Ce ginduri, oare, si ce urzeli macina mintea omului asta? Ce griji il chircesc si oare ce valatuci de idei il bintuie? M-as opri din drum sa-l intreb de unde vine si pe cine va intilni la capatul drumului. As bea o bere cu el ca sa aflu cine i-au fost bunicii, sa-l intreb daca virtutile omului vechi ii sint mai apropiate sau mai straine decit ale celui nou. Sa-mi spuna daca para-i tuguiata fiindca e doar un mar mai istet si daca atunci cind l-am zarit isi dadea seama siesi pentru zilele ce i-au trecut pina acum din viata. Daca e fericit si daca a reusit sa-si explice propria misiune printre oameni…

A reusit pe dracu… Un mitocan, o bere, un bagaj. O ecuatie cu trei necunoscute pe care poate doar plictisitele sine de cale ferata ar avea chef s-o rezolve.

O gara ca multe altele, care de fiecare data imi aduc aminte de ” California Dreamin’ ” si de senzatia sumbra sa in tara asta nu se va schimba niciodata nimic. Gara Ucea, 7 octombrie 2008, ora 2:46 PM.

Stiu ca titlul insemnarii suna a cautare de scolar lenes pe Google, dar pe cuvint de onoare ca asta e tot ce pot spune despre imaginile de mai jos. Ce face un pascator de la ses cind are ocazia sa vada macar de departe falnicia pietroasa a muntelui? Sau cind ii admira vestmintele de toamna ori postura inspirata, de ginditor cu fruntea printre nori? Pai face poze, ce altceva? Se precipita ca nu cumva goana trenului sa-l ia prea devreme din fata spectacolului de culori, forme si muta superioritate.

Da’ am treaba. Later.

Azi lipsesc. Va las cu o fabula audio.

Din pacate inca nu gasesc pe nicaieri noua serie de spoturi BRD avindu-i ca protagonisti pe deja traditionalii (sau cam prea utilizatii?) vectori de imagine Nadia, Hagi, Nastase. Vad un spot cu Hagi incercind sa ia o cutie aflata mult prea sus pentru Inaltimea Sa. Oamenii din supermarket dau navala sa-l ajute, alearga catre el cu fete extaziate ca-i pot fi de folos lui, Regelui. Apoi vad un alt spot cu Nadia intrind intr-un salon de coafura, cum „stilistele” lasa orice, abandoneaza clientele cu mult mai putin celebre si se inghesuie s-o serveasca pe ea, perfectiunea insasi. Si mai vad un spot cu Ilie Nastase in restaurant. Ospatarii calca in farfuriile celorlalti clienti, le pun tocanita in cap si le varsa frapiera pe chelie in goana isterica pentru un loc mai aproape de inima vrajitorului cu racheta, pentru un „baiete!” aruncat de emblematicul sportiv de geniu.

Oarecum firesc pina acum, nu? Oriunde in lume, celebritatea are prioritate in fata pulimii consumatoare. Cu atit mai mult in Romania, cu atit mai mult fiind vorba de cei trei MARI ambasadori ai brandului national. Numai ca toate astea se intimpla sub un copy care spune ca la BRD poti fi oricine pentru a beneficia de nu stiu ce treburi pe care le ofera ei in perioada asta. Adica oricine, intelegeti? Asta dupa ce acei oricine din spot experimenteaza pe propria piele privilegiile mai mult sau mai putin contondente ale favoritismelor si tratamentelor preferentiale. Ha? Nu vi se pare un pic anapoda?

Zice un om cu capul pe umeri si creier de jurist asezat, netavalit prin marasmul creativ publicitar: „ar fi trebuit sa fie tocmai invers, pe-aia trei sa-i lase cu ochii in soare ca sa se ocupe de vreun neica nimeni. Ca sa vada rumanu ca, uite, BRD isi trateaza clientii la fel, indiferent de ce scrie pe buletin.” Nespa?

Cum te cheama cind Google Analytics iti schimba codul fara sa te anunte exact in zilele in care iti bubuie traficul pentru ca zoso a scris despre tine? Si unde mai pui ca n-a facut-o pentru ca ai fi vreun mu*st…

Play si citeste.

Poate parea bizar, dar mi-am petrecut mare parte din duminica cea zburlita si friguroasa intre „Justine sau nenorocirile virtutii” si bucataria din care nu mai scosesem de multicel povesti demne de scos in lume. Despre Justine o sa vorbim cind oi dovedi-o. Deocamdata va torturez doar poftele, cu scoici Saganachi si o intreaga alergatura de pipote de curcan. Am lasat negresele pentru weekend-ul viitor, n-am livrat premiul din motive de laureat plecat din Bucuresti.

Zau ca incep sa ma satur pina peste urechi de dat cu zacherlina in toate speluncile bucurestene cu pretentii de restaurant „subtire”, dar nu ma pot abtine si nu pot inchide ochii atunci cind unii incearca sa-si perfectioneze nesimtirea pe banii mei si ai celor din jurul meu. Cu Trattoria Verdi am avut o experienta mai mult decit agreabila acum citiva ani, in punctul de lucru din Emanoil Porumbaru nr. 9. Mai ales in privinta bucatariei, care mi-a intiparit in minte pentru multa vreme un escalop de vitel care se topise in gura.

Aseara, cu ocazia unei alte aniversari foarte dragi si dupa recomandari beton, ne-am adunat la Trattoria Verdi de la adresa Popa Nan nr. 140.  In afara unei mese de urlatori si coafeze convertite la stilism, totul a fost ok in prima parte. Am dat si aici peste o mare „plasma” cocotata pe perete dar, din fericire, redusa la mukles in avantajul muzicii de ambianta. N-am zis nici miau! cind aperitivele au venit cu bruschetta  si crostini uscate ca piatra sau uscate si udate malaios de sucul rosiilor.

N-am zis absolut nimic nici cind focaccia pentru restul aperitivelor a venit tirziu si nici cind am descoperit ca e arsa si casanta, purtind urme de funingine. Asa ca ne-am vazut de „la multi ani” si ne-am indreptat cu voiosie catre felul principal. Escalop de vitel sa fie, cu cartofi copti si mozzarella. Cind a venit comanda, ne-am trezit cu o farfurie pe care n-o comandasem, dar am depasit rapid momentul, inca nu s facuse gaura-n cer. Spaghetele cu calamari ale sarbatoritei contineau maximum cinci inele stravezii, aproape invizibile printre pastele de aceeasi grosime si culoare. Tortellini al forno pluteau intr-o ciorba cu pretentii de sos rose.