E mai veche, de cind eram in vacanta, era s-o uit intre timp. Inainte de a pleca, am auzit de la citiva apropiati ca BCR e in mare alergatura dupa oameni, ca-si improspateaza/completeaza forta de Marketing, ba chiar ca se pregateste de un pachet nou de valori de comunicare s.a.m.d.

In Grecia ma suna o fatuca. „Am dori sa va chemam la un interviu pentru postul de manager de Marketing si betele”. Eram racit rau, asa ca orice hohot de ris s-ar fi transformat in criza urita de tuse, deci doar mi-am tras mucii. „Marketing si betele?” Da, zice filomela, e vorba de o reorganizare si structuram departamentul putin diferit decit era pina acum. Semn ca, probabil, mai sesizase si la altii nota acuta din semnul intrebarii.

Sint in vacanta, zic. Ma intorc la serviciu pe 15 septembrie. Stiti, eu tocmai am inceput de curind un proiect cu o alta companie. Aproape ca m-a apostrofat ca nu sint in Bucuresti si ca, eventual, am o treaba cind ma intorc in el. „Mda, o sa vedem ce putem face… O sa va sunam sa va comunicam ce decizie am luat…” Ce sa faceti? Ce decizie? Am aplicat eu la vreun job de-asta de-al vostru, cu nume ciudatel si, probabil, cu o descriere pe masura?

Nu numai ca n-as lucra pentru BCR decit daca s-ar reinventa complet (ceea ce am motive sa cred ca nu se va intimpla niciodata), dar nu intentionez sa fiu vreodata clientul lor nici macar pentru a schimba o suta de euro. Fetele, mai dati si voi cite-un sarci dupa bcr de pe masina de scris inainte sa chemati toate pramatiile la interviu. Multumesc.

Da, fetelor! Din cind in cind ne intilnim cu vechii colegi de liceu sau de facultate si mergem la bautura fara voi si fara copii. Nu e musai sa ne imbatam ca porcii, sa fumam ce nu trebuie sau sa mergem la curve. Important e sa gustam din nou dintr-un sortiment de libertate pe care probabil ca voi il intelegeti mai greu sau deloc. Stati cuminti acasa, culcati copilu’, tineti-va degetelele trandafirii si parfumate departe de tastatura telefonului, uitati-va la un film dragut sau cititi ceva relaxant. Nu, nu vrem sa ne anuntati ca „eu ma culc” sau ca „sa nu faci galagie cind te intorci” pentru ca orice cuvintel va suna macar tangential a repros. Daca am intrecut masura, ne vom simti de suficient cacat a doua zi dimineata si fara morala sau replici in doi peri. Noi tot pe voi va iubim, bre!

Altfel? Dialoguri foarte firesti, interpretari foarte bune (Marinca, Bucur, Branescu; asta e, Vancica, „misiunea casa” dauneaza grav maiestriei…) sunet nasol si parca prea ostentativ filmat de pe umar intr-o proportie prea mare. Sa-l vedeti la cinematograf!

Mai e loc de mall-uri in Bucuresti. De multe mall-uri. Aseara am cautat o jumatate de ora doua locuri de parcare. Pe la ora sapte si jumatate seara. Mult omor, multi nesimtiti, conflicte aproape fizice pentru o secunda de intirziere sau cinci centimetri de asfalt. Din motive de bintuiala prin parcari, am pierdut ora pentru Righteous Kill. Am intrat, de nevoie, la Bangkok Dangerous. Vai de el de Cage, vai de el de film. Azi ma duc la Boogie. Vorbim dupa.

Ieri, la iesire din IKEA, ma bag dupa balustrade pentru doi hot-dogs. La casa prin un final de conversatie: „Daca n-aveti de piersici, dati-mi unul PE rosu…” Vinzatoarea scoate din frigider o sticla de ice-tea de „fructe de padure”. O-ntreb siderat pe tinara consumatoare: „Ati cerut ceai „pe” rosu? Ca la canapele?” Zimbeste fisticita in timp ce eu cer un Mountain Dew si vinzatoarea ma intreaba daca poate sa mi-l dea „pe verde fosforescent”. Eu insist ca eticheta sa fie „pe negru”.

Mai tirziu, la tratoria din Drumul Taberei, in take-away, o fatuca navaleste din restaurant si cere  o pizza „Prosciutto….FARMA”. In timp ce-si ia mistourile de rigoare de la pizzaiolo, vad pilule de toate culorile, imprastiate si incastrate cu multa mozzarella pe un blat crocant.

Dragi parinti de copii mai mult sau mai putin dotati, cu virste intre unu si cinci ani, diseara fie va adormiti progeniturile inainte de ora 20:30, fie ocoliti cu grija butonul de pe telecomanda pe care ati fixat Pro TV (in cele mai multe cazuri tasta 1). Primul film – manea din istoria cinematografica universala e la TV la mai putin de doua luni de la aparitia sa „pe ecrane”. Cu ghilimele, intrucit ceea ce ar fi putut reprezenta o bomba de box-office si marketing pentru piata cinematografica agonica din Romania n-a reusit sa depaseasca statutul de incercare jenanta si jenata. Nu pentru ca e un film cu manele, ci pentru ca e un film extrem de prost. Paradoxal, cel mai bun ( a se citi „profi”, „bine facut”, „vandabil”) lucru din toata povestea ramine coloana sonora, intrucit e singura parte de care s-au ocupat niste profesionisti. Avertismentul de la inceput nu face decit sa recunoasca potentialul de hit al majoritatii pieselor din soundtrack.

Ce faci cind esti o femeie de 40 care arata senzational, esti una dintre cele doua vedete nationale care ar putea vinde orice, ai o tara intreaga la picioare, iar acasa ti se spune zilnic ca esti grasa si urita? Te dezbraci cit mai des, cit mai mult si cit mai public, te incurci cu un pitigoi de douazeci si ceva care iti spune in fiecare clipa ca esti frumoasa si ca te iubeste si ai grija sa te gaseasca…cerbul si primarul din localitate in camera de hotel, cu zburatorul imberb. Povestea pe larg, pentru pasionati, probabil in curind prin ziarele „de specialitate”.

Sint foarte curios si nerabdator sa vad cum va arata proiectul asta. Din trailer ar trebui sa ma astept la o chestie misto, dar mi-am mai luat tepe de-astea. Ce stiu sigur este ca „Los Hombres de Paco”, formatul original ce sta la baza seriei de la Pro TV, s-a bucurat de succes atit pe teritoriile din America Latina, cit si in alte parti unde a fost produs. L-am vazut si in Grecia pe unul dintre canalele nationale. Am studiat formatul cu mai multa vreme in urma, am vazut chiar citeva episoade din seria originala si sint convins ca Gyuri este o alegere mai mult decit potrivita pentru partitura entuziastului Paco. Mai garantez pentru Gheorghe Ifrim in rolul politaiului prost de bubuie si sint sigur ca va veti bucura toti sa-l reintilniti pe Horatiu Malaele in rolul sefului sectiei si al socrului personajului interpretat de Gyuri. Asta daca au fost pastrate increngaturile (la ei, la scenaristi, se cheama „treatments”) din formatul original.

Ce nu mi-a placut in varianta originala si sper din tot sufletul ca echipa de la Buftea sa fi rezolvat: planul secund al povestii, cel in care apar personajele feminine (sotii, prietene, soacre etc.) care mi s-a parut pur si simplu trenant si cam insipid. Daca in scenele „din teren” cele trei personaje centrale reusesc sa te faca sa rizi in hohote, in planul asta despre care zic parca m-a gidilat telecomanda in palma. In fine, nu ma iau doar dupa trailer ca sa ma astept la o productie ingrijita si destul de costisitoare. M-as bucura sincer sa beneficieze de o decizie de programare buna, adica late prime time sau inceput de late fringe luni – joi si sa nu ne trezim cu el izolat in weekend ori pe la uns’pe jumate noaptea. Succes!

La invitatia lui Cristi Manafu, am fost in seara asta la a treia intilnire a Web Club, o initiativa sociala dedicata implicatilor si adiacentilor din online, facilitata de Evensys. Bun prilej de networking, de intilnit oameni pe care-i stiu sau nu, de care am auzit, dar pe care nu i-am intilnit niciodata. Cu Manafu mi se intimplase acelasi lucru pina aseara, cind subiecte destul de concrete ne-au adunat la o cafea.

La Web Club asta se intimpla in primul rind. Se intilnesc oameni cu interese comune, se nasc colaborari si chiar business-uri noi. In plus, o tema predefinita si mai multe puncte de vedere, intr-o formula ceva mai…formala, cu microfon si proiector.  In seara asta s-a vorbit despre variantele si pasii de urmat cind incerci sa gasesti finantare pentru proiectele sau proiectele proiectelor online.

Orlando, la obiect si de bun simt, asa cum il stie toata lumea. Vlad Stan, entuziast pina la surescitare, adinc inradacinat in propria experienta. Andras Nagy, modest si vadit marcat de succesul povestii Neogen. Dorin Boerescu, bunul Dorin :)  Ne stim de vreo zece ani si acum l-am vazut prima oara vorbind public. Dezinhibat, amical, lipsit de ifose si iesiri necontrolate. Dorin si-a anuntat deschiderea pentru crearea unui grup de finantare pentru oamenii cu idei bune de urcat in www, dar lipsiti de capital.

Probabil in premiera, Vlad Stan a anuntat constituirea unui fond de investitii dedicat proiectelor online ce au nevoie de finantare. Ei zic ca au de dat vreo 500,000 pina la sfrisitul anului. Alaturi de Stan exista doi parteneri cu antecedente in piata imobiliara, unul roman, celalalt – spaniol. Am aflat cu ocazia asta ca plasarea unui „imobiliar” intr-o sala de antreprenori, specialisti online, jurnalisti si bloggeri poate deveni un spectacol savuros. Mai ales cind imobiliarul primeste si microfonul.

Ii multumesc lui Cristi Manafu pentru invitatie si m-as bucura ca, la editia viitoare, sa ma inilnesc cu unii dintre cei care citesc aceste rinduri.

Mi-a patruns umezeala pe la incheieturile muschiului care scrie si nu leg doua vorbe. Mi-e mintea aglomerata cu treburi despre care nu scriu, asa ca astept sa stea ploaia. Pe vremea asta mi-e teama ca ma apuc de scris beletristica si banuiesc ca, daca aveti nevoie de purgative, va puteti duce la o farmacie.

Ispitit de tiribonflax.

Ma trezeam in mirosul fierului de calcat pe camasa din material sintetic. Din bumbac se gaseau rar. Ma simteam ca o bucata de salam prost infasurata in plasticul ce sta sa plesneasca. Pantalonii erau o pacoste si mai greu de suportat. Intram cu greu in ei, dupa care venea supliciul nasturilor. Incepeam cu cei mai de jos, asa cum mincam o prajitura dinspre partile mai putin interesante, ca sa las pentru final umplutura sau fructele.

Aici era invers. Nasturii de jos erau partea buna. Cind ajungeam la ultimul, cel mai mare si mai important, trebuia sa-mi sug burta, sa-mi tin respiratia, sa incep sa transpir in camasa pepit. Il inchideam cu groaza ca ar putea plesni in orice moment. La fel ca si cusatura de pe fund, care brava o rezistenta iluzorie. Cravata de pionier mirosea cel mai tare a plastic aproape ars. Se scamosa pe margini, pe linga tighelul tricolor. In ultimele zile de vacanta imi cautam furibund macar un inel, ca sa-l pun la loc sigur, sa-l gasesc intii pe 14 ca sa-l pun la vedere pentru dimineata lui 15.

De obicei iesea cu scandal. Ori uitasem sa-mi dau pantofii cu crema cu o seara inainte, ori centura cafenie, cu catarama de tinichea si stema era de negasit, ori ghiozdanul era in paragina. Toate astea sub presiunea uniformei care ma chinuia si imi taia toate miscarile. Bine ca macar aveam toti nasturii la veston. Macar in prima zi, ca oricum aveau sa plece pe coclauri in primele saptamini. Daca uniforma era noua, ma simteam slicky. Daca inca intram in uniforma de anul trecut, ma banuiam de toate petele de acuarele si cerneala, disparute la reconditionare. Batista? Este, curata, miroase si ea a talpa fierului de calcat, a pinza incinsa. E de forma, mi-e scirba sa-mi port mucii in buzunar, mai bine-i trag in teaca.

Sint ca un robot facut dintr-o stropitoare, cutii de conserve si un triftor in loc de palarie, ca ilustratia cu „Omul-de-tinichea” din cartea rufuita pe la colturi, despre care o sa povestesc urcat linga catedra, pe „pie-de-stal”.  Daca fac pasul peste prag fara sa-mi pocneasca pantalonii pe crac, se cheama ca dracu’ nu e chiar atit de negru. In ghiozdan am doua sandwich-uri cu habar n-am ce si un mar. N-am mincat de dimineata de teama ca n-o sa intru in hainele de scoala. Mi-e foame.