Bănuiţi şi voi, ca şi mine, că în campaniile electorale se mişcă foarte mulţi bani. Candidaţi care dau bănucu’ la partidul-tatăl ca să fie băgaţi în competiţie, producţie video, tipărituri, consultanţă, presă, televiziune, echipe de lipitori / împrăştietori, mici cadouri/şpăgi electorale, excursii „culturale”, observatori în ziua votului, consumabile şi aşa mai departe. În bugete mai mici sau mai mari, cu bani mai albi sau mai negri, veniţi din surse mai mult sau mai puţin identificabile.

Ajung la concluzia că, de fapt, banul adevărat nu-l fac prestatorii, producătorii şi, în general, toată gaşca pentru care orice scrutin e un revelion. Culmea, banii adevăraţi se varsă tot în buzunarele cîtorva băieţi inteligenţi, de la „centru”. Exemplu la întîmplare: Cam cît poate costa un concert cu un nume mare? Cu tot cu scenotehnică şi trupe de acompaniament, un concert de două ore în aer liber n-are cum să sară de 20-30,000 de euro. În condiţiile unui turneu cu vreo 15-20 de cîntări într-o lună, preţul scade simţitor, spre 15,000 de euro.

Ei bine, bănuiţi cu cît le vînd băieţii deştepţi un astfel de bairam ţuţărilor din „teritoriu”, adică propriilor blambeci care candidează sub acelaşi stindard cu ei?

Fata asta din poză mi-a zis să vă transmit că, de pe 4 ianuarie, începe o viaţă nouă. Cu ocazia asta, va reveni şi pe bloguşorul ei candid. Sînt convins că, la acel moment, o să vă spună ea mai multe despre ce şi cum. Da, aveţi dreptate, e un crop decent.  :D

Cred că numai pianul transformat în tejghea de fericire ar putea povesti fidel cît de frumoasă a fost petrecerea de noaptea trecută a bunul şi vechiului meu prieten, Bobby. Despre cum şi de cînd ne ştim, despre ce am făcut pînă astăzi în diverse conjuncturi, împreună, cu altă ocazie. Nici că ar fi putut exista un loc mai potrivit pentru aşa o seară, Limelight (adresa în Calea Victoriei nr. 100) fiind primul club în care pianul şi instalaţia de sunet sînt atît de firesc integrate în stare, în chef, în vibraţie. Prieteni vechi, prieteni noi, majoritatea cu mare drag pentru muzică, prietenul Jack, multă muzică frumoasă, doi muzicieni bulgari (pian, chitare şi voci)… Puţine dintre imaginile de mai jos au fost făcute de mine, Silviu de la Trupa 13 a mînuit de zor jucărioara, ba chiar şi Chirilă la un moment dat, care m-aş bucura să nu mai fie supărat pe mine. Sau poate că nici n-a fost vreodată. La mulţi ani, Bobiţă. Probabil că ne revedem curînd, la 33. Al meu.

N-am avut timp să scriu, să editez pozele, să povestesc. A fost mai bine decît şi-au imaginat organizatorii că va fi. Foarte foarte multă lume, cîntare fără rezerve, cu drag de public şi de atmosferă. Vibraţia umanitară în fiecare dintre noi, scoasă la lumină cu decenţă, cînd a fost cazul, nimic ostentativ, sumbru, nelalocul lui. A fost bine. Ticluisem ceva cu Cabral, dar n-a mai fost cazul. Poate cu altă ocazie, poate la fel de nobilă.

Stăm atît de prost cu identitatea naţională în afara sforăielilor patriotarde şi lăcrămoase, stăm atît e prost cu esenţa de România rafinată şi împachetată pentru comunicare internaţională, încît dacă în secunda asta ar trebui să furnizeze cineva din MAE codul CMYK al drapelului tricolor, probabil că nimeni nu l-ar găsi prin computerele securiştilor din organizaţia în caută. Şi pentru că nici mie nu mi-a trecut vreodată prin scăfîrlie o treabă de genul ăsta, şi pentru că nu cred să le fi trecut nici măcar acelora care acum cîţiva ani se făceau că fac strategii în beneficiul brandului de ţară, s-au gîndit cei ce formează vizitabila comunitate coagulată pe Zzing. Un singur steag este un demers firesc la care cu siguranţă nu s-a mai gîndit multă lume şi de care sigur nu s-a ocupat nimeni. Un proiect lăudabil, pornit de oameni care chiar la asta se pricep şi care asta respiră de vreo cincisprezece ani. Şi pe care eu îi admir sincer.

Comentarii? De prisos…

Dacă ai programat premiera „Ratatouille” la ora 20:00 a unei seri de duminică, puteai să mă anunţi din promo că îmi vei servi varianta dublată LAME în limba română, ok? Ai fi putut, în acelaşi timp, să îmi dai varianta subtitrată la orele „pentru adulţi” şi s-o laşi pe aceea pentru copii în nenumăratele reluări pe care le vei transmite începînd de săptămîna viitoare, la ore potrivite pentru cei mici. Mulţumesc.

N-a fost un hit. Am primit-o prin vara lui 2000, de la Ioana Grindean, pe un CD „scris”. Nu trecuse încă pe la nici o casă de producţie, Ioana mi-a zis doar „vedeţi şi voi dacă merge dată la voi, i-am promis lui Dan că încerc să-l ajut”. N-a intrat în heavy rotation la Total, dar am fost primii care am difuzat-o vreme de cîteva săptămîni. Are opt ani şi e perfect valabilă. Şi o să mai fie preţ de cîteva mii de ani, pînă o veni altă specie de animale să facă regulile pe planetă.

Sînt convins că, măcar pentru o parte din bloggerii care în campania asta au scris la greu pe teme politice ori doar au oferit spaţii publicitare pentru candidaţi, politica reprezintă un miraj mai mult decît atrăgător. Şi mai sînt convins că, in 2012, unii dintre ei se vor regăsi pe listele de candidaţi. Ăsta n-ar fi un lucru chiar rău dacă n-o vor face, ca şi majoritatea celorlalţi, din poftă de putere şi din nevoie de căpătuială.

De la Cabral citire. Dacă vin, plătesc biletul, stau la concert şi apoi vă spun o poezie, voi îmi puneţi nişte bani în şapcă tot pentru Erika?