Posturi cu tagurile: "aberatii"

Voi aţi văzut cum aruncă oamenii cu titulaturi în stînga şi în dreapta în ultima vreme? Poate e de vină vremea in care am trecut prin primele etape ale formării, poate e de vină educaţia contorsionată pe care am primit-o în mijlocul unui sistem social absurd. Poate pentru că, „pe vremea mea”, freelancer echivala cu „şomer”, ziarist denumea un individ care vindea ziare, Relaţii Publice era denumirea potrivită vînzătoarelor de bilete la cinema şi multe altele. Mi-a fost greu să accept că sînt „specialist” în domeniul meu atîta vreme cît „specializarea” studiilor mele privea un alt domeniu decît cel în care m-am dezvoltat profesional.

Între timp, lumile au luat-o un pic razna. Citeam acum cîteva săptămîni „about”-ul unui copil de vreo douăzeci de ani, care în căsuţa aia pricăjită, înghesuită musai pe prima pagină, se autointitula „guru în social media”, „blogging evanghelist”, „consultant în marketing”, „branding advisor” şi alte năzbîtii nenumărate, pe care mă întrebam atunci şi încă mă mai întreb cînd avusese timp să le descopere, să afle că-i plac, să le aprofundeze şi, într-un final, să le abandoneze, plictisit şi superior, în colecţia de titluri savante. Mai apoi am avut de-a face cu suficienţa întruchipată într-o apariţie răpitoare, cu vedere permanentă la ciorbiţa de (pe) burtă, care la doar cîteva ore după o primă joacă pe un buget de trei lei în Google Adwords, perora cu guriţa rotunjită a cur de găină despre avantajele, strategiile, bunele practici şi competenţele pe care le incumbă acest revoluţionar „tool” de „marchetingonlain”. O fi, nu zic nu, mă depăşeşte. Ca şi perlele de relevanţă şi creativitate gugălească ale megaspecialiştilor din spatele ilustraţiei de-acilişa.

Sub numele produsului din imagine se află lista de ingrediente. Poate găsiţi voi puiul, că oamenii de la Oradea, care mi-au trimis poza asta, n-au reuşit. Bonus: teoria mea cu legătura directă între numele producătorului şi calitatea produsului (cu cît numele e mai ciudat sau mai pretenţios, cu atît e marfa mai „phunky”) pare să se confirme din ce în ce mai des. I-auzi ia: S.C. C.I.A. ABOLIV S.R.L. Scarry!

Din nou pe la TV despre ameninţările venite dinspre neprotejarea mărcilor naţionale, despre străini care produc deja sub nume şi branduri care ar trebui să fie doar româneşti. Printre cadre, un sincron halucinant cu Lucia Romanescu, directorul Oficiului National al Produselor Traditionale si Ecologice, adică o instituţie implicată în chiar procesul de protejare a brandurilor locale. Ce cotcodăceşte ea doct? „Sub o forma sau alta sunt piratate salamul de Sibiu, telemeaua de vaca, exista producatori greci care comercializeaza pe piata romaneasca telemea de vaca, branza de burduf , de vaci.”

Aşa, şi? Cu ce mă încălzeşte pe mine faptul că o individă din interiorul sistemului se lamentează observînd o problemă pe care el, sistemul, ar fi trebuit s-o prevină şi s-o evite? Ştirea pune elegant problema în cîrca producătorilor, care nu întreprind demersuri în direcţia asta. Vorbim despre mărci naţionale? Al căror patent ar trebui să se afle în proprietatea unor fermieri? Ce spui, Franţ?

Dar dacă tocmai voi, funţionari băşinoşi încremeniţi în timp şi plătiţi degeaba din taxe, impozite şi amenzi, v-aţi ocupa ca aceste mărci să fie o proprietate naţională, pentru a căror utilizare producătorii ar trebui să plătească o taxă care să nu-i îndoaie neapărat? Dar dacă aceleaşi organisme ar şi reglementa şi verifica respectarea reţetelor şi a normelor de producţie? Eh? E complicat? E complicat să şi protejaţi bunuri naţionale, să faceţi şi nişte bănuţi, să vă şi asiguraţi că salamul pentru care acum doar lăcrimaţi fonf nu are 500 de gusturi şi 800 de reţete? E complicat, bă, că pentru asta e nevoie de interes, de creier şi de un pic de efort.

Probabil că e megatare să stai „la casă”. Uneori mă-mpunge tentaţia, muşcă din mine pofta de spaţii predefinite după bunul plac, de ziduri ridicate după traiectoria soarelui, de o bucăţică de curte, de grădină cu ierburi parfumate si rădăcini bogate, de nucul MEU, de hamacul MEU, de mansarda MEA. Pe de altă parte, apar inconvenientele. O casă, adică întreţinere generală la costuri şi eforturi mai mari decît „la bloc”. Adică mutat la căţiva kilometri de oraş, adică la două-trei ore de trafic zilnic în plus, adică trăind de multe ori senzaţia izolării, adică opţiuni reduse la cam tot ce înseamnă socializare, cumpărături uzuale. Adică acceptarea poziţiei celui care „stă departe”.

În Corbeanca sînt multe case standard. Pînă şi mizeria de uşă de intrare, din profile de plastic sau aluminiu cu termopan sau oglindă, e aceeaşi în cazul celor care au cumpărat coşmelii de-a gata. Treci pe străduţele betonate dintre rîndurile de case şi-i vezi pe carcalaci lăfăiţi pe canapele, in living. Mulţi alţii şi-au impus propriul proiect, l-au convins pe Ţînţăreanu că principiile lui „urbanistice” nu sînt valabile chiar în cazul tuturor. Unele dintre astea arată chiar bine, proiectate cu gust, finisate la fel. Altele îţi rup ochiul şi te fac să te întrebi de ce n-au rămas proprietarii lor la bloc.

Iarna, la Corbeanca (şi probabil în mai toate „suburbiile” bucureştilor) e concurs. Cît mai multe beculeţe, de cît mai multe culori, cu cît mai multe variante de sclipicire controlată electronic. Cît mai mulţi Moşi-infractori căţăraţi pe sub streşini, cît mai multe alegorii cu alţi moşi, figurine de ipsos şi chiar animale împăiate. Perdele de becuri, ţurţuri picurători, ghirlande în zeci de culori… Ca-n filme, frăţiile voastre! Ca-n filmele cu americani tîmpiţi, aflaţi într-o permanentă competiţie a maimultului urît şi fără rost. Anul viitor probabil că se vor vinde bine dioramele cu scena ieslei. Icoanele cu leduri par să cadă din topul manelelor vizuale de sezon.

PS: Apropo de titlul însemnării, rog ţoapele care au translatat barbarismul de periferie „stilat” în limba română contemporană pentru a defini astfel o manifestare a stilului să şi-l bage adînc şi cu barbarie acolo unde sînt ele cel mai puţin „stilate”. Indiferent de sex, chiar dacă ţoapele sînt  par defective de masculin.

În legătură cu o campanie penibilă, în care românii sînt iar un fel de ciudaţenii ale naturii. A scris cu foc Doru Panaitescu, sînt sigur că au mai scris şi alţii. Am fost, în parte, de acord cu Anthony Bourdain, dar endorsarea tendenţioasă a chiftelei din zece vaci mi se pare de-a dreptul trivialitate. Deocamdată o contribuţie măruntă, dar am o bănuială că vor mai apărea şi altele. Facem campanie?

Neah, nici o legătură cu Nichita ori cu sensibila lui poezioară. Ieri, pe la amiază, in spate la mine la întreprindere. O singură groapă şi prea mulţi grădinari.

Cind imitatia proasta uriteste. Rau. via Tiribonflax.

[youtube:http://www.youtube.com/watch?v=UBKbgEO1oPY]

Doamna Silvia Dumitrescu, oare in atita amar de timp n-a reusit nimeni sa va explice difrenta dintre jazz si o balmajeala ingalata, asezonata cu inflexiuni de bodega, „miscare scenica” de nunta la periferia Petrilei, vestimentatie Obor si machiaj de talcioc?

Cam complicata cerinta acestui nou pseudoconcurs, ain’t it? Am primit citeva reactii cu miinile-n cap, dar nimeni nu s-a incumetat sa-i arate bietei fete drumul cel bun… Inca o dovada ca bunele intentii sint sortite esecului, chiar si atunci cind drumul catre izbinda e stropit cu vin dobrogean :). Mai e timp, fiti si voi constructivi din cind in cind…

Diferenta dintre mine si un ciutac este aproape imperceptibila. Daca el „nu da pe mine doi scuipati”, eu i-as da pe el fara nici un regret.