Posturi cu tagurile: "oameni"

Suntem vreo douăzeci. Amestecaţi, dar toţi cu interese convergente, adunaţi în acelaşi loc de o misiune comună: inspiraţie şi ajutor concret şi customizat pentru un grup de prieteni mai tineri, care au ales să aibă preocupări, idealuri, proiecte şi scări de valori. Şi apare el: parfumierul. Unicul din România, dar plecat în străinătate. Cu treburi dichisite la Paris, prin societăţi înalte şi foarte „nişate”. Cu o alură de Marilyn Manson cuminţel şi cochet. Acaparează discuţia fără voinţa lui, întreaga adunare intrând în jocul halucinant al „spune-mi ce parfum preferi ca să-ţi spun ce conţine şi ceva despre personalitatea ta”. Individul e fascinant prin uşurinţa cu care jonglează cu ingrediente, tipologii umane, imagini generate sinestezic şi aşa mai departe.

Şi avem Îndrăzneaţa, Rebela, Resemnata, Candida, Clasica, Controversatul, Nehotărâtele, Preţioasa, Jucăuşul şi aşa mai departe. Îmi vine rândul. Abia aştept să deschid gura, tocmai am descoperit a treia apă de parfum pe care o consider cu adevărat potrivită şi memorabilă pentru pielea mea, abia aştept să aflu ce e-n sticla de origine. Dar amintesc şi despre celelalte două pe care le-am descoperit cu mai mulţi ani în urmă şi pentru care am o slăbiciune: Eau D’Issey (Issey Miyake) şi Le Male (Jean Paul Gaultier).

„Puteam să jur de când am venit între voi că tu vei aminti de Le Male!”, îmi spune parfumierul, cu zâmbet larg şi privire strălucitoare. „Ceva din atitudinea ta m-a făcut să mă gândesc la acea aromă şi ştiam sigur că-ţi place.” Zâmbesc. Ştim amândoi foarte bine că Le Malle conţine acea notă „bivalentă”, de uşoară incertitudine sexuală, o urmă de semn de întrebare pe care, în condiţii de maxim discernământ asupra propriilor preferinţe, un bărbat n-o poate lăsa la vedere decât ca pe un statement de natură socială. Parfumierul vrea să ştie, dar educaţia şi bucuria flirtului fin nu-i permit să încalce regulile unui eventual joc al seducţiei intelectuale.

Şi intervin la fel de zâmbitor, dar hotărât să nu las nicio boare de îndoială: „Am descoperit Le Male la douăzeci şi patru de ani, lucrând pe un vas de croazieră. Trebuie să ştiţi că industria croazierelor este un mediu foarte gay-friendly, iar eu făceam parte din cea mai intolerantă microcomunitate existentă la bord – românii. Eu ajunsesem acolo dintr-o eroare personală, iar conaţionalii mei au mirosit din start nesincronizările de natură socială, educativă şi chiar intelectuală dintre mine şi ei. Eram cam ciudat cu accentul meu englezesc lispit de tradiţionala influenţă rusească, cu studiile mele, cu ocupaţiile mele anterioare sosirii la bord…

Stăteam mai mult cu străinii, povesteam, ne salutam, decopeream indivizi şi tipologii noi. Asta n-a fost deloc pe placul colegilor mei români, pentru care era inadmisibil să stai de vorbă cu un homosexual, cu un travestit, cu un asiatic sau cu un negru altfel decât în scârbă şi forţat de împrejurări. Pentru mine, Le Male a fost atunci declaraţia şi manifestul toleranţei şi amiciţiei mele pentru tot ceea ce era diferit şi demn de curiozitatea mea, dar de neconceput şi demn de înjurăturile şi dispreţul conaţionalilor mei.”

Parfumierul zâmbeşte. A aflat ce voia să ştie şi în zilele următoare se va bucura de feedback şi de discuţii interesante cu un individ care, lucrând tot cu aromele şi multe dintre ingredientele comune şi industriei de frumuseţe, se va bucura să împărtăşească gânduri şi principii, noutăţi sau experimente. Dar atât.

Însă în partea cealaltă a sălii o doamnă tresare. Îşi arcuieşte sprâncenele a concentrare. Derulează ceea ce spusesem deja ca şi cum ar vrea să se asigure că a auzit corect, ezită o secundă, apoi îşi întreabă şoptit vecina de sofa: „Auzi? Deci Viorel e pe invers?”.

Dacă o astfel de confuzie poate veni din partea unui specialist în domeniul resurselor umane, care participă la capitole importante ale reorganizării metodelor de învăţare şi interacţionează cu noile valuri de indivizi din ce în ce mai dezinhibaţi care vor ocupa noi şi noi poziţii în organigramele viitorului, nu pot decât să cred că la nivelul populaţiei majoritare, mult mai puţin expusă la „alternativ” sau „altfel”, mai e ceva drum de parcurs… Hai să zicem că nu mai suntem chiar la nivelul începutului anilor 2000, dar încă nu sunt convins că două fete sau doi băieţi care s-ar plimba de mână pe Magheru nu şi-ar lua cel puţin o înjurătură sau un blestem.

Revederile în răstimpuri de zeci de ani cu colegii din diverse şcoli absolvite sunt nişte intenţii emoţionale foarte bune, cu un potenţial practic dezastruos remarcabil.

O vreme am crezut că e folosit mai degrabă de generaţiile până în 25. Un prieten bun, aflat şi el în partea mai umbroasă a „treizecilor”, avea acum câţiva ani o prietenă în bobocimea „douăzecilor” (trecem toţi prin asta la un moment dat, nu-i aşa?). Dezinhibată şi zglobie, i-a servit-o dintre perne, cu zâmbet ilegal de şăgalnic bietului grizonant: „Hai, coa’e…te duci şi tu la duş?”. Reproduc textual: „Băi, deci am simţit cum îmi pleacă zmetia din umăr. Mi s-au încleştat fălcile ca atunci când, rar, mă înjură cineva de mama.” Zău că ştiu cum face respectivul când îl înjură cineva de mama dumisale şi cred că numai un strigăt gâtuit al înţelepciunii „dintre două vârste” i-a amorţit intenţia naturală a preacinstitei zmetii.

Coité este un fruct rotund, verde şi foarte mare, specific zonei de Nord şi Nord Est a Braziliei.

Panoramare cu raf de la dreapta la stânga, pe repede înapoi. Studio micuţ, de fapt un colţ din vechiul mare studio de înregistrări, transformat într-un studio mai mic, în principiu doar pentru voci. De această dată, însă, protagoniştii sunt cam de aceeaşi etate. Unul – artist truditor şi coproprietar de studio. Celălalt – decât artistă. Artista îşi înghite restul de merdenea, adună pasta rebelă de foietaj de pe gingii, într-un demers coroborat de gimnastică facială şi prevenţie stomatologică, tuşeşte umed în pumn şi plasează botul în pop-stopper-ul microfonului profesional. „Gata, coiţe, dă-i drumu’!”

„Coiţe” e muzician cu şcoală, orchestrator consacrat şi producător al unui procent însemnat din muzica pe care ea, artista, o auzea la radio chiar în zilele (cele trei) în carea „mai trăgea un album”. Din burticile în care merdenelele stăteau stivuite cu delicateţe, Minodora la Maxim(um?) îngăla nazal triluri pe care Domnul „Coiţe” le cosmetiza „ca să fie ceva frumos”. O vreme a tresărit surprins la fiecare nouă strigare de dincolo de geamul studioului, apoi s-a obişnuit, apoi s-a amuzat. Căci altfel probabil nu aş fi intrat în posesia poveştii.

Ne întoarcem pe axa timpului către un moment mai recent. Un alt muzician, de data asta unul cel puţin la fel de talentat ca producătorul de mai devreme. Genul energofag, spontan, gălăgios, sufocant uneori, dar extraordinar de bun la suflet, de muncitor şi de plin de har. Îl ştiţi pe Chiba, băsarul? Logic, toţi îl ştim pe Chiba. E un megatalent, un basist excelent şi foarte versatil, capabil să-ţi dea fiori pe şira spinării pe un întreg evantai de stiluri. Mai rar pentru un basist şi cu atât mai rar pentru unul care încă „atacă” job-uri variate, de la nunţi până la recitaluri simandicoase de jazz foarte cult. Chiba e român „de etnie”, ca mulţi alţi muzicieni excepţionali din România.

„Zici că sunt blestemat. Nu e concert sau spectacol la care să vin ca spectator şi să nu mă întâlnesc cu Chiba. Băi, deci zici că aşteaptă undeva, pitit, să mă opresc de vorbă cu un grup cât mai mare de cunoscuţi, în pauză sau după spectacol. Fix atunci apare Chiba, cu faţa lăţită toată de zâmbet şi cu palma dreaptă ridicată a „high-five”: „Hăăăăăăăăăăăăă! Hai noroc, coiţăăăăăăăăăăăăăă! Ce faci, coiţăăăăăăăăăă?”

Pe o scară de la zero la zece apelativul ăsta mi se pare la nivelul cinsprezece de nasol. Nu-l folosesc pentru că, la cât sunt eu de vizual în exprimare, mi-ar fi imposibil să-l rostesc fără să-mi şi imaginez „adrisantul” sub forma respectivelor protuberanţe chelboase. Dar îl aud din ce în ce mai des şi abia aştept epoca în care şi formula asta va fi intrat în istoria lingvistică urbană, alături de „gen”, „să moară Gibilan” şi altele.

…eşti cel puţin simpatic să-ţi imaginezi şi să-ţi explici decizia ca pe o declaraţie personală împotriva a ceea ce nu funcţionează bine în ţara ta de baştină. Treaba nu funcţionează înclusiv din cauza ta. Indiferent cât de tare îţi doreşti tu ca „sistemul” să te ajute să te exprimi mai bine şi să câştigi mai mult, incapacităţile tale minuscule sunt parte din gigantica incompetenţă a „sistemului”.

…eşti de-a dreptul naiv să pui responsabilitatea gestului tău pe disfuncţionalităţile de natură politică, financiară sau socială din România. Decizia ta este în totalitate a ta şi dă-mi voie să-ţi spun că, dacă n-o faci sută la sută convins că te duci la mult mai bine, mai bine nu mai pleca. Dacă eşti un mâhnit în România, dacă te văicăreşti în fiecare zi despre nedreptăţile vieţii şi neajunsurile societăţii, eşti un candidat perfect la nefericire oriunde te-ai duce în lume. Chiar şi în Paradis.

…eşti un mare zevzec să amesteci printre corupţie şi socialism gregar, ca motive de mare dezamăgire pe ţara ta, propriile tale idiosincrazii la adresa conţinutului mediatic contemporan. Nu te obligă nimeni şi nimic să consumi manele şi pictură de gang, seminţe şi prostire televizată. Sau ba da, te obligă un singur lucru: nevoia ta de victimizare şi foamea ta permanentă de nefericire şi de motive de nemulţumire. Mai mult, conţinutul mediatic contemporan se bazează pe aceleaşi caracteristici oriunde pe mapamond şi tu poţi verifica asta cu ajutorul telecomenzii, la televizorul tău din Drumul Taberei. Şi din Răcădău, şi din Brăiliţa. Nu trebuie să te duci până la Madrid sau New York ca să afli asta.

Dacă eşti liber, du-te, prietene! Dacă nu ţi-ai agăţat de fiecare încheietură câte un credit şi minimum un copil de gât, pe post de sacrificiu suprem  a.k.a. „cea mai mare realizare a vieţii mele” (de mâhnit cronic), lumea e largă şi viaţa prea scurtă ca s-o trăieşti pe toată într-un singur loc. Dar fă-mă să te admir pentru asta, fă-mă să mă bucur pentru tine şi să văd orizonturi frumos colorate în ochii cu care îţi citeşti singur viitorul. Dacă, însă, priveşti înapoi cu aceeaşi mâhnire şi de acolo, de pe unde eşti, primul tău imbold e să ţii lecţii de dirigenţie şi să faci lungi liste-răboj despre cât e România de nasoală, poţi foarte bine să te întorci. Ai plecat degeaba.

Un fel de răspuns la asta „şi mai mult decât atât”.

Aud cu mâhnire că, probabil în virtutea paradigmei energetice parţial nefaste a ultimelor luni, în obiceiurile dumitale frazeologice s-a întors de curând formula „bunul meu prieten, Ion Ţiriac”. Ştii care a fost primul meu gând la auzul teribilei istorii? Mi-am adus aminte şi am ţinut morţiş să-ţi transmit convingerea mea că acolo, undeva, în adâncul fiinţei, dumneata chiar eşti un om bun, că ai un suflet sensibil şi că, indiferent de situaţie, aşa vei rămâne. Atât am avut să-ţi zic. Sănătate.

PS: Asta e mai veche, da’ mie mi-e dragă oricum.

De curând am dat peste câteva foldere cu poze neprelucrate pe care le-am făcut acum câţiva ani, în două săptămâni minunate printre olandezi. Am găsit multe imagini absolut spectaculoase şi la unele m-am întrebat serios dacă le-am făcut eu. Am selectat pentru voi mai multe imagini cu oameni.

Fac poze cu oameni pentru că mă fură de multe ori expresiile de pe feţele necunoscuţilor. În copilărie, înainte să adorm, de foarte multe ori mi se perindau prin minte figurile celor pe lângă care trecusem chiar în acea zi sau în urmă cu mai mult timp. Mă întrebam ce fac ei chiar în secunda aceea, dacă dorm sau dacă sunt treji şi, dacă dorm, oare cum arată feţele lor în somn. „I Saw People…” e posibil să mai adune şi alte capitole în viitor, dar deocamdată vă las cu olandezii mei :)

Sunt deocamdată patru familii, dar spaţiul lor este mai mereu plin de oaspeţi şi voluntari. La Aldeia creşte încet o comunitate de oameni normali, plecaţi din vuietul şi mărăcinişul marilor oraşe pentru a redescoperi şi pentru a trăi împreună cu natura, pentru a o respecta şi pentru a-i învăţa şi pe alţii despre cum pot trăi în comuniune cu ea. A fost mai întâi o parcelă generoasă de teren cu pădure tropicală şi plantaţie de cacao, pe malul stâng al Rio de Contas, aproape de vărsarea lui aici, în portul pescăresc de la Itacare. Sam (libanez canadian), Liz (USA), Manuel (Uruguay), Tamara (Germania), Gabriel (Brazilia) şi iubita lui au fost primii care au decis că e un loc bun să-şi continue vieţile. Tiago şi soţia lui au venit puţin mai târziu şi au fost acceptaţi în acest spaţiu care nu e chiar pentru oricine.

Aldeia este vecină cu Pedra, locul în care am trăit în primele două luni după ce am ajuns în Brazilia. Puţin mai în aval, căci Pedra e tot pe malul râului. La Aldeia e veselie şi sunt mulţi copii. Atât de mulţi, încât în fiecare an organizează un weekend întreg dedicat lor, cu artişti şi jocuri, trambuline şi concursuri, workshop-uri hazlii şi demonstraţii de educaţie alternativă. Dar la Aldeia se întâmplă mult mai multe lucruri. Cursuri de bioinginerie şi eco-construcţii, tabere de permacultură şi creşterea arborilor de cacao, festivaluri interculturale şi chefuri de pomină.

Membrii comunităţii de la Aldeia nu sunt nişte „iluminaţi”, nu-şi petrec zilele în post şi rugăciune, nu practică vreun cult anume, ci muncesc pentru propria lor bunăstare, învaţă să existe în condiţiile puse de natură şi se bucură de toate astea. Îşi şcolesc copiii în comunitate şi le oferă mult mai multă atenţie şi informaţie decât ar putea primi orice elev înscris în sistemul clasic de învăţământ. I-am cunoscut curând după ce am ajuns şi am petrecut cu ei primul meu revelion Brazilian, în care din oră în oră mai sărbătoream un miez de noapte, în funcţie de originea fiecăruia dintre cei peste treizeci de oameni invitaţi la acea petrecere. Mai jos, un filmuleţ despre nişte oameni care trăiesc conştient.

Woody Allen is a living testament to the way our society fails the survivors of sexual assault and abuse.

…care la citirea acestei mărturii a gândit „ce mizerabilă! cum să faci aşa ceva aceluia care te-a adoptat şi ţi-a oferit un acoperiş şi a plătit o vreme pentru ca ţie să nu-ţi lipsească nimic?”

…care a simţit pentru o clipă trecutul înnegurat şi negat şi întunericit înadins pâlpâind a remuşcare printre perdelele de cârpă îmbâcsite de atâtea păreri de rău recolorate în nuanţele confortabile ale eufemismului autoprotectiv.

…care a reuşit să-şi reidentifice şi să-şi reconfirme valorile puternice despre abuzul fizic, verbal şi emoţional  condamnabil (şi asta doar în cazuri extreme, când victima nu a demonstrat clar că e o creaţie a diavolului) numai în cazul altora, niciodată suficient de argumentat sau plauzibil analizat în cazul propriei persoane.

…care a pus în balanţa clamat infailibilă a propriilor fixaţii cu pretenţii de principii propria poziţionare faţă de personalitatea publică şi culturală a pârâtului pe un taler şi propria îndoială asupra veridicităţii unei „delaţiuni” venite din partea unei necunoscute care încearcă doar să câştige atenţie pe spinarea notoriului său tată adoptiv, pe celălalt taler.

…care a exclamat într-un final, batjocoritor: „Prostii! Dacă era adevărat, justiţia ar fi demonstrat de atunci vinovăţia reclamatului. Sunt doar elucubraţii de progenitură fără ţintă în viaţă. Un alt exemplu elocvent despre cum generaţia asta de distruşi tineri încearcă să-i demonizeze pe aceia care le-au pus sub nas o farfurie cu supă.”

Ştiu, tu nu eşti acel cineva şi astea sunt doar fructe zbârcite ale unei imaginaţii tenebroase. Dar dacă pe tine gândul că un astfel de cineva chiar există şi generează asemenea orori te înspăimântă chiar mai tare decât subiectul principal, atunci suntem bine. Suntem mai mulţi.

„M-ai dezamăgit!” „Sunt dezamăgit…” „Eşti o mare dezamăgire pentru mine.” Asta pe un ton resemnat, miorlăit sau întretăiat de suspine. E un soi de durere brav-masochistă în deznodământul ăsta umed al identificării şi acceptării fataliste a faptului că un cineva sau o situaţie nu ne-a împlinit aşteptările, nu ne-a confirmat propriile proiecţii şi nu ne-a generat, în final, satisfacţie şi confort emoţional.

Mai mult, uneori trecem prin perioade întregi în care ne transformăm în dezamăgiţi pro. Ca şi cum instituţia dezamăgirii ne-ar apropia, prin tristeţe şi amoc, de adevăratele taine de căpătâi ale existenţei. Conform unei predispoziţii demonstrate ştiinţific a intelectului uman pentru negativism şi anxietate, dezamăgirea ca mod de viaţă ne aprinde pe creştet un fel de nimb al martiriului filosofic pe care, cu litere de neon, clipeşte intermitent, mai ceva ca reclamele de pe cazinourile din Las Vegas, poate cel mai cunoscut text publicitar creat vreodată: „Viaţa e de rahat!”.

Rewind. „Dezamăgire” este, evident, un cuvânt compus. Prefixul „dez-/des-” reprezintă reversibilul unei stări de fapt, mutarea unei stări sau a unei acţiuni la polul opus faţă de instanţa sa iniţială. „Dez-amăgire” (sau fratele lui şi mai „in your face”, „dez-iluzie”) nu reprezintă nimic altceva decât o pură şi binefăcătoare trezire la realitate, o ieşire din ceea ce doar propria noastră structură emoţională şi intelectuală a proiectat ca şi aşteptări faţă de o situaţie sau faţă de o altă persoană.

Nimeni nu e vinovat pentru propriile noastre deziluzii. Nici măcar noi înşine, din moment ce aşa ni s-a dat nouă temă de lucru în conjunctura umanităţii pe care o reprezentăm. Iar mica noastră revelaţie lexicală mi se pare foarte utilă pentru momentele în care suntem natural înclinaţi să revărsăm vină şi reproş asupra altora. „Sunt dezamăgit! M-ai dezamăgit! M-am trezit din somnul iluziei şi, mulţumită ţie, am ieşit de sub perdeaua difuză a amăgirii. Îţi mulţumesc!”

Ce pot să câştig prin asta? Totul, prin comparaţie cu hibernarea în transferul de responsabilitate asupra celorlalţi. În primul rând o trecere conştientă de la sentimentul de pierdere la cel de câştig şi recompensă personală: nu mă mai amăgesc, nu mai trăiesc în iluzie, sunt mai treaz şi mai conştient. În al doilea rând, o poziţionare confortabilă faţă de subiect: de fapt, eu sunt cel care a proiectat şi s-a poziţionat greşit, subiectul (persoană sau situaţie) poate fi privit altfel decât indezirabil şi de evitat. În al treilea rând, un nou traseu/circuit mental şi emoţional pentru vitoarele situaţii similare, în care voi şti că aşteptările sunt doar ale mele şi nu temele altuia în raport cu mine.

Nu e doar un joc de-a lexicul, ci doar un exemplu foarte simplu despre propria şi atotcuprinzătoarea noastră responsabilitate asupra ceea ce reprezentăm din punct de vedere emoţional, filtrat prin intelect. Nimeni altcineva şi nimic altceva în afară de noi înşine nu ne face fericiţi, iar ceea ce vine din exterior sunt doar simple recompense sau ameninţări. E treaba fiecăruia dacă alegem sau nu să rămânem dependenţi de ele.

Unul dintre motivele puternice ale mutării mele temporare departe de România a fost distanţarea de furie şi de ură, manifestate prin reacţii verbale violente şi etichetări faţă de toţi şi toate cele care, mi se părea mie, veneau în contradicţie cu principiile şi viziunile şi scara mea de valori. Un perpetuu şi complex proces de respingere generată de respingere şi de un climat al fricii, furiei şi urii în care am apărut pe lume şi am reuşit să supravieţuiesc şi pe care mai apoi l-am transformat în mod de viaţă.

Pentru că în câteva zile se face un an de când am plecat şi voi începe să număr invers săptămânile până la întoarcerea temporară în Europa, e firesc să privesc puţin în urmă, oarecum retrospectiv. Şi mă bucur de tot ceea ce văd. Pentru că privesc întoarcerea cu din ce în ce mai puţină teamă de mine şi de propriile reacţii la „realităţile” româneşti. Pentru că sunt, între timp, convins că lumea e în mine şi oriunde sunt eu, duc lumea mea cu mine. Şi asta mi se pare important mai presus de câţi bani am în buzunar, câtă lume mă citeşte sau mă va citi mai departe, cât respect autentic atrag din partea celor din jur sau cât de interesante îmi pot fi poveştile în ochii şi în conştiinţa altora. Ştiu doar că eu sunt acelaşi şi lumea mea e a mea indiferent de toate astea.

Orice proces de curăţare şi de însănătoşire conţine dureri şi suferinţă. Din orice bubă infectată, mai devreme sau mai târziu trebuie să iasă toate sucurile murdare. Cu cât rănile sunt mai vechi şi mai adânci, cu atât iese puroiul mai gros şi mai respingător. Şi sunt mai mult decât încântat să număr luni bune de când nu m-am certat cu nimeni, de când n-am luat pe nimeni la şuturi verbale pentru că realitatea lui nu corespunde întrutotul cu a mea, de când pot să fac diferenţa natural între suflete care-şi aleg experienţe dureroase şi corpuri vinovate. Sufletele sunt toate fără vină. Oamenii, nu. Cu oamenii e altă poveste. De aceea, poate că o alegere bună ar fi să ne privim reciproc ca suflete, fără ca asta să ne oblige să ne apropiem neapărat ca oameni.

În procesul ăsta personal şi perpetuu de vindecare, Brazilia mi-a dat lecţia nepreţuită a diversităţii. De alegeri, de oameni, de roade, de gânduri, de poziţie socială, de tipuri de misiune, de culori, de stări… Şi lecţia asta mi-a oferit concluzia binefăcătoare a acceptării sublimei unicităţi a oamenilor şi a minunatei lor imperfecţiuni. Astfel am învăţat că sunt tot eu cel bun şi cel rău, depinde numai de mine care dintre ei aleg să fiu. Am învăţat că în mine coexistă şi îngeri, şi demoni, iar negarea celor din urmă sau lupta cu ei sunt nu numai inutile, ci şi deloc sănătoase. Oamenii nu se schimbă. Ei doar există şi evoluează în funcţie de propriile lor alegeri.

O proiecţie fizică a tuturor acestor daruri primite în ultimul an cu siguranţă sunt îmbrăţişările. Două trupuri care schimbă şuvoaie de energie, care primesc şi dau în acelaşi timp, care îşi alătură inimile într-un dialog care nu mai foloseşte cuvinte şi intonaţii. Cred în îmbrăţişări şi în capacităţile lor curative, în ajutorul lor evolutiv şi generator de autenticitate. Şi mai cred că, îmbrăţişându-ne mai des, am reuşi să ne apropiem mai uşor şi mai util de suflete (toate bune) închise în corpuri cu experienţe nu întotdeauna fericite.