluţie de bicarbonat stins cu zeamă de lămâie, cu gând să-l frăgezesc mai vârtos. Şi era bicarbnat de amoniu. Şi amănunte mai departe nici că are rost să vă mai dau. Şi eu cred că n-a fost bine.
  • Leticia şi Caesar au făcut un tapas bar. La Lola e tot „mai sus pe stradă”. Au făcut fain de tot. Copiii ăştia s-au căsătorit la Madrid, la ei acasă, acum vreo cinci-şase luni. El a vândut discoteca de-aclo, ea şi-a lăsat interesele şi au plecat amândoi într-aici, stuchind de mama focului spre tristeţile apăsătoare ale realităţii contemporane spaniole. Şi au închiriat un loc frumos pe patru ani, l-au aranjat, şi-au făcut şi casă desupra prăvăliei şi câteva luni au muncit de vre zece ori mai mult decât o făceau la Madrid. Caesar: „păi frăţică, eu la treaba din Spania lucram pe bune de joi seară de la zece până duminică dimineaţă pe la trei. Atât. De când am venit, muncesc cin’şpe ore în fiecare zi.” La Lola lucrază Matteo (ăsta micu’ al lu’ Natalia) în bucătărie, căci Leticia e meşteră neexprimată încă în bucătăria profesionistă, deci e şefă. În sală lucrază Fernanda, care a plecat de la noi acum vreo trei luni pentru că muncea prea mult şi mult prea greu cu mine. Deh, standarde şi pretenţii. Au deschis miercuri şi aseară erau deja cam angoasaţi. Sărbătorile braziliene nu înseamnă mare lucru pentru noi, nişaţii din Itacare. Noi suntem preferaţi mai degrabă de străini şi Lola a trăit experienţa asta aseară. Noi am avut noroc, am muncit la foc continuu toată seara.
leticia si caesar

Leticia şi Caesar

  • Ni s-a confirmat petrecerea privată de pe 23, aniversarea unui ofiţer american care face 40, event pe care l-am pus la cale pe mail cu mămica lui din America. It will be a blast!
  • Mi s-a întors chitaristul din Argentina, numai că „I have a problem… I need money. And when I need money, I have a problem: I need money!”. Aşa că şi-a găsit un loc de basist într-o trupă de Rock and Roll, cu care poate cânta pe bani. Aşa că eu mai stau o vreme cu improvizaţii pe la jam-session-urile de joia, de la Bananas, hostelul unor engleji unde se cântă mai mult reggae brazilian. Kinda’ meeehhh…
  •  Am comandat cinci găini de ţară, curăţate şi proaspete, cu 20 de reali bucata. Pot să fac porţii de o jumătate de animal (au peste două kilograme) pentru două persoane. Vreau să le fac cu sos Madeira, orez şi salată şi merg la vreo 55 de reali porţia. Cu costuri pe garnitură şi regie, ies la vreo 350% adaus. Nu e mare scofală, dar am nevoie de farfurii pentru două persoane, e un obicei de consum naţional şi cred că vreau mai mulţi brazilieni vara asta.
  • Preţurile la cazare au sărit în aer pentru decembrie, mai cu seamă pentru săptămâna cu Revelionul. Nu mai găseşti un apartament decent pentru două persoane sub 2,500 de reali pentru perioada respectivă. Ştiu, asta înseamnă vreo 800 de euro, adică nu e un preţ chiar exagerat pentru Paradis, dar cu banii ăştia, în vremuri normale, poţi închiria o casă întreagă, cu curte. Pe termen lung, chiar mai puţin.
  • AMR 12 :D

Simptome

joi, 7 noiembrie, 2013 la 6:42 am

darwin quote

Citeşte

Cele unsprezece lecţii despre şcoală şi viaţă de la Bill Gates

ca să înţelegi mai uşor

Microsoft’s Lost Decade

E simplu. Treaba pur şi simplu nu mai funcţionează după regulile şi mai ales după efectele lor din ultima sută de ani. Planeta e distrusă, umanitatea abia dă semne de trezire şi încearcă să se oprească din inerţie. Eu sunt din ce în ce mai sigur că avem o şansă pe care ar fi bine să ne-o acordăm întâi nouă înşine.

Dive cu salată

sâmbătă, 2 noiembrie, 2013 la 4:13 pm

Acum zece minute, la noi la poartă. O imagine uzuală pe-aici, mai ales sâmbăta şi duminica. Salată, plante aromatice, legume şi fructe. Vin pe la porţile restaurantelor de pe Pituba direct din grădinile din jurul orăşelului.

fete cu salata

Deea’s Backyard

marți, 29 octombrie, 2013 la 6:18 am

Nici nu mai ştiu când am întâlnit-o pe Deea. Poate că în viaţa asta, poate că în alte instanţe ale existenţelor noastre spirituale… Dar când a venit la Kopel’s cu părinţii ei, pe la sfârşitul lui 2011, cred că am avut amândoi sentimentul că ne ştim de multă vreme. Deea (Andreea Niculae) nu mi-a dat de înţeles că ne-am cunoaşte doar din poveştile tatălui ei, Bubu, un om pe care, chiar dacă me-am intersectat destul de rar în ultimii cinci-şase ani, de când ne ştim, l-am regăsit de fiecare dată pozitiv, zâmbitor, solar. E un om pe care-l admir şi pentru al cărui ochi de art director modest şi muncitor şi pentru a cărui energe pozitivă am simţit întotdeauna vibraţii foarte puternice şi binefăcătoare.

deea's backyard

Deea avea pe-atunci vreo doisprezece ani şi m-a cucerit cu tumultul ei de energie, de bucurie de a trăi. M-a întrebat lucruri, mi-a povestit despre ceea ce citise despre mine, m-a întors pe toate feţele cu prietenie şi o deschidere dezarmantă. Şi mi-a făcut cadou un desen. Sper din tot sufletul să-l găsesc printre lucrurile mele, foarte puţine, rămase în România, sau la aceia care au mai rămas pe Sirenelor 87 în urma mea. Pentru că este un desen indescriptibil, pe care voi vrea să vi-l arăt într-o zi. E o coală groasă, albă, desenată în creion, care conţine sute de poveşti dacă ştii să te uiţi la el. Am fost de atunci surprins de precizia şi pasiunea Deei pentru detaliul povestit în linii şi puncte şi de personajele fantastice create de imaginţia ei grafică.

De ceva timp, Andreea Niculae are un spaţiu al ei pe Internet, unde uneori mă refugiez şi îi privesc minute lungi creaţiile. Pentru cei care vor avea nevoie de avertismentul ăsta înainte de a le vedea şi ei, ţin să subliniez că Deea nu e nici pe departe un adolescent anxios sau apatic. E plină de viaţă şi de exuberanţă, e o fată activă şi comunicativă, râde mult şi cu poftă, trăieşte prin toţi porii şi se bucură de talentul ei şi de viaţă în general. Pentru mine, Deea e un mesager cuceritor de talentat şi de expresiv al unor alte lumi, întâmplări, istorii, destine… Pentru mine, ceea ce desenează Deea face o legătură credibilă şi foarte concretă între ceea ce vedem şi ceea ce nu am văzut sau nu am ştiut să vedem sau nu am avut cum să vedem.

Vă invit în „curtea din spate” a Andreei Niculae cu sentimentul că vă deschid poarta unei lumi speciale, în care mulţi pot intra, dar nu tot aşa de mulţi vor putea şi pătrunde. Încercaţi să nu piviţi lucrările Deei doar în ansamblu, ci să zăboviţi în faţa fiecărui desen deschizându-vă toţi ochii, să-i urmăriţi liniile, punctele, frazele uneori întregi, alteori fragmentate. Bine-aţi venit în lumea Deei.

Deea’s Backyard on Tumblr

Centenar Vinicius de Moraes

sâmbătă, 19 octombrie, 2013 la 10:42 pm

Azi. Un brazilian mare şi sensibil. Poet, compozitor, diplomat, muzician. Am auzit prima oară de el prin ’97, cu poezia de mai jos, pe coloana sonoră a unui film despre Pablo Neruda, „Il Postino”, şi de-atunci ne cam ţinem aproape.

[youtube http://youtu.be/AIzu59oDBiw]

 

Alte personaje: vecinii maturi

sâmbătă, 19 octombrie, 2013 la 9:28 am
Calea Bucureşti

Calea Bucureşti

Cred că mulţi ani am spus cui a avut timp să audă că sunt două categorii de personaje pe care nu le suport în adevăratul sens al cuvântului: gardienii publici şi vecinii. Pe primii i-a generat sistemul administraţiei locale prin anii ’90. Concursul de admitere în rândurile celor care aveau să devină mai apoi „poliţia comunitară” prevăzuse două cerinţe: aspect fizic plăcut şi cunoştinţe de gramatică a limbii române. Majoritatea celor care ajunseseră mai apoi pe străzile oraşelor nu întruneau niciuna dintre cele două aşazise condiţii, dar mulţi purtau pistol, aparat cu şocuri electrice sau măcar spray cu piper (celebrul „şprei paralizant”). Au fost multe situaţii în care şi-au depăşit cu mult atribuţiile, unii ar fi picat din start cel mai ieştin test psihologic, erau aroganţi şi nu suportau rockerii. De-aici, diverse divergenţe. Per total, erau inutili, dar deranjau.

Vecinii, însă, au o poveste mult mai complicată. Viesparul de pe Calea Bucureşti ştia tot, afla tot, întreba despre tot şi bârfea tot. Şi nu numai atât. În multele apartamente închiriate în Bucureşti vreme de unsprezece ani habar n-aveam cine-mi sunt vecinii, iar descinderile mele la „asociaţie”, pentru plata utilităţilor, au fost de cele mai multe ori cu scântei. Când ne-am stabilizat în apartamentul închiriat cu rate la bancă a fost şi mai grav. Motivele aparente erau multe şi ar fi prea mult de povestit, însă baza lor era în vechea şi puternica mea repulsie pentru specia „vecin”, generată de cei optsprezece ani obidiţi la blocul 34. „Ce faci? De unde vii? În ce clasă mai eşti? Ce-ai în sacoşă? De unde ai cumpărat pâine? De ce ţipai ieri, pe la nouă seara? Ce-ai pe faţă? Te-a bătut domnişoara profesor?” Băgăcioşi? O, nu… Invazivi? La cote superioare, unii dintre ei. Personaje? Mină de aur…

La parter, pe scara mea, erau Gheboienii, Smadu şi Pătruţii. Gheboienii s-au mutat la un moment dat la ţară („unde le e locul, ale dracului de neamuri proaste!”) şi au fost înocuiţi de Stăneşti. Pe Gheboieni (cum sună „The Gheboyans”? :D) îi ţin minte puţin. Ea avea o voce înaltă şi lăbărţată, de soprană puţin surdă. Umbla îmbrăcată mai mult în capot şi ţin minte că era bătrână. El era foarte amuzant, mă prindea prin faţa blocului sua la scară şi mă gâdila, mă prindea în braţe şi îmi înroşea obrajii frecându-şi barba aspră de faţa mea.  Nici nu ştiam dacă să mă feresc din cauza usturimii sau să mă bucur de atenţia pe care mi-o dădea. Smadu (Smazii) erau şi ei foarte diferiţi ca şi cuplu. Ea era rezervată şi tăcută. El era ursuz când era treaz, roşu ca focul şi foarte zâmbăreţ când bea.

Era pescar înrăit şi, dacă nu avea timp să meargă la vreun loc serios de dat la peşte, îl găseai pe Podul Viilor, cu băţul direct în Argeş. Cred că şi prindea câte ceva, altfel nu pricep de ce ar fi prăjit peşte de câteva ori pe săptămână. Ştiam asta pentru că deschideau uşa d ela intrarea în apartament şi scara se umplea de fum şi de miros. Uneori plăcut, de cele mai multe ori nu. Asta avea să mă marcheze profund şi, de fiecare dată când am reîntâlnit obiceiul ăsta în alte părţi, am ripostat aşa cum se întâmpla în casa în care am copilărit: cu drăcuieli, cu insulte şi trimiteri la originile „ţărăneşti”, cu îndemnuri la întoarcerea contravenienţelor în mediul rural, „lua-v-ar dracu’ de ţoape!”) Pe Smadu îl terorizam toamna când, chiar dacă nu aveam habar de Halloween, făceam felinare din dovleci şi le bălăbăneam în dreptul ferestrelor lui. Într-o noapte a ieşit cu biciul la noi.

Despre Pătruţi am mai amintit în mare, în capitolul dedicat vecinilor tineri. Mama Pătruţ Avea un nume unic, Veana. Era muncitoare parcă la o fabrică de confecţii şi lucra în trei schimburi. Vorbea gâtuit şi cu accent. Tatăl pătruţ era maaaare, cu un cap enorm şi o chelie memorabilă. De la un timp a apărut destul de rar prin bloc. Cu Stăneştii, însă, am o poveste dementă. Stăneştii erau micuţi şi rotofei. Ea cred că fusese o mare frumuseţe, el nu. Ei nu mai ştiu cum i se spunea, era fumătoare de competiţie şi bârfitoare olimpică. El, Tataie Luţă, trecea drept un mutălău de performanţă. Sâsâit, voce mică, moţ la bască, servietă jerpelită şi pas săltat. Nu-l auzeai, nu-l vedeai decât rar. Mijea ochii parcă încercând să-şi amintească mereu ce voia să spună. La un moment dat, la noi, la apartamentul 5, a apărut un câine. Max. Pentru că stătea ore lungi singur în casă, închis între cele patru uşi ale holului de la intrare, pe Max îl apucau pandaliile şi lătra cât îl ţineau bojocii. Max a fost un căţel atât de chinuit din punctul ăsta de vedere, încât am decis să nu mai deţin un câine decât în momentul în care voi avea o curte şi mult timp cu el.

Dar să revenim la Tataie Luţă. Întâi s-a apucat să strângă semnături de la vecini pentru a convinge vreo autoritate că Max face viaţa comunităţii un calvar. Nu i-a ieşit. Apoi au apărut alte simptome. De câteva ori pe săptămână, pe casa scării apăreau rahat şi pipi. De cele mai multe ori pe la uşile altor vecini şi pe rândul principal de trepte (16 la număr), de la parter la etajul I, unde sălăşluiam noi, „Fam. Prof.” (aşa scria pe uşă). Deci Max. Băi, vecini, dar un câine nu face şi nr. 1 şi nr. 2 în acelaşi loc! Şi niciodată pe o suprafaţă tare, plană, deschisă! Şi dă-o-n Doamne iartă-mă, că miroase şi arată a rahat de om! Nimic. Tragedie comunitară. L-am prins într-o seară de pândă. Tataie Luţă a ieşit tacticos, în izmene, întâi până la uşa scării, să verifice dacă vine cineva. S-a întors în bârlog, a ieşit cu o oală de noapte cu ambele „materii” şi fleoşc! pe uşa Pătruţilor. Scandal, te-am prins, pune mâna pă el! S-a baricadat în apartament şi după câteva zile a început să răspândească zvonul că o să ne dea în judecată pentru calomnie. Nu ne-a dat, dar de fiecare dată când l-am mai văzut pe la bloc şi l-am prins singur mi-am jucat cu bucurie rolul demenţei de care mă acuza pe la bârfe. Mă făceam că-l muşc de nas şi îl înjuram macabru.

La noi pe etaj au fost întâi Ştefan, cu el ceva colonel de armată parcă. Nu mi-i amintesc prea clar. Călin erau şi ei foarte rezervaţi şi neobservaţi, mai puţin fetiţa lor, Cristina, căreia îi plăcea viaţa. Mi se spusese foarte devreme că face „chestii” cu băieţi şi îi acordam un interes special. Camera ei avea un perete comun cu a noastră şi mulţi ani am visat la o găurică prin care să pot avea acces în acel univers îngrozitor de tentant. Voiam să ştiu ce se întâmpla înainte să sară băieţii ăia pe geam de la etajul I când Martin, Domnul Călin, venea acasă inopinat. Într-o noapte mi-am făcut şi un dispozitiv cu oglindă, din tuburi de-alea pentru cornete. N-am reuşit să văd nimic, aşa că am scimbat oglinda cu un mic panou adeziv şi i-am furat ţigările de pe pervaz.

Tanti Lopi… Penelopa Negoiţă… Tiiii….ce de amintiri. Penelopi era foarte des la noi în casă. Dădea lecţii de bucătărie, de educaţie, de viaţă în general. Cafele şi tutun cât încăpeau între pereţii bucătăriei, câte o ţuiculiţă cu dărnicie uneori, poveşti şi bârfe cât trei telenovele de-alea serioase. Era inamicul meu declarat, probabil instruit să mă trateze cu scârbă şi dezaprobare de fiecare dată când îi cădeam sub ochi. Erau ochii care mă puteau spiona şi pe partea cealaltă a blocului, unde noi nu aveam ferestre şi mă pâra de fiecare dată cu abnegaţie şi înflorituri. Cred că se simţea oarecum responsabilă de educaţia mea şi uneori, la cafea şi ţuiculiţă, cred că trasa şi sarcini în direcţia asta. O auzeam povestind uneori chiar şi despre întâmplările din propria familie, despre beţiile consortului sau despre picanteriile fiicei sale, Rodicuţa. Am tras multe de pe urma pârelor cu care se înfiinţa la noi în bucătărie, uneori fără să bată la uşă. Intra direct dacă uşa nu era blocată.

La „trei” mi-o amintesc pe Doamna Uleia, care era tare drăguţă şi rezervată, îmi zâmbea de fiecare dată şi era printre puţinii vecini care nu mă tratau cu dispreţ. Cea mai puternică amintire cu ea m-a marcat prin ricoşeu pentru că nu eu am fost protagonistul, ci fratele meu, însă ricoşeul plesnea de fiecare dată măcar marginal. Stăteam într-o după-amiază în faţa blocului şi Doamna Uleia a venit de la serviciu, parcă să zic că era asistent medical la dispensarul unde eram arondaţi. Era la puţin de tot după ce murise Aura, mama mea, iar instrucţiunile erau clare: nu aveam voie să primim absolut nimic de la nimeni, pentru că orice gest de felul ăsta era din capul locului un semn de milă pentru „orfanii” care eram. Şi vecina ne-a oferit o ciocolată. Cred că o primise la dispensar, era atât de celebra ciocolată „chinezească”, în ambalaj alb cu negru, cu pictograme, şi staniol moale. Bună în draci. Şi fratele meu a primit-o. Cred că am mâncat-o împreună, dar el a ţinut să mărturisească despre încălcarea „legii”. A mâncat o bătaie memorabilă, cu făcăleţul de mămăligă adeseori ţintit cu precizie la coate şi în laterala exterioară a genunchilor. Să doară. Să ţină minte. Să nu mai facă. Să se jure că nu va mai primi niciodată nimic de pomană, „cerşetorii dracului”.

Tot la etajul acela era Popescu, profesorul de Geografie. Pâinea lui Dumnezeu. Vorbea atât de frumos, povestea atât de pasionat despre munţi şi vulcani şi oceane, dădea note atât de mari pe degeaba şi nu se supăra niciodată. O singură dată l-am văzut cu adevărat nervos, când a spălat singur rahatul de pe scări în vremea operaţiunii „Max” a lui Tataie Luţă. La noi în casă era privit cu suspiciune. Pentru că dădea note bune indiferent de situaţie, trecea drept un dascăl prost. La scara B era Doamna Zărnescu, mărunţică şi nu foarte guralivă. Mă întreba invariabil „Tu în ce clasă mai eşti?” şi „Ce mai face domnişoara profesor?”. Săndica avea multe pisici şi mirosea a casă cu pisici. Familia Ancuţa era destul de interesantă. El aparent mult mai în vârstă decât ea, un tip care tăcea mult şi cred că avea preocupări destul de savante. Ea – o fostă divă de urbe mică, planturoasă, cu păr vopsit negru, ochi albaştri, cu alură şi gesturi de artistă de operă. Acasă mi se spusese că fusese mare curtezană, că-i plăceau băieţii tineri şi asta era, desigur, foarte incitant pentru mine. O priveam cu poftă şi de fiecare dată încercam să-mi dau seama dacă în zâmbetul ei nu era şi vreo urmă de dorinţă pentru gânsacul rotofei, negricios şi zgăriat pe faţă care îi admira pe ascuns formele rubiconde.

Alin şi Cristina erau nepoţii unei alte familii de pe scara B. Pentru că treabuia să încep să-mi exersez cumva experienţa de agresor, Alin era de multe ori victima răzbunărilor mele de toate felurile. Îl băteam, îi luam jucăriile, îl scuipam şi în general îi făceam viaţa un calvar. Era mai mic, mai firav, mai credul decât mine, deci era perfect… Amândoi mă scoteau din cirulaţie numindu-mă „orfan”, realitate pe care cu cât o auzeam mai des acasă, cu atât mai tare o uram. La scara C era Gogoncea, spaima copiilor din curtea blocului vreme de câţiva ani. Straşnc apărător al „orei de linişte”, ne hăituia pe-afară, ne măscărea cum îi venea la gură şi, desigur, ne pâra „autorităţilor”. Cum la mine ştia că de fiecare dată se lasă cu omor, avea o preferinţă satanică să mă observe şi să mă raporteze. Doamna Arsenescu era profesoară de Română şi am făcut câteva zile d emeditaţie cu dumneaei înainte de admiterea la liceu. Până în ziua de azi îmi aduc aminte cu ruşine că într-o zi îmi miroaeau ciorapii atât de profund, încât biata femeie a deschis geamurile de la sufragerie în mai multe rânduri, privind oripilată la toţi cei trei şcolari, parcă încercând să identifice „sursa”.

Din blocul „din spate” merită să amintesc două exemplare. Teofilia (Teo), mama Lidioarei, şi ea un personaj al textului despre copiii de la bloc) era cealaltă vecină foarte apropiat, după Penelopa. Dimineaţa îşi anunţa viztita la cafea încă de când ajungea pe aleea din faţa ferestrelor, cu ţipăt prelung şi menţiuni evidente: „Hai că viiiiin! Am făcut cafeluţaaaa!/Ai făcut cefeaaauaaaa?”. În multe dimineţi m-am trezit în piţigăiala asta prelungită care-mi zgâria somnul. Nu avea importanţă dacă aveam sau nu treabă sau şcoală. Trebia să am. Trebuia să mă trezesc cât mai devreme, să nu cumva să dorm „ca o beşniţă”. Nici acum nu ştiu de unde vine apelativul ăsta rotund şi bulbucat, de o viaţă îl vizualizez ca pe o băşică păroasă, care trage pârţuri şi nu are nici cap, nici mâini, nici picioare, dar se deplasează foarte lent, cu o rostogolire abia sesizabilă.

Teo era şi ea o sursă de încredere pentru bârfele zilei şi lecţiile de bucătărie şi educaţie pe care le distribuia cu dărnicie. Dar nu venea doar în zori. Venea uneori şi noaptea, după zece sau unsprezece, şoptind sonor în faţa ferestrelor: „hhhhaaaaaai ţigăăăări? hhhhai că vhiiin la o ţigăricăăăăhhh!”. Şi venea. Dinu, soţul, era „sculer-matriţer” sau „vidanjeur” sau „strungar”. Deci nasol, din unctul de vedere al intelectualilor care eram noi. Şi nici cu Teofilia nu pricepeam exact care-i treaba pentru că, în ciuda prezenţei ei foarte des la noi în bucătărie, în răstimpuri era „fostă puşcăriaşă” şi cu siguranţă un om de nimic.

E posibil să fi ştiut nişte (multe) dedesubturi ale lucrurilor care se întâmplau sau se întâmplaseră la noi în casă, parcă să zic că avea o relaţie veche cu soţia lui Tata Mircea şi cred că uneori era bănuită de „disclosure” în ciuda aparentei prietenii. Mie mi se părea amuzantă, deşi era greu de suportat mai ales când „Lidioara a luat premiu, tu n-ai luat”. Uneori m-a ajutat aplanând scandaluri în desfăşurare, distrăgând atenţia cu invaziunile ei zgomotoase. Înclin să cred că tot ea a făcut oarecum rătăcit doarul meu de recrutare pentru că în anii de studenţie, în care colegii mei dădeau ciclic cu subsemnatul pe la comisariat, pe mine nu m-a căutat nimeni. Ea lucra acolo, ca asistent medical. Neştiute sunt căile…

Din acelaşi bloc îi mai şterg de praf pe Ioneşti, personaje ale aceleiaşi galerii despre care nu ştiam când erau „ţărani de la Oarja” şi când redeveneau nişte exemple de „oameni de ispravă”. Ea era la fel de curioasă şi de atentă la mişcările mele prin casă şi prin curtea blocului. Mă pândea din spatele perdelelor, uneori am surprins-o uitându-se la noi în casă cu un binoclu. Ea nu ne vizita prea des, eu ţin minte că am fost de mai multe ori la ei la masă, în sufrageria plină de bibelouri şi macrame-uri care decorau mobilele cu furnir lucios. M-a văzut într-o zi, pe la cincisprezece ani, fumând pe balcon. Am susţinut până în pânzele albe că e chioară şi răuvoitoare şi că, fiind iarnă, a confundat aburul de la frig cu fum de ţigară. În definitiv, ţigările, scrumul, fumul şi mirosul lor au fost un element omniprezent al copilăriei mele de la apartamentul 5, iar îndemnurile repetate de genul „dacă vrei să fumezi, să fumezi acasă, să nu te vadă vecinii” mi-au dat de foarte devreme o perpectivă foarte permisivă asupra acestui obicei pe care l-am permanentizat de la paisprezece ani. De multe ori m-am rătăcit în halucinaţia dintre „ai voie să fumezi” şi „îţi interzic să mănânci”, dintre „n-ai ce să cauţi la balul bobocilor sau la bairam cu colegii” şi „dacă te duci să faci sex, să nu umbli noaptea pe străzi, să vii de dimineaţă”. Şi cât „sex” am făcut cel puţin în clasa a douăsprezecea, când se întâmplau cele mai tari petreceri din liceu…

 

 

Personaje iconice: vecinii tineri

luni, 14 octombrie, 2013 la 10:04 am

argument

Cred că zilele astea sunt într-o legătură profundă cu personajele copilăriei mele de la Piteşti. După episodul anterior, parcă o întreagă paradă  mi se perindă prin memorie şi atâtea feţe vechi se iţesc de prin cotloane aparent adormite ale memoriei. Şi apoi figurile nasc fapte, istorioare cu cap şi coadă, situaţii, întâmplări. Sunt multe şi de toate felurile, aşa că astăzi voi scrie despre cei tineri, copiii din curtea blocului. Şi aici trebuie să-i împart în două categorii, pentru că acei ani s-au desfăşurat „în faţa” şi „în spatele” blocului, adică pe partea cu ferestrele apartamentului şi pe partea cu uşa scării. În principiu, pe partea cu ferestrele aveam mai degrabă voie să mă joc. Pe partea cealaltă nu puteam fi zărit de la geam, ceea ce întotdeauna putea naşte (şi adesea declanşa) scandaluri – monstru. Cel mai enervant era la „pititea” (numele sub care am jucat noi „v-aţi-ascunselea”), când trebuia să ies de oriunde aş fi fost şi să răspund prompt la primul „Viorel!” urlat de la fereastră. Dacă răspunsul meu venea la al doilea sau al treilea „apel”, mă asiguram automat de o bătaie, o pedeapsă pe termen mediu sau măcar de eternul şi invariabilul „marrrrşîncasă!”

Bun. Deci era Dani. Stătea în blocul „din spate”, la etajul al patrulea. Cred că mi-era un fel de „cel mai bun prieten” în ciuda faptului că nici nu eram în stare şi nici nu prea aveam voie să deţin aşa ceva. În principiu, oricine mi-ar fi arătat semne de amiciţie devenea automat susceptibil de milă sau condescendenţă amicală pentru condiţia mea socială. Asta pe de-o parte. Pe de alta, părinţii lor erau veşnic etichetaţi sau judecaţi la noi în casă. Nu cred să fi fost vreunul demn de admiraţie din perspectiva de dincoace de pereţii apartamentului cu trei camere, semidecomandat. Dani era blond, pistruiat şi cu ochi albaştri. Infinit mai bine îmbrăcat decât mine şi, în general, un băiat curăţel. Îi plăcea să se joace cu mine, mă striga la geam să ies afară şi cred că şi vorbeam câte ceva. Ţin minte că aveam des perioade în care nu ne vorbeam, în funcţie de gradul meu general de dezirabilitate printre cei de pe acea parte a blocului. Învăţa bine, la un moment dat parcă a ajuns la clubul oarecum ilegal de Karate tradiţional al lui Şerban Valeca. Acasă mi se spunea mereu că e înfiat, treabă care mie nici nu-mi dădea, nici nu-mi lua. Dar poziţionarea asta îmi cerea mie să fiu măcar la fel  de bun ca el la şcoală, ceea ce nu cred că mi-a ieşit niciodată. Nu aveam voie să primesc copii în casă, dar uneori ne jucam la el. Până într-o zi când, după ce a primit instrucţiuni ca asta să nu se mai întâmple, i-am luat la şuturi preşul de la uşă până jos, în faţa blocului.

Tot în blocul vecin era Lidioara. Fata unui personaj despre care vă voi spune în capitolul dedicat maturilor din vecini. Era ceva ciudat cu fetiţa asta în ceea ce priveşte, din nou, poziţionarea veşnic schimbătoare pe care ar fi trebuit s-o adopt conform „instrucţiunilor”. Lidioara era când „fata puşcăriaşei”, când „toanta lui Teofilia”, când altă „premiantă” al cărei exemplu ar fi trebuit să-l urmez. Finalurile de trimestru şi de an şcolar o aduceau mereu pe Lidia în casă, ca model aproape halucinant. Adică ea, o toantă şi un copil cu un părinte care „a făcut puşcărie pentru avorturi ilegale”, putea să ia premiu aproape de fiecare dată, iar eu nu. Lidia avea şi ea partea ei de supliciu când venea vorba de batjocură publică. Strigătul preferat al mamei ei era „Lidioara, treci dragă în casă să te spăl, că ai făcut clăbuci la cur de-atâta joacă!”. Lidia a crescut înaltă, cu picioare lungi şi zvelte, sâni frumoşi şi un fund bombat. Cred că a făcut parte din pleiada primelor mele fantezii erotice ascunse.

Pe aceeaşi parte mai ţin minte un grup de fetiţe, un fel de personaj colectiv care mă trata cu o amiciţie distantă şi cu răceală probabil alimentată de poveştile primite de la părinţii şi bunicii lor despre ce/cine eram şi de unde veneam. Oana, care mai apoi cred că s-a mutat pe la Arad cu părinţii şi care mai apărea doar în vacanţe. Surorile Verdete, Ana şi Sanda, urâte şi având aerul unor domnişoare de pension cărora cuminţenia imobilă părea să le fi fost transmisă dimpreună cu teama că zâmbetul sau zburdălnicia ar fi fost în rândul păcatelor de moarte. Surorile Olivia şi Andreea, nepoatele „lu’ madam Dulgheru”, amândouă cu defecte de vorbire şi cu totul nesuferite. Teodora, probabil cea mai drăcoasă dintre componentele grupului, şi ea o nepoată crescută de bunici şi mai apoi vizitatoare de vacanţă. Ţin minte că uneori celelalte o numeau „stricată”, probabil de pe urma cine ştie căror poveşti auzite prin casele lor. Angi Boambeş, sora lui Andrei, îmi plăcea cel mai mult. Pentru că era grăsuţă, băieţoasă, avea strungăreaţă şi a acceptat să nu se mai joace cu mine abia după ce bunicii ei au convins-o că, pentru că stătusem în spital pentru o răceală puternică şi mi se umflaseră ganglionii, eram potenţial purtător de alţi microbi periculoşi. Aşa că mi-a zis şi am fost de acord cu ea. Probabil că a fost important felul în care mi-a zis-o.

Andrei, fratele ei, era un individ la fel de simpatic. Cu un an sau doi mai mare decât mine, de cele mai multe ori mă trata ca pe o ciudăţenie. Dintre toţi băieţii „din gaşcă”, el părea cel mai curios în legătură cu traiul meu de dincoace de geamuri, care de cele mai multe ori devenea parte din cotidianul cartierului prin efectele sonore sau chiar prin „preludiile” de facto, desfăşurate în curtea blocului. Mai era „Şulă”, tot un Daniel. Un fel de tolomac despre care toţi spuneau că e tocilar, ieşea din casă mai rar şi cred că era cel mai stângaci la joacă sau la alergat. Adică mai rău decât mine, ceea ce era o adevărată performanţă. Mie mi se părea un individ interesant, citea mult şi ştia multe despre al doilea război modial, cred că era oarecum fascinat de cultura germană şi parcă să zic că vorbea şi neţeşte.

L-am lăsat la sfârşitul „spatelui blocului” pe Costel pentru că face, oarecum, trecerea către partea cealaltă. Costel era vecin cu mine de scară. Stătea la parter. Avea două surori: Mariana, care cred că suferea de ceva retard pentru că vorbea împleticit şi cred că fusese automat înscrisă într-o şcoală specială, şi Camelia, o femeie mare, cu privire dispreţuitoare, care cred că la un moemnt dat s-a mutat din casa lor. În casa lor erau deseori scandaluri, ceea ce-i plasa pe locul doi, după noi, în topul apartamentelor zgomotoase din bloc. Costel era astmatic, deseori îl vedeam folosind pompa (pe care o ştiam atât de bine de la mama mea, indisolubil legată de imaginea ei în cele mai vechi amintiri ale mele) şi în vacanţe mergea gratis în sanatoriile de pe lângă salinele de prin ţară.

Cu Costel eram când prieten, când duşman de moarte. Mi-am luat atâta bătaie de la el în toată copilăria, încât mult după ce am plecat din Piteşti şi nu l-am mai văzut, îmi imaginam cum îl întâlnesc pe stradă şi îl calc în picioare. La noi în casă se vorbea foarte urât despre familia lor şi el ştia asta, era tratat cu mult dispreţ al cărui efecte le simţeam foarte des, prin cotonogelile pe care le primeam de la el. Într-o zi l-am lăsat singur la noi în casă, în ciuda tuturor avertismentelor de a nu primi pe nimeni. Nu ştiu ce-a fost în capul meu. Nu cred că aveam mai mult de zece ani. A furat tot ce i-a picat sub ochi: clasoare cu timbre (neştampilate, cumpărate cu religiozitate în fiecare lună de la magazinul Filatelia, serii complete şi coliţe de toate felurile) mingi de tenis de câmp, colecţii de surprize cu maşini, bile de pingpong, palete, maşinuţe faine de metal… La descoperirea veştii, „gardianul” meu a năvălit peste el în casa lor, a recuperat mare parte din pagubă şi l-a bătut muncitoreşte câteva zeci de minute, în lipsa mamei lui plecată la serviciu. Cred că am fost aproape invidios pentru asta, un asemenea tratament îmi era rezervat doar mie…

Ani de zile, Costel (Tractor după poreclă, uneori îşi punea pe cap o jumătate de minge tăiată şi imita mersul şi zgomotele unui tractor) m-a hăituit ca să-şi scoată pârleala acelui masacru. Mama lui n-a depus plângere la poliţie pentru că, parcă să zic, Costel mai vizitase în treacăt perspectiva şcolii de corecţie, spectru la fel de prezent ca ameninţarea orfelinatului în toţi anii copilăriei mele. Cum mă prindea, cum mă lua la şuturi şi pumni direct în faţă. Ştia că sunt familiarizat cu pedepsele corporale şi că nu i se poate întâmpla nimic mai tragic decât ceea ce încasase deja la episodul cu furtul. Cred că, pe undeva, încerca să provoace o nouă ocazie în care să-şi ia revanşa faţă de acel moment. Şi, cum asta întârzia, exersa pe mine.

De la un moment încolo, şi-a găsit şi un partener de distracţie. Pe Remus Busuioc, nepotul temutului domn Gogoncea, multă vreme spaima blocului. Remus ăsta apăruse prin zonă în urma mutării familiei lui în cartierul nou Popa Şapcă, ridicat pe terenul fostei mari ţigănii a oraşului. Nu-l văzusem niciodată, însă de când a apărut şi până a terminat liceul, din „curva aia de mă-ta” şi din „evreu împuţit” nu m-a scos. La un moment dat am fost colegi de grupă la clubul de Shotokan din liceu şi era de multe ori bătaia de joc a antrenorului şi a secunzilor săi. Pentru că fusesem martor la mai multe momente ridicole cu el pe post de protagonist, îşi exersa uneori loviturile de picior pe faţa mea în timp ce prietenul lui, Tractor, mă imobiliza. Mulţi ani mai târziu, când el deja lucra pentru un mare operator de telecomunicaţii şi devenise un loial vânzător pe conturi corporate, am aflat de la o cunoştină comună că împreună cu mai mulţi prieteni identificase mormântul mamei şi al bunicilor mei şi că urinase pe el pentru cine ştie ce satisfacţie hrănită de imaginaţia lui din care fanteziile fasciste nu lipseau. La rândul meu, uneori mi-am imaginat cum îl ademenesc într-un subsol unde nişte gorile plătite îl leagă de un scaun, după care eu vin, îl dezleg la ochi şi… neah… n-are niciun rost…

Anca făcea pipi pe ea. Până târziu. Suferea de enurezis şi mânca la fel de multă bătaie ca mine. Mă jucam cu ea prin curtea blocului până i se umezeau pantalonii şi începea să miroasă urât. Peste asta nu puteam trece în ruptul capului şi fugeam mâncând pământul. La fel ca mine, era adunată de pe-afară cu drăcuieli şi blesteme dar, spre deosebire de mine, ea riposta identic. Similitudinile copilăriei noastre mă făceau uneori să-mi imaginez cum vom fugi împreună, cum vom scăpa de toată urgia şi ne vom juca fără griji. Ea a exersat fuga de-acasă de mai multe ori, eu o singură dată. Mama ei era divorţată, cu ceva averi potenţiale pe la Horezu şi cu un post de proiectant care cred că îi era suficient pentru blănurile orbitoare pe care le purta iarna. Era grasă, cochetă, fardată puternic şi avea o voce piţigăiată, cu accente plângăcioase. Anca, în schimb, era îmbrăcată prost, mai prost ca mine. Am încetat să-i mai caut compania la joacă, însă, când am auzit poveşti despre cum maltrata căţeii şi pisicile de prin zonă. Când n-a mai făcut pipi pe ea, Anca a devenit şi ea o femeie stânjenitor de atrăgătoare însă n-am reuşit niciodată s-o văd altfel decât cu pantalonii uzi la fund şi ţinând în mână un pisoi de câteva săptămâni, înfipt într-un băţ.

George şi Cosmin, aproape niciodată separaţi. Stăteau în celălalt bloc vecin, ultimul de pe strada noastră. George era la clasa paralelă, de aceeaşi vârstă, la aceeaşi şcoală la care învăţam. Micuţ, firav, un suflet foarte larg şi unul dintre copiii care nu cred că mă judecau prea mult pentru ce reprezentam eu printre vecini. E posibil ca asta să se fi datorat, în general, părinţilor colegilor mei de joacă. Părinţii lui George erau oameni foarte simpli şi tăcuţi, aproape neobservaţi, fără pretenţii sau aere. Sigur că am avut şi cu el conflicte, dar cred că mama lui nu m-a admonestat niciodată cu apelative gen „orfan” sau „vegabond”, destul de prezente în vocabularul celorlalţi vecini. Cozmin era la fel de liniştit. Cu el mă băteam mai mult din spirit sportiv. M-a încăierat de mai multe ori doar ca să-şi demonstreze că poate doborî un individ de aproape aceeaşi vârstă cu el, dar mult mai masiv. L-am dovedit şi eu de câteva ori, când a pretextat că am învins din cauză că fie purta nişte pantaloni noi, fie îi fusese teamă să nu-şi zgârie ceasul de la mână. Un lucru era sigur: ne uneam toţi (adică ne luam bătaie în grup de cele mai multe ori) în opoziţie cu copiii ţiganilor din Popa Şapcă. Eu eram uşor de neutralizat în momentele de genul ăsta. Deveneam complet necombatant în faţa armei principale a inamicului din ţigănie: scuipatul. Mă apucau instantaneu icnetele şi aproape că nici nu mai simţeam durerile loviturilor ce urmau, eram prea ocupat să-mi vomit maţele. Şi asta, ciudat, în condiţiile în care acasă primeam antrenament susţinut în sensul ăsta. Scuipaţii pe faţă şi uneori în gură erau adesea parte integrantă din metodele de coerciţie menite, probabil, să-mi îmbunătăţească performanţele şcolare sau să-mi diminueze apetitul aparent de nestăvilit.

Cătălina. Hm… Te scuturi de paragraful anterior şi zâmbeşti puţin? :) Cătă… Ei îi revine norişorul uneia dintre primele şi devoratoarele iubiri ale copilăriei, cu urmări profunde în adolescenţa mea târzie/întârziată. Cătălina era un copil frumos şi cuminte. Cel mai frumos şi cel mai cuminte din curtea aia dintre blocuri. Familia ei avea şi ea „episodul” bine zugrăvit la noi în casă, cu poveşti de dragoste aparent împărtăşite dar modificate de personaje apărute pe parcurs, cu „păcăleli” ale căror sensuri aveam să le pricep mult mai târziu. Am crescut cam în acelaşi timp, eu privind-o cu stânjeneală şi ruşine pentru ceea ce eram eu convins să cred că sunt în comparaţie cu ea, ea probabil prospectându-mă uneori cu multă curiozitate pentru ceea ce păream să fiu dincolo de realităţile vecinătăţii şi alteori cu tristeţe sau compasiune pentru ceea ce auzea şi vedea în legătură cu mine. Dar Cătălina a crescut să descopere şi să se descopere dincolo de educaţia riguroasă, dar lipsită de mari traume. Şi a ştiut că eu eram cel care, după o grămadă de ani în care ne ştiam „de la bloc”, i-am scris prima epistolă de dragoste ca venind din partea „unui prieten” care aparent se îndrăgostise de ea la prima vedere. Şi Cătă, premianta şi delicata fetiţă-model de sârguinţă şi cuminţenie, a acceptat să ne plimbăm prin parc, să ne ţinem de mână, să pretexteze diverse prostii ca să poată dormi „la bunica”, din casa căreia ieşea noaptea pe ascuns ca să stea cu mine de vorbă „la bancă”. Ba chiar să meargă cu noi, pramatiile, la furat pepeni din piaţă, una dintre marile distracţii estivale de pe acea parte a blocului, în condiţiile în care toţi aveam acasă cel puţin câte un pepene în frigider. Şi poezii, şi descoperiri, şi dorinţe, şi vise cu ochii deschişi… Povestea Cătălinei duce mult mai departe, în ere şi capitole pe care probabil încă nu sunt pregătit să le aşez în cuvinte.

Pe Bogdan l-am lăsat separat pentru că el nu stătea la bloc. Stătea la casă. Era cumva la mijlocul distanţei dintre cele două „lumi de-afară”, dar în general se alătura grupului despre care am povestit la început. Din nou din perspectiva informaţiilor primite în sânul „familiei”, Bogdan era şi el copil de curvă, copil „de bani gata” şi de „casă mare”. E drept, Bogdan stătea într-o casă măricică, la curte, cu bunicii din partea mamei şi cu mătuşa lui. Aveau un câine, Cezar, mai bătrân ca noi, care cred că vreme de mai bine de cincisprezece ani „a prevestit” moartea fiecărui vecin din zonă. Bogdan era un tip foarte amuzant, foarte bine îmbrăcat, cu cele mai frunoase şi mai moderne jucării din universul acelor ani ai copilăriei mele. Ne jucam uneori la el în curte, dar de la un timp eram obligat să aduc şi eu măcar o jucărie dacă voiam să primesc acces dincolo de gard. Costel (Tractor) dăduse de mai multe ori iama în jucăriile lui, ceea ce nu reuşise să le strice în vreun fel prietenia. Dacă nu aveam jucării, ne distram aruncând cu pământ în maşinile care treceau pe stradă sau şutind ornamente de la maşinile parcate în zona dintre blocuri. Un astfel de episod a deviat în scandal cu poliţie şi repercusiuni monstruoase după ce am lăsat fără insignele „UAP” cu vultur şi fără inscripţiile „Dacia 1300” probabil mai mult de zece maşini în aceeaşi zi. Bogdan le-a ascuns în coteţul lui Cezar, care ne-a dat în vileag probabil pentru că-l deranjasem de prea multe ori cu distracţiile noastre zgomotoase.

Poziţionarea mea faţă de toate aceste personaje era de  fiecare dată influenţată de bagajul de informaţii pe care-l primeam acasă. Ştiam despre toţi copiii lucruri care, în ciuda inutilităţii lor, probabil că îmi generau din start abordări mai mult sau mai puţin defectuoase, traduse prin gesturi mai mult sau mai puţin schizoide. Şi, culmea, nici măcar nu aveam voie să folosesc informaţiile astea în momentul în care ceilalţi scoteau pe gură adevărurile inutile pentru copiii care eram. Cătălin, un alt vecin, un personaj prea puţin important în economia amintirilor mele de aici, mi-a spus şi el într-o zi, din cine ştie ce motiv momentan, că mama murise pentru că fusese o curvă. Apoi m-a îmbrâncit şi am căzut în fund pe aleea de asfalt. Probabil că referirea la mama mea m-a durut mai puţin pe moment, doar auzeam asta frecvent şi acasă, dar groaza că mi-am murdărit şi mi-am rupt pantalonii în cădere mi-a scos pe gură primul „du-te dracu” pe care-l adresam cu voce tare unui străin. Şi probabil că am spus-o cu destul năduf din moment ce asta a fost singura replică recepţionată în apartamentul de la etajul I. A fost una dintre primele bătăi cu adevărat memorabile, cu întregul arsenal de ameninţări cu orfelinatul şi şcoala de corecţie, pe care le-am primit în decursul celor treisprezece ani de educare preponderent contondentă. Şi o ţin minte în primul rând pentu că şocul major de atunci, la fel de prezent şi de puternic şi azi, a fost că nu mi-a venit a crede că tot eu eram cel snopit în bătaie în condiţiile în care eram convins că trebuie să mi se facă dreptate, să mi se ia apărarea.

Revin cu panoplia vecinilor maturi.

Personaje iconice. Tata Mircea

vineri, 11 octombrie, 2013 la 11:30 pm

copo trei ani

Nici nu mai ţin minte când l-am văzut prima oară. Îl ştiam „dintotdeauna”. Genul acela de figură care în jurul tău e o fiinţă familiară chiar de dinainte să-ţi dai seama de asta. Cred că prima amintire despre el e, paradoxal, o poză. O siluetă sportivă, în blugi clasici şi o cămaşă în carouri parcă. O faţă mică, arămie, cu o mustaţă bogată, încărunţită. Şi cu un mare sombrero azuriu pe cap. Fotografia era făcută într-o sufragerie în care aveam să calc ulterior, ca oaspete. În poză mai apăreau nişte siluete, părea o întâlnire de familie, cu ceva invitaţi.

Cel puţin în primii ani după moartea, în decurs de un an şi jumătate, a mamei mele şi a părinţilor ei, Tata Mircea a fost o prezenţă frecventă în casa în care m-am născut. Venea de obicei seara sau în weekend. Uneori îl vedeam puţin pentru că „cei mari” stăteau ore lungi în spatele uşii închise de la bucătărie sau, de cele mai multe ori, de la holul mic, care separa singura baie din apartament şi dormitorul în care muriseră bunicii. Fratele meu şi cu mine nu mai aveam acces la acea baie în aceste condiţii. Uneori făceam pipi în sticle sau chiar în chiuveta de la bucătărie din cauza asta.

Tata Mircea era senzaţional. Îmbrăcat întotdeauna de-ţi plesneau măselele, veşnic bronzat şi dischisit, plin de umor şi radiind mereu de bună dispoziţie. Hainele stăteau perfect pe el pentru că făcea sport, mergea la schi multe săptămâni din an şi cred că nu mânca niciodată. În treisprezece ani cât l-am văzut în preajma noastră, nu cred să-l fi observat mâncând de cinci ori. Apoi garderoba… Oh, dear! Nu semăna cu a niciunui vecin, cu a niciunui român pe care-l văzusem vreodată pe stradă înainte de 1989.

Blugi de marcă, probabil dorinţa mai mult sau mai puţin ascunsă a oricărui românaş pe acele vremuri. Cămăşi sport, în culori frumoase care ţipau cu voioşie prin culorile terne ale garderobei româneşti comuniste majoritare. Costume impecabile, cravate asortate, ace de cravată din metale preţioase care inspirau respect, stil şi disponibilităţi financiare. Foarte des, câte o insignă minusculă pe rever, purtând însemne ale organizaţiilor comuniste în funcţiune la acel moment: UTC, PCR, UASCR. Batistă la buzunarul exterior de la piept al sacoului, mereu potrivită culorilor şi texturii cravatei. Pantofi pe care niciodată nu-i vedeai în magazinele din oraş, care întotdeauna aveau o poveste cu miros de piele de calitate şi de lumea „de dincolo”. „Pe-ăştia mi i-a luat X din….” Şi întotdeauna era vorba de un nume de oraş care mie îmi deschidea imaginaţia, îmi genera fotograme cu locuri pe care mi le construiam singur.

„Tata Mircea” nu era un apelativ special, folosit doar la noi în casă. Aşa îl pomeneau mai toţi cei care-l ştiau şi cu care lucra. În anii de dinainte de 1989, era directorul unei instituţii culturale comuniste din oraşul în care m-am născut. Era, aşa cum auzeam des la noi în casă, „şef peste un caloriferist şi două femei de serviciu”. Avea relaţii apropiate cu conducătorii de-atunci ai clubului local de fotbal, cu oameni influenţi din uzina de autoturisme şi, în general, cu mai toţi fruntaşii locali ai erei. Toţi îi spuneau aşa. Inclusiv studenţii din organizaţiile cu care avea el treabă. Acasă existau variaţiuni diverse: tati, tăticuţu, tăicuţu…

Jachetele sport, pardesiurile sau pelerinele de ploaie veneau şi ele din aceleaşi lumi rezervate parcă acestui personaj atât de atipic pentru tot ceea ce reprezenta societatea românească înainte de 1989. Vecinii mei, colegi de joacă, îl recunoşteau după curelele late din piele, pe care aproape invariabil purta un fel de borsetă de mici dimensiuni, în care-şi ţinea tabachera sau pachetul de ţigări şi bricheta. Tabachera asta era din alpaca şi îi aparţinuse bunicului meu. Ar părea uluitor pentru unii, dar personajul despre care vă povestesc fuma invariabil Carpaţi, Mărăşeşti sau Bucegi, ţigări fără filtru, al căror fum duhnea imund. În mirosul ăsta se scufunda întreaga casă de fiecare dată când Tata Mircea era la noi, în vizită. Fumul ieşea gros, pe sub uşa închisă a bucătăriei din care răzbăteau uneori voci vesele şi râsete, alteori voci răstite şi plânsete.

Tata Mircea era plin de istorioare şi veşnic la curent cu cele mai noi bancuri din târg. În mare parte, lui îi datorez bagajul interminabil de bancuri vechi şi stilul în a le spune. Mima, se contorsiona, îşi schimonosea faţa în funcţie de personajele poveştii sau bancului, gesticula, imita voci. Povestirile lui erau mereu la limita extremă a hiperbolei şi mie toate astea mi-au creat un întreg univers paralel, mult mai agreabil decât cel din viaţa de zi cu zi. Cel puţin în primii ani, mă bucuram când venea Tata Mircea. În primul rând pentru că era amuzant şi, de fiecare dată când descoperea urme noi ale bătăilor pe care le încasasem între vizitele lui, ajungeam să râd în hohote de felul în care mă ridiculiza şi îmi analiza situaţia. În al doilea rând, pentru că prezenţa lui în casă însemna că, măcar pentru câteva ore, aveam şanse să scap de „radarul” care de cele mai multe ori îmi provoca suferinţe, urlete, bătăi, înjurături, blesteme.

Dar erau şi alte faţete ale prezenţei lui în apartamentul de la Scara A, etajul I. Tata Mircea venea de fiecare dată cel puţin „ciupit”, iar pe măsură ce au trecut anii, în stadii din ce în ce mai înalte de alcoolizare. Mă lua în braţe şi mă pupa de fiecare dată când intra pe uşă. Asta până ce a început să înţeleagă că prezenţa lui îmi devenise nocivă şi nesuferită. De fapt, paradoxal, absenţele lui din ce în ce mai lungi îmi provocau suferinţe directe, în mod indirect. Şi pentru asta ajunsesem să-l dispreţuiesc. Dar ajung şi acolo. Când mă pupa pe obraji, gâdilându-mă cu mustaţa stufoasă, simţeam şi amestecul de mirosuri. Parfum bun, cu nuanţe de tabac, tutunul cel infect şi… Aici începusem să fac deosebiri, în funcţie de accentele olfactive. Când bea bere, identificam ca nuanţă predomiantă a respiraţei lui un iz puternic, asemănător celui de rahat. Dacă la bord avea vin, nuanţa era de fructe stricate, fermentate. Când era pe vodcă, inspiram miros de spirt.

Ţin minte două episoade aproape amuzante cu care „tati” mi-a marcat memoria în mod profund. Unul s-a petrecut într-o dimineaţă de weekend, când secondam ca şi cap numărabil eterna şi nelipsita coadă la produse lactate, la Alimentara din piaţa mare, alături de ceilalţi doi membri ai „familiei”. Ne-am trezit brusc cu Tata Mircea lângă noi, la coadă (el locuia cu familia lui în celălalt capăt al oraşului), ţinând în mână un bidon mare de plastic, pe fundul căruia clipoceau agonic câteva degete de vin alb, de casă. A horcăit cu privirea injectată ceva ce aducea a „am venit să vă ajut să luaţi mai mult lapte”. A fost de pomină, mai ales că vecinii ştiau şi cine e, şi ce hram poartă prin cartier. Al doilea episod etilic profund a fost într-o după-amiază când, prezentându-se la uşa apartamentului probabil mai devreme decât ora fixată sau pur şi simplu neanunţat, a zăbovit o vreme în camera noastră (am dormit în acelaşi pat cu fratele meu mai mare până pe la treisprezece ani). Era atât de „obosit”, încât pur şi simplu nu am reuşit să pricep ce voia să-mi spună. S-a întins pe patul nostru cu ladă pentru câteva secunde după care, ridicat pe o parte şi cu faţa spre marginea patului, a început să vomite abundent, cu icnete şi contracţii, pe parchet şi pe covor. Roşu, lichid, aburind a fructe stricate şi fermentate.

Tata Mircea trecea drept un erudit printre cei care-l cunoşteau sau care avuseseră ocazia să stea de vorbă cu el, de cele mai multe ori la o masă cu sticle şi pahare. Ştia multă istorie pe care, însă, o interpreta conform propriilor convingeri. În zilele bune, la noi în casă era tratat ca un zeu al ştiinţelor. Când nu era bine, aflam despre el că e „profesor de limbrici”, titulatură atribuită formaţiei sale profesionale, profesor de biologie, care pentru un profesor de limbi străine, să zicem, părea mult inferioară. Aşa am aflat şi am crezut multă vreme că profesorii de sport, de exeplu, sunt „profesori de tumbe”, ceea ce-i plasa la marginea repudiablă a tagmei profesorale şi, în general, a intelectualităţii sau profesionalismului. Ca un alt exemplu, învăţătorii erau pur şi simplu impostori, întrucât ajungând la catedră direct din liceul pedagogic fără a urma cursuri universitare, nu trebuiau incluşi printre intelectuali.

Dar Mircea era complet lipsit de abilităţi manuale sau tehnice. Pe la opt sau nouă ani, printre multele boli care mi se inventau permanent şi pentru care primeam la întâmplare medicaţii uneori cu efecte dezastruoase, am fost diagnosticat cu strabism sau miopie. Nu mai ştiu exact, dar mi s-au prescris ochelari de vedere. Ochelari care au venit direct strâmbi din fabricaţie. Tata Mircea a luat problema în propriile mâini şi ne-a asigurat că, dacă sunt de plastic, ramele pot fi lesne îndreptate la cald. Aşa că a luat ochelarii şi, deasupra flăcării de la aragazul Ignis cu patru ochiuri şi cuptor, a încercat să rezolve probema. Rama a luat foc instantaneu, iar bucătăria s-a umplut de un miros oribil şi de funigei lipicioşi. În timp ce răcea ochelarii în castronul de salată din chiuvetă, Tata Mircea a concluzionat cu expertiză şi dispreţ „Mda…ramele sunt din gutapercă…o porcărie, de-asta au luat foc.” Şi după aceea n-am mai purtat ochelari.

Prietenul nostru „de familie” era căsătorit şi avea două fete. Excepţionale la învăţătură, din câte mi se spuneau măcar din când în când, spre comparaţie cu lepra care eram. Tot din ceea ce mi s-a spus de timpuriu ştiam că Mircea se căsătorise dintr-o eroare. Povestea era aşa: cătrănit după o poveste de amor care se terminase prost, într-o noapte a intrat într-o cârciumă să-şi ostoiască amarul. A cunoscut acolo un fel de „damă de consumaţie” căreia i-a pus o mână pe fund şi a cerut-o de nevastă. Asta am ştiut eu din zorii prezenţei lui la noi în casă şi până am crescut suficient să văd şi să înţeleg mai multe. Ca, de exemplu, motivul pentru care, fie că Mircea era sau nu la noi în vizită, telefonul suna de câteva ori pe zi şi uneori noaptea, iar în receptor o voce cavernoasă şi înspăimântătoare scrâşnea cu ură de fiecare dată acelaşi lucru: „Curvăăă!”. Apoi închidea.

Ziceam că vizitele lui Tata Mircea erau tot atâtea momente de acalmie pentru atmosfera în care-mi cocleam copilăria. Îmi lua de multe ori apărarea şi încerca să convingă pe cine nu avea niciun gând să accepte că probabil nu eram nici obez, nici răuvoitor, nici pramatie. E posibil ca el să fi văzut destul de devreme sistemul de apărare pe care probabil că încercam să mi-l construiesc instinctiv în faţa unor metode de educaţie cel puţin defectuoase şi că mă transformam din ce în ce mai tare, prin comportament şi reacţii, în ceva ce eram din ce în ce mai puţin de fapt. În săptămânile în care nu venea pe la noi, urgia era generalizată. Eram informat în diverse moduri că „nenorocitul” era „la curve”. Nu ştiu de ce, eu mi-l imaginam mereu cu familia lui. „Familia Roademult”, aşa cum era numită la noi în casă din vreun motiv care-mi scapă. Trebuia să mergem şi mai pe vârfuri decât de obicei, trebuia să fim şi mai puţin prezenţi prin activităţi sau rezultate şcolare proaste (cele bune nu contau, indiferent de situaţie), trebuia să avem cât mai puţine reacţii şi să vorbim cât se poate de puţin şi de încet. Pentru că senzitivitatea „mediului familial” atingea în perioadele respective cote neprevăzute, iar repercusiunile năvăleau cu frecvenţe şi maniere la fel de neaşteptate.

După 1993, când Tata Mircea a dispărut complet din interacţiunile mele obişnuite, l-am mai întâlnit o singură dată. Într-o cârciumă unde ne-a dat întâlnire mie şi fratelui meu şi unde a venit cu propria băutură în buzunar, din care s-a servit pe tot parcursul discuţiei. Care discuţie n-a fost cu nimic mai revelatoare decât însuşi parcursul nostru comun din anii precedenţi. Un singur lucru mi-a rămas în minte din acea întâlnire. Încercând să-şi definească foarte clar poziţionarea faţă de prezenţele şi absenţele lui de la noi din casă, ne-a spus cu o privire care parcă încerca să găsească rezonanţă şi comuniune comportamentală în bărbaţii care devenisem: „Voi trebuie să înţelegeţi de-acum…eu în toată povestea asta am fost ca în reclamă…urmează-ţi setea! Eu chiar asta am făcut în anii respectivi.”

Nu ştiu dacă mai trăieşte. Nici nu vreau să ştiu dacă sau pe unde îşi mai duce zilele. Dat fiind că era născut parcă prin 1943, ar putea avea acum în jur de şaptezeci de ani. Aş avea multe motive pentru care aş putea să-i mulţumesc, dar am preferat să pun şi povestea asta în cutia în care aleg să aşez toate vechiturile apăsătoare ale jumătăţii de viaţă pe care mă preocup s-o recuperez.