Pe lumea asta cred ca exista, in mare, trei categorii de restaurante: cele in care te simti ca acasa, cele in care te simti ca la restaurant si cele din care nu stii cum sa fugi mai repede. Probabil ca majoritatea sint in cea de-a doua categorie, despre care nu pot spune nici ca-mi place, nici ca imi displace. Probabil proportia de motive de bucurie este aproximativ egala cu noianul de mici imperfectiuni si de-asta ajungi la un fel de senzatie neutra, pe care nu-ti vine s-o definesti foarte clar.

La Gondola (adresa: Nicolae Caramfil nr. 2C) iti da senzatia de „casa mare”, la propriu si la figurat, de indata ce-i calci pragul. Salonul este foarte inalt, sint multe mese, vitrine frigorifice de prezentare, chelneri multi, suprafete vitrate ample… Apoi un fel de maitre d’, noi am avut parte de o tanti, care face si serviciile de intimpinare, dar si o chestie care mie mi s-a parut cel putin caraghioasa: respectiva preia comanda la masa, repetind-o fidel ospatarului care o secondeaza. N-am inteles vrajitoria asta si pe cuvint ca am mai vazut cu ce se ocupa, de obicei, un „capo sala”.

Revenind, pe scurt, la infatisarea salii, am mai ridicat sprinceana la doua aspecte: imbracamintea scaunelor (albe cu imprimeuri negre ce mi-au dat senzatia de incarcatura inutila, in contrast neplacut cu restul combinatiilor de forme si culori) si citeva ecrane cu plasma, pe care transmit continut Monopoly TV, cu „just for laughs”, informatii utilitare si intregul balast de indoor media vinturist, carfur-style, pe care imi permit sa-l consider cel putin nepotrivit pentru o circiuma cu pretentii.

N-am mai scris de ceva vreme despre circiumile in care ma poarta uneori poftele, sarbatorile sau foamea naturala. Din lipsa de timp, din neglijenta sau doar din cauza fugii cotidiene in care, uneori, uit ca banalitatile aparente sint cele care compun, de fapt, o existenta fericita. Ma intorc acum la acest tip de subiect pentru ca s-a cam umplut tolba cu povesti.

La Cocosul Rosu, Militari, Margelelor 59-63. Despre asta stiu sigur de ce n-am scris pina acum: pentru ca il stiu o gramada de „consumatori” si pentru ca in ultima vreme am mers acolo atit de des la prinz, incit a intrat in banalul cotidian mentionat mai devreme. Si ce sa zic? Pentru prinz e mai mult decit onorabil, mai ales daca ai biroul in apropiere. Meniul cred ca este unul dintre cele mai bogate din cite „traditionale” stiu eu prin Bucuresti. Au in permanenta aproape tot ce e scris intre coperte si nimic din ce am mincat la ei nu m-a dezamagit.

Salata berlineza e unul dintre antreurile care mie si (mai ales) partenerilor mei de prinz ne place mult. Borsul moldovenesc de pui este preferatul meu, dar fac bine si alte ciorbe. Inca vinez supa de cocos cu galuste, pe care o pregatesc doar in weekend. In ultima vreme, la felul principal m-am blocat intr-un pui taranesc, inabusit in usturoi, cu felii de mamaliga rece, fripta pe gratar. Asta nu inseamna ca varza cu cirnati sau cu afumatura, tochitura, sau alte surate in portii maricele se lasa mai prejos. Muraturi productie proprie, chifle mereu proaspete (minijaponezele sint o bucurie, oamenii au propria brutarie in spatele restaurantului), am zarit si niste deserturi dar pentru mine ar fi deja prea mult.

Majoritatea ospatarilor isi cunosc suficient meseria, dar mai sint scapari, ca peste tot. Cind e cald, pe terasa ai parte de un intreg spectacol cu gaini pitice si citeva pisicute infometate, atente la tot ce misca spre si dinspre mesele oaspetilor. Un prinz normal nu sare, in general, de 28-30 RON.

Asa incepe. N-am habar cum se termina, dar stiu cum mi-ar placea sa continue.

10:25 Arthur Verona

10:35 tentatii… cadouri…

11:21 …asa cum simtz…

12:07 purrfect pitzies

12:55 lacrimi de bucurie

Nu mi-a iesit chiar pentru toata ziua. Nu duc o existenta suficient de publica si de interesanta pentru un reality show ;)

Nu e doar soundtrack-style-mood de-aseara, din „S.W.A.T.” E buna-buna daca ai o simbata in miscare, asa cum mi-o propun eu pe-asta.

Ce tare ar fi daca din ce in ce mai multi oameni cu blog din Romania ar incepe sa bage la cap macar o parte din lucrurile deloc complicate pe care altii le-au inteles mai repede ori pe care au avut ocazia sa le experimenteze mai devreme! Unde mai pui ca oamenii astia nu tin doar pentru ei „tainele” succesului. O poveste aparent foarte simpla si pigmentata (eeeh?) cu mult umor, de la Cabral. Mecanismul si realitatile din spatele zelist, de la Catastif. O analiza incurajatoare si prietenoasa, de la Petreanu. Stiinta pura si tendinte sociale in blogging, de la Len. Necesitatea si forta comunitatilor, de la Bobby Voicu. Plus Manafu, acest „connecting people” al mai multor lumi ale comunicarii. Am reusit sa stau doar la prima sesiune. Despre celelalte sint convins ca au scris deja si ca vor scrie altii.

De la tetea, niste poze cam proaste. Earta-ma, baeti…

Hai ca am intins destul pelteaua asta de pseudo-concurs. Multumiri tuturor celor care au dat cu presupusul sau care au intervenit doar de dragul fun-ului. Stati linistiti, nu intentionez sa fac din asta o practica frecventa. Multumesc si sursei care mi-a furnizat imaginea si care prefera sa ramina anonima.Raspunsurile corecte:

1. Masina din stinga a parcat a doua. Explicarea procedeelor a vizat in primul rind „impresia artistica” a raspunsurilor.

2. Proprietarul masinii din stinga este simpatica si multilateral-implicata Gabi Vrinceanu Firea, care mi-e draga in primul rind pentru ca are simtul umorului. Ca sofer n-am cum s-o judec, eu n-am carnet :).

Asadar premiul, adica o sarja de negrese cu ciocolata (pleonastic, stiu…) productie „DE GUSTIBUS” se acorda, in doua transe egale, lui acinav si lui Adi Marineci. Au mai fost raspunsuri corecte, dar asa au decis sortii :). Nu de alta, dar fiind vorba despre un premiu netestat sanitar-veterinar, prefer sa intoxic oameni pe care-i cunosc. Livrare – stabilim pe mail. Dovada ca „premiile noastre chiar se dau”, duminica sau luni, chiar aici.

Vine verdictul la concurs. N-o sa se faca miezul noptii si anunta-voi cine primeste duminica prajiturile productie proprie. Mai e timp, mai incearca cineva.

Nu m-am alaturat din doua motive grupului care i-a dat la mufa lui radio ZU cu multa vreme inainte de a se lansa : 1. un inceput e o chestie dificila pentru oricine; 2. in ciuda faptului ca l-am tavalit pe Morar printre litere in citeva rinduri, a avut taria sa fie de acord cu unele critici, apoi a citat sursa clipului cu Elena Basescu atunci cind l-a „dat” la radio. Lucru care mi-a priit de minune.

Azi am aflat cu oarecare surprindere ca responsabilul de Relatii Publice de la ZU este nimeni altcineva decit Camelia Levintza, fostul PR al Prima TV, care mi-a sarit in ochi primavara trecuta, cu ocazia unei interventii telefonice in emisiunea lui Dan Capatos. Jobul asta nou (al meu) ma indeamna sa fiu indulgent, asa ca zic doar atit: m-as bucura fie ca piarista in discutie sa fi invatat din experientele triste de pina acum, fie ca ZU sa nu aiba niciodata vreo criza care sa necesite o rezolvare din partea aceluiasi personaj. Atit. Hm…

Imi scrie un chior un comment la Antimorometele: „diferenta intre ce ai tu si ce are el”. Cu link catre arhicunoscuta galerie a ororilor din si de pe linga casa ciobanului, intr-un site care-i hraneste nazuintele de prezidentiabil.  Amice, ma bucur sincer pentru ce am eu si nu are el. Educatie, un pic de gust, ceva mai multa scoala, un dram de simt al penibilului, zero datorii la interlopi, prieteni pe care nu trebuie sa-i platesc ca sa-mi fie aproape, capacitatea de a recunoaste ca uneori sint idiot, privilegiul de a-mi cunoste limba materna si macar o limba straina cit sa nu mor de foame cind trec granita, iscusinta de a identifica fericirea in bucurii marunte, zero probleme cu legea, zero afaceri dubioase…

Si mai am ceva ce el nu are: certitudinea ca nu-l veti vota, ca il veti lasa la locul lui, printre basoreliefuri cu flori si capete de leu spoite cu aur, printre piese de mobilier-stil false, printre bibelouri cu pretentii de arta, printre slugi si oportunisti, prosti si farisei, lichele si erori genetice. La dracu! Panoplia asta arata fix ca Parlamentul Romaniei!

Habar n-aveam ca fostii colegi de la Zile si Nopti au lipit un blog destul de funny povestii lor pe cit de perseverente, pe-atit de interesante. „Zi-ne si Noua” suna bine ca declinare 2.0 pentru un brand care tine musai sa demonstreze ca afacerile cu nazuinte nationale nu se nasc doar la Bucuresti. Interesant flash-ul din stinga-sus (de la otaku). Neaparat sa vedeti si spotul, in partea din dreapta-sus a paginii. Pretty funky.