Berea, poporul și melancolia

miercuri, 12 iulie, 2017 la 1:25 pm

Fiți atenți, că ăsta nu e un articol plătit. Dacă era, puneam sigur „bere Azuga” în titlu, ca să se vadă de departe că urmează să scriu despre marca asta și ca să indexeze Google cu poftă, căci oricum e un subiect trending. E o postare scrisă ușor de nervi, în urma a tot ceea ce văd că se comentează pe Facebook în postările publicitare în beneficiul acestei beri relansate de curând în România.

bere azuga

Absolut fiecare postare promovată de producătorul care are acum Azuga în portofoliu „beneficiază” de zeci de comentarii care conțin nemulțumirile poporului în legătură cu: prețul actual comparativ cu cel de acum treizeci de ani, faptul că acum berea e produsă în Germania și nu în România, faptul că rețeta e diferită de aceea de pe vremea lui Ceaușescu, „vrem bere dacică, cu a-a-apă de izvor dacic, nu cu a-a-apă de izvor nemțesc” etc.

Bun, hai să vedem cum stau lucrurile.

  1. Azuga a fost, pentru multă vreme, un produs local al fabricii de bere din localitatea cu același nume. Așa cum aproape fiecare oraș mai măricel din țara asta deținea, pentru fericirea celor ce muncesc, o făbricuță locală de bere, la Azuga se producea mândria locală îmbuteliată la jumate. Toți românii erau mândri de berea lor locală. E drept, Azuga reușise să depășească prin popularitate granițele zonei de proveniență. Noi, la Pitești, nu eram toți chiar așa mândri de berea Argeș, despre care adesea ziceam că e jumate bere, jumate Argeș. Râul Argeș.
  2. Pe vremea lui Ceaușescu, toată berea era ieftină.
  3. La un moment dat, după 1989, fabrica de la Azuga a dat faliment și a fost închisă. Ca multe alte întreprinderi ale Statului. Adică un fapt oarecum firesc pentru peisajul economic al României.
  4. În economia de piață, mărcile (adică pachetul de identitate, deci și numele protejate) sunt niște produse asupra cărora persoane fizice sau juridice dețin drepturi de proprietate. Marca, indiferent de gradul de implicare emoțională a publicului față de ea, nu este un bun public. Prin tranzacții pe care nu le cunosc și nici nu sunt neapărat interesat să le aprofundez, marca Azuga este proprietatea unui mare producător de bere din România. Un producător cu acționariat străin, dar un producător român. Cel mai mare, cred.
  5. La un moment dat, producătorul respectiv decide să se bucure de uzufructul asupra drepturilor intelectuale ce utilizare a mărcii Azuga și să o reintroducă pe piața locală. Și decide să o facă poziționând NOUL produs cu VECHIUL nume pe o cu totul altă nișă decât fusese ea plasată cu zeci de ani în urmă: un produs superpremium, utilizând o tehnologie contemporană, la standarde superioare de calitate, în cantități limitate, dedicată unui public pretențios și cunoscător al consumului de bere. Nu în ultimul rând, la un preț generat de toate aceste condiții descrise anterior și potrivit obiceiurilor de consum și nivelului e venituri ale ACELUI PUBLIC RELATIV RESTRÂNS vizat de producător.
  6. Pentru că variantele locale de producție nu corespund în primul rând cerințelor privind calitatea impuse de proprietarul mărcii, acesta decide să-și extindă căutările către piața externă și se hotărăște la o fabrică din Germania. Astfel, este produsă acolo O BERE COMPLET NOUĂ, ce păstrează în condiții perfect legale VECHIUL NUME, dedicată unui PUBLIC DE NIȘĂ, capabil să plătească PREȚUL RECOMANDAT, mai mare decât al produselor dedicate consumului de masă.

Cum ar zice un golan de la mine din cartier, „băbăeți”, Azuga de azi e o bere nepasteurizată, fără nicio legătură cu ce gâlgâiați voi pe vremea împușcatului, la Cățeaua Leșinată (fiecare oraș românesc a avut sigur un „bufet” cunoscut sub acest nume). Îmi pare rău să vă rup sfântul brâu al melalcooliei, dar cred că nicio bere de astăzi nu mai are legături prea mari cu ceea ce se producea acum treizeci sau patruzeci de ani. Mi se rupe sufletul, dar trebuie să vă amintesc că nu ne mai uităm la televizoare alb-negru, pe lămpi, că Dacia nu mai costă 70,000 de lei și că nici măcar Coca Cola n-au avut pioșenia și bunul simț să păstreze gustul pe care produsul lor îl avea în 1886.

Nu am scris toate astea pentru aceia care mă citesc în mod curent sau care mă cunosc, căci știu că lor nu le spun niște noutăți. Le-am scris ca să rămână undeva și să dea peste ele toți dacopații și băutorii de bere la PET pentru care o bere de peste doi lei litrul e o obrăznicie adresată bietului popor muncitor, un soroșism nerușinat și un atentat la morala ortodoxă.

(sursă foto)

 

DE CONSUM, DE IERI

duminică, 15 martie, 2009 la 10:37 am
  • În Iris Shoping Center din Titan există un magazin cu pantofi de stradă destul de mulţi, destul de ieftini, destul de ok. Îi zice „Reno”.
  • Tot în Iris Shoping Center există un băruleţ. Pe tejghea stă liniştit un display pe care scrie că acolo-şa fumatul este interzis. Fetele care servesc sînt de cu totul altă părere, nu au scrumiere, dar îţi oferă farfurioare inscripţionate cu „Lavazza” pe post de. Probabil că tu, client, eşti singurul vinovat în caz de control inopinat.
  • Am făcut tendinită ahiliană din cauza boilor conducători de cărucioare. Da, era să iasă cu scandal. Din nou.
  • Newton Bar, din Jean Louis Calderon 56, e un loc foarte potrivit dacă nu eşti amator de hărmălaie sîmbătă seara. Şi dacă eşti amator de cocteiluri bune, o picoliţă care-şi ştie treaba din toate punctele de vedere, barman cu carte, fum la limita bunului simţ.

FAST FORWARD

duminică, 22 februarie, 2009 la 11:37 am
  • Mă lipesc rar de un magazin de ţoale, dar Debenhams începe să-mi placă mult, în ciuda retardului de care suferă o mare parte din personal. Şi daţi muzica aia mai încet la difuzorul de la cabinele de probă, că e spaţiul mic şi se aude mult mai tare decît în restul magazinului!
  • Ieri m-am întîlnit cu Mihai Giulvezan şi, ca de obicei cînd se întîmplă, mi-a plăcut chestia asta;
  • Dacă ajungeţi pe la jidănescu’ „Legenda”, cu adresa pe Mihai Eminescu 156, aproape colţ cu Vasile Lascăr, e posibil să vreţi să încercaţi „blinces cu vanilie”;
  • Mai spre seară voi reveni cu propunerile gastronomice de zi cu zi, într-o formulă ceva mai practică. Zic eu.

IKEA, AJUTĂ-MĂ UN PIC…

sâmbătă, 24 ianuarie, 2009 la 8:52 pm

E bine la IKEA, că e ieftin, că în general mobila arată bine şi e practică, sînt multe accesorii şi nimicuri de care ţi se lipesc ochii. Asta ştie deja toată lumea. Noi, cei crescuţi în case părinteşti şi buniceşti cu „mobilă de-o viaţă”, şi tot noi, care am stat ani de zile în cămin sau cu chirie, cu tot felul de gioarse pe care nu ne putem permite să le-aruncăm în primul rînd pentru că nu erau ale noastre, înţelegem şi ne place mobila cu termen mediu de valabilitate.

Bun. Hai să luăm o canapea pentru birou. Ceva simplu, să nu fure mult spaţiu, cu geometrie decentă. O canapea, oricît de mică ar fi, are nevoie de transport. De alt transport decît un biet turism de familie. Subcontractaţii oficiali din incinta IKEA au două variante: mîine, cu 55 RON; azi, în şase ore (adică aproape mîine), cu 120 RON. Canapeaua a fost 400 şi ceva. Deci dacă o vreau azi, plătesc cu 25% mai mult. Dacă o vreau pur şi simplu dusă acasă, oricum e vorba de vreo 12% din preţul ei. Dar eu o vreau azi! Am cumpărat-o, am plătit-o, o vreau montată azi!

Aşa că apare Providenţa. Un nene care mă întreabă dacă am ceva de transportat. Am, sigur că am. Unde? Colo şa. Face şase sute. Haide, bre, că e mult. Îţi dau două sute. Moşul grimăseşte un pic şi pleacă. Ies prin faţa magazinului şi întreb un robocap de-ăla cu cască în timpan şi ochelari de soare. Ceva băieţi care transportă? Înăuntru, la ghişeu. Şi în afară de ăia? N-are voie nimeni, e interzis. Mustăcesc eu de data asta.

Realizez că, dacă mă mai lungesc mult, risc să-l pierd chiar şi pe moşulică. Vrea 55, batem palma la 50, mă ajută să urc lădoiul în furgoneta lui, mă urc în dreapta, doamna talonează din urmă. Am cărat-o împreună pînă în lift. Mi-a dat şi bon fiscal.

VIATA CA IN NECKERMANN

sâmbătă, 25 octombrie, 2008 la 9:37 am

Cui nu-i plac „rationalele” IKEA? Sint atit de bine gindite, incit tin loc si de „emotionale”, facindu-te sa te pupi singur si sa te feliciti ca esti atit de practic in decizii, ca te-ai transformat atit de usor dintr-un chior care-si cumpara o saltea mai lunga decit dimensiunea patului intr-un geniu al ergonomiei.

Numai ca iete ce text copyot gasesc in catalogul 2009: „Partea unde gatesti este inima bucatariei. Este locul unde ai cea mai multa treaba si unde miroase cel mai frumos. Asaza un bar in fata insulei unde gatesti, cu scaune pe partea opusa, asa incit ceilalti membri ai familiei sau prietenii sa poata sta cu tine cind pregatesti masa.”

Like…reahihihihilly? Eu deja ma simt dat afara din targetul IKEA. In conditiile in care am o bucatarie mare (vreo 13 metri patrati) pentru un apartament de bloc si in comparatie cu multe altele. Nu-mi place sa cred ca respectivul catalog se adreseaza doar celor care si-au construit case care sa le dea senzatia ca traiesc ca in reviste. Sau poate ca numai eu gatesc in toata bucataria si uneori imi stau in cale mie insumi.

PACATUL FUNIEI

sâmbătă, 25 octombrie, 2008 la 8:54 am

Vorbeam mai jos despre „masura” si „intinde-te cit iti permite plapuma” si mi-am adus aminte ca nu v-am povestit o chestie megainteresanta: mi-am luat o funie de ceapa rosie. Si sa va zic de ce nu e asta un fapt banal. Eu m-am nascut direct pe asfalt intr-o generatie care lunea venea la scoala cu temele nefacute pentru ca „am fost cu parintii la tara / la nunta si am venit tirziu”. Am ajuns „la tara” pentru prima data pe la 9-10 ani, in satul in care sor’mea isi executa (silit) stagiatura de profesor de „limbi straine” care preda agricultura si desen tehnic.

Eh, pina sa vad eu cam cum arata un porc si pina sa-mi dau seama de ce m-a facut invatatoarea (madam Cirlanaru, sa stiti ca inca lucrez la greu cu spaimele/complexele/frustrarile pe care mi le-ati implantat cu atita maiestrie in cei patru ani de scoala primara) de doi lei pentru ca am zis ca gaina are patru picioare,  produsele curtii si gradinii rurale ajunsesera la mine fie din piata / de la magazin, fie sub forma imaginilor cu balcoane in care atirnau siruri de cirnati, bucati de slanina sau funii de ceapa, usturoi, ardei etc. Vecinii mei isi decorau astfel balconul de prin octombrie pina trecea iarna, arborind astfel drapelul bunastarii si al strinsei legaturi cu mediul din care proveneau cu mindrie.

Funia de ceapa mi-a gidilat intotdeauna bruma de simt estetic dobindita si, probabil, educata peren. Pe drumul facut de curind spre Iasi am hotarit, dimpreuna cu partenerii de excursie, sa cumparam ceapa rosie de pe linga Buzau cind ne vom intoarce. Asa ca, la revenire, am oprit pe marginea drumului, in Posta Cilnau, in fata unuia dintre numerosii comercianti neplatitori de taxe ce impinzesc zona. Atractia fata de eterna funie incarcata si nu o nevoie constienta m-au impins in pacatul excesului. Nici macar pretul mai mic decit cel „de la oras” n-a fost un amanunt care sa-mi sustina pornirea.

Sint curios in cit timp se va strica o parte din cele…PAISPREZECE kilograme de ceapa rosie pe care am carat-o cu greu pina in camara. Probabil ca sectiunea gastronomica a blogului va geme de variatiuni pe-aceeasi tema in urmatoarele saptamini. Nota bene: cind am depus trofeul in camara, am dat peste o punga cu patru kilograme de…ceapa rosie. Doamna imi pregatise o surpriza de sezon.

DOUA DE CONSUM

duminică, 21 septembrie, 2008 la 2:58 pm

Ieri, la iesire din IKEA, ma bag dupa balustrade pentru doi hot-dogs. La casa prin un final de conversatie: „Daca n-aveti de piersici, dati-mi unul PE rosu…” Vinzatoarea scoate din frigider o sticla de ice-tea de „fructe de padure”. O-ntreb siderat pe tinara consumatoare: „Ati cerut ceai „pe” rosu? Ca la canapele?” Zimbeste fisticita in timp ce eu cer un Mountain Dew si vinzatoarea ma intreaba daca poate sa mi-l dea „pe verde fosforescent”. Eu insist ca eticheta sa fie „pe negru”.

Mai tirziu, la tratoria din Drumul Taberei, in take-away, o fatuca navaleste din restaurant si cere  o pizza „Prosciutto….FARMA”. In timp ce-si ia mistourile de rigoare de la pizzaiolo, vad pilule de toate culorile, imprastiate si incastrate cu multa mozzarella pe un blat crocant.

VUBORG

miercuri, 27 august, 2008 la 1:18 am

Familiei Verdete ii place culoarea verde. De-asta prefera slapii vernil, berea la pet verde, sucul de soc si limes si cel de mere verzi. Verdete, felicitari ca iti duci existenta dupa reguli monocrome. Pacat ca nu-ti place Vuborg.

DR. PEPPER

miercuri, 13 august, 2008 la 6:06 pm

Cred ca mai povesteam pe-aici, pe undeva, despre stari si amintiri pe care unele bauturi, mincaruri, mirosuri sau simple gesturi au darul de a le readuce brusc in memorie, prilejuind adevarate incursiuni imaginare in trecut. Sau cum aceiasi stimuli ramin asociati pentru toata viata cu episoade foarte concrete din existenta noastra. Pentru mine, un exemplu incontestabil din categoria asta ar fi motivul pentru care prefer Pepsi: l-am baut prima oara la mare, imbogatindu-mi instantaneu interactiunea cu racoritoarele de laborator de pina atunci.

Astazi am avut treaba in gura Dorobantilor si m-am dus teleghidat catre chioscul minuscul in care, din cind in cind, gasesc Dr. Pepper. Boldit, ca licoare de mare pret ce se afla. Aiurea :). E doar o alta inventie de laborator pe care in Romania inca n-a preluat-o nimeni la modul serios si care nici nu cred ca ar face mare scofala daca n-ar fi bine lipita unui trend bricolat cu inteligenta. Pentru mine, Dr. Pepper inseamna simplu U.S. of A. Acolo l-am descoperit, acolo mi-a placut la gust si de-aia il caut de citeva ori pe an acolo unde stiu ca il mai aduc, in general din Olanda, in cantitati minuscule. Chiar daca biroul american pentru marci si inventii il atesta de pe la 1885, chiar daca in Statele Unite

FIXATIE

luni, 4 august, 2008 la 12:20 pm

Oare de ce am instantaneu o parere proasta despre consumatorii de energizante in plina zi, indiferent de ora sau de activitatea individului in cauza? Mai mult, daca in cutie este orice alta zeama in afara de Red Bull, dispretul instantaneu este si mai profund. Daca prin preajma nu exista si vreun frigider, am de trei ori mai putin respect pentru consumator. Ma face sa cred ca-l bea cald sau la temperatura rucsacului din care l-a stors. E clar, fac parte din marea categorie de romani care dispretuiesc ceea ce nu pricep.