As fi putut sa scriu doar titlul si sa pun imaginile pentru ca asta e toata povestea. Langustinele sint mai mari decit crevetii si mai mici decit homarii. Sint lunguiete, suple, cu clesti delicati si din punct de vedere gastronomic isi duc existenta tot prin coada, ca multe alte vietati marine. Acasa nu prea cumpar daca nu le vad miscind si asta se intimpla foarte rar. Astea miscau virtos si unele erau pline de icre. Daca va stiti scrofulosi la creaturi rozalii cu clesti, mai bine nu dati click pe imagini.

Anul trecut, Ianis le-a facut pe un gratar de sirma, dublu, cu capac, ca sa le poata frige intinse. Acum Stela mi-a propus varianta cu ele fierte in apa de mare.

• Madonna e pe 27 septembrie la Atena. Astia dau la TV imagini luate cu telefonul din recentul concert din Italia. Nu, pe ecran nu scrie “sursa: YouTube”.

• Copiii greci de bani gata nu asculta manele, ci Morandi. Uneori in masina, da’ de cele mai multe ori in salupa sau alta ambarcatiune de fite, priponita la mal, pe plaje publice, cu volumul regulamentar in rosu.

• Incendiile de padure din Grecia nu sint chiar spontane. Localnicii stiu (mai bine decit politia) ca multe dintre ele sint opera albanezilor aciuati la munca, prin insule. Cica albanezii nu-i au deloc la lingurica pe grecotei si majoritatea disensiunilor pornesc, desigur, de la bani. Un albanez cere cinci euro pe ora si nu se tocmeste. Est-europenii nu sar de trei euro jumate pe ora.

• Zilele trecute a fost p’aici scandal mare cu unu’ Tatopoulos, parlamentar sau mahar bazat. Nu stiu nici ce-a facut, nici cum s-a terminat, ca din stiri m-am prins doar cum il cheama.

• Afisele concertelor muzicienilor locali din Grecia arata ca afisele electorale de-acasa. Capul mare cit afisul, o privire “transpus”, eventual un deget la timpla. Aproape ca am crezut ca sint alegeri locale cind am vazut atitea afise foto-Bujor-style.

• Excesul de snorkling duce la sinuzita sau le trezeste pe cele in stare latenta. In cazul meu nu stiu exact care e varianta, dar am o jumatate de cap care ma roaga cu disperare sa incetez.

• In majoritatea cazurilor, fructele de la finalul mesei sint din partea casei. Am verificat, nu e bullshit, nu se recupereaza romaneste, din preturile umflate la restul comenzii.

• Duminica dimineata am fost la Radio Linx. Am vorbit cu Serban si cu Ioana despre vacanta la tara in Grecia, despre fructe de mare si turism fara olinclusiv. A fost misto.

Domnul Catel s-a aciuat de curind pe terasa tavernei lui Ianis. Nu cerseste si nu te latra daca nu-i dai. Se intinde sub masa, uneori cu fundul sau cu botul exact pe piciorul tau. Daca pica ceva, nu refuza. De fapt nu maninca peste, dar nu face un caz din chestia asta. Se ridica doar daca in zona apare vreun alt patruped ce ar putea sa-i pericliteze pozitia de lider si paznic fara job description.

Doamna Capra e priponita impreuna cu alte citeva surate intr-o gospodarie de pe marginea drumului spre si dinspre Cavos. Mai degraba dinspre, pentru ca la ora la care mergem la plaja ele probabil ca mai dorm un pic. E clar ca prezenta mea o deranjeaza si ca lentila aparatului foto ii rascoleste pudoarea ei de capra. Ma priveste cu revolta doar daca o strig “cutu-cutu”, in incercarea de a-i capta cit de cit atentia. Si pentru ca in Bucuresti cineva a cerut o capra de la “verisorii” plecati in Grecia, sper ca exemplarul sa fie pe masura asteptarilor.

Daca e duminica, incepe devreme, cu sunet puternic de clopote si zumzaiala in jurul bisericii. Daca nu, sint clopote de barcute mai mult sau mai putin braconiere, care anunta ca au deschis taraba la mal, pentru afaceri marunte: sardine, calamari, prostioare. Cocosii de-aici nu cinta si nici nu scot un sunet comparabil cu vreun “cucurigu” international. Astia mai curind rag sau latra. Apoi trec vinzatorii de legume, cu megafon pe capota, cu karbusi, patates, melizanis, tomates si un intreg pomelnic pronuntat nazal, egal, blazat.

De citiva ani imi recompun din fragmente parca vechi sau trecute stari ale unor existente anterioare. Sint reactii ale fiintei mele pe care nu le pot identifica rational sau macar conjunctural, ale caror motive nu le gasesc un inteles explicabil. Singura care poate fi cit de cit bazata pe elemente reale ar fi admiratia si, in acelasi timp, compasiunea pentru evrei si aproape tot ce este evreiesc. In cazul asta macar pot pune totul pe seama originilor bunicului meu, nascut la Tirgu Frumos intr-o familie de evrei cu vreo opt sau noua copii, dar care a abandonat religia iudaica in timpul Razboiului 2. La fel de usor imi pot explica atractia pentru tot ce e corcit si cu singe amestecat daca iau in calcul ca bunica (tot dinspre mama) era bulgaro-macedo-romanca.

Din categoria “inexplicabile” ar fi sentimentele puternice si incontrolabile pentru Irlanda si irlandezi, pentru limba portugheza si pentru apa. In toate formele ei. Cu ocazii de felul celei de acum, cind sint inconjurat de apa, ajung la concluzia ca as putea trai pur si simplu pe fundul unei mari sau al unui ocean. Sint in stare sa stau cu orele in apa, sa ma scufund, sa inot, sa respir prin toti porii, sa ma imprietenesc cu tot ce misca sau nu in adincul apei. De-aia mi-am luat masca si teava, ca sa-mi pot exercita simturile primordiale in interiorul ei. Din pacate natura nu-mi permite sa si interactionez prea mult sau pe cit de mult mi-as dori cu societatea subacvatica, asa ca sint nevoit sa-mi pastrez pozitia de outsider.

Stiu ca par numele a trei fotbalisti sau baschetbalisti de la Panatinaikos, dar astazi scriem despre gastronomie greceasca din chiar leaganul si scutecele zeilor olimpieni. Din nou, nimic spectaculos ori greu de replicat in orice bucatarie din lumea larga.

Cu “gavro” am o problema de constiinta. In lungile ore de snorkling de-a lungul malului din Cavos, punctul cel mai nord-vestic al insulei Evia, ma intilnesc cu mii de “gavro” in bancuri bezmetice, imprastiati intr-o aparenta dezordine, pe suprafete intinse, dar regrupati militareste la cel mai mic semn de primejdie sau amenintare. In cazul asta, amenintarea se traduce prin prezenta mea indiscreta in mijlocul lor si a privirii bulbucate din spatele ochelarilor pentru scufundari. Ei bine, procesele de constiinta apar atunci cind dragalasii pestisori nu se mai grupeaza in calea mea ca pentru o campanie de cucerire, ci ma privesc fara cap, contorsionati si imobili din farfurie, cam ca in imaginea de mai jos. Crocanti, stropiti cu lamiie, exact ca hamsiile de la doimai.

Salata greceasca este una dintre cele mai simple si mai primitive alcatuiri gastronomice din cite au fost vreodata pe suprafata pamintului. Stiu ca o cunoasteti prea bine din majoritatea meniurilor restaurantelor in care ati intrat in Romania, doar ca nici macar una dintre variantele de-acolo nu se va putea compara vreodata cu aceea facuta intr-o taverna greceasca de la tara. Din motive foarte simple. Rosii, castraveti, ardei gras, ceapa, o felie sanatoasa de brinza de oaie, citeva masline murate, busuioc uscat si ulei de masline. Atit. De prisos sa adaug ca orice alte ingrediente sin doar inventie de ageamiu.

Nu e cea mai mare pe care am vazut-o pina acum, dar cu siguranta se inscrie in top trei. Cea mai mare a fost in 2001, probabil in Wellington sau Fiordland sau alt port neozeelandez. Era de-a dreptul uriasa, iar cind isi extindea masa mucilaginoasa ca sa se deplaseze parea si mai mare. Strabatuta de vinisoare verzi si movulii, probabil ca nu    i-ar fi fost greu sa inghita un peste intreg daca i-ar fi trecut prin cap. Asta daca ar fi avut cap si daca s-ar fi hranit cu peste. Ceea ce nu cred.

Agios Georgios. Adica Sfintul Gheo al lor. Nu este singura localitate greceasca purtind numele-asta, dupa cum o gramada de sate poarta pe-aici nume de sfinti. Daca va mina curiozitatea, il gasiti cu greu pe Google Earth, aproape de capatul de nord-vest al insulei Evia. Chiar daca e cea mai mare insula din arhipelag, turismul international ciinos n-a ajuns decit intr-o foarte fina boare purtata de suflul companiilor care isi aduc aici, din cind in cind, autocarele cu bolinzi.

Acum vreo doi ani a existat chiar o incercare a unei companii romanesti, dar compatriotii n-au pus botul la linistea si aerul patriarhal din zona. Evia traieste in primul rind din agricultura si din turism foarte local. Grecii din Edipsos, Halkida sau chiar Atena vin aici pentru vacanta sau doar in weekend. N-ai sa vezi prea multe bonuri de casa ori chitante pentru ce consumi sau cumperi. In taverna socoteala ti se face cu pixul pe carnetel, la magazin mai au cite-o casa de marcat dar in general iti scriu suma pe calculatorul de birou pe care-l au la indemina. Si atit :). Acasa fac mult caz pe tema asta. Aici parca oamenii sint prea draguti ca sa le pui masa in cap dintr-un motiv atit de banal :).

Cei care au mai fost in Grecia cu masina stiu ca drumul nu e vreo inginerie foarte complicata. Giurgiu, Sofia, apoi Kulata (probabil cel mai utilizat punct de frontiera intre Bulgaria si Grecia), dupa care fiecare o ia in directia aleasa, catre un port cu feribot. In cazul nostru, el se cheama Glyfa si e la vreo doua-trei ore de Salonic. Drumul catre Glyfa este si prima ocazie de a da ochii cu marea, pe drumul serpuit printre dealuri cu maslini si case in majoritate decupate din vis.

Drumul cel scurt (maximum jumatate de ora) imi aduce aminte intrucitva de episodul meu vaporean. Regulile de parcare despre care povesteam in insemnarile din Salonic devin aici de-a dreptul draconice. Stuarzii urla in greceste, te ghideaza cam cu forta si isi joaca exasperarea cu fete imobile, plictisite de sutele de mii de soferi la care se rastesc de ani de zile.