Posturi cu tagurile: "comunicare"

In lipsa unor produse foarte romanesti, cu brand protejat si mindrie nationala sub gusa (e, nu Cozmin…), pe ogorul gras al nascatorilor de marfuri se nasc monstrii dragalasi ai unui posibil viitor retail halucinant. Nu stiu daca neaparat si prin continut, dar ca forma sigur. Daca ati avut pina acum rabdarea de a urmari macar un dialog dintr-un film indian, probabil ca vi s-a parut la fel de bizara ca si mie aparitia fulgeratoare a unor cuvinte englezesti, infipte in suvoiul onomatopeic si, de ce nu, foarte melodios pentru unii, al personajelor bollywoodiene. La zece-cinsp’e de-ale lor, cite-un „creisi”, „intristing”, „uandarful” etcetera. Amuzant, nu? E mai putin amuzant cind constatam ca pasareasca asta are sanse din ce in ce mai mari sa ia locul limbii romane. Ieri am dat peste asta in raftul unui magazin:

Din ciclul „marketing cu prohabul deschis”, ne oprim astazi asupra unui termen foarte placut urechilor marketantilor si, desigur, inmormintat in gafe de catre multi dintre ei: fidelizarea. Mai intii, cam ce e fidelizarea? Sa zicem educarea si securizarea pe termen lung a obiceiurilor de consum. Criptic, huh? Sa vad daca-mi iese din a doua: totalitatea strategiilor, tacticilor si mesajelor care-ti conving consumatorii sa-ti utilizeze produsele/serviciile o perioada cit mai lunga de timp, dupa momentul consumului de proba (trial; stiti ca in comunism exista un detergent de rufe cu numele asta?). Mai pe sleau: adica daca sa poate sa cumpara lumea doar de la tine, din ce in ce mai mult.

Oamenii de la care imi iau cele mai previzibile tepe de incredere sau de caracter sint aceia pe care ma incapatinez ciclic sa-i scot din smircurile indiferentei si ale dezamagirii devenite cliseu.

Asta e o treaba destul de faina care o sa se intimple prin septembrie la Timisoara. As fi luat cite ceva din „comunicatele” pe care le tot primesc, insa am decis sa o fac doar atunci cind aceia care le trimit vor fi invatat sa le scrie. Asa ca prefer sa va arat afisul si sa dati voi clic pe el, in cazul in care vreti detalii.

Va mai amintiti de Octopus Travel si niuzeltarul lor in care imi spuneau cit de misto pot sa petrec de Halloween prin lumea intreaga, dar imi sugerau hoteluri in care totul era deja rezervat? De-atunci am mai primit citeva informari similare, pe care nu le-am mai bagat in seama. Astazi, insa, dragii de ei cred ca au pus-o de o pacaleala in toata regula. Persistenta in prostie si incompetenta este cheia succesului pentru unii, dupa cum ne-a fost demonstrat in repetate rinduri. Iata ce text interesant mi-a poposit in inbox:

Or fi americanii timpiti, dar nici noi n-am misca un deget ca sa indreptam niste erori grosolane. Ia priviti cum stie Casa Alba ca il cheama pe nea cutare asta de la Cotroceni sau pe orasul ala bananier, in care au ei o baza militara strategica. Un comunicta semnat de cea mai avizata sursa de comunicare a administratiei prezidentiale americane, adica biroul de presa al Casei Albe, da? Care se presupune a fi in strinsa legatura cu sursele administratiei prezidentiale romanesti, abilitate sa comunice la acest nivel, da? Clic foto.

sursa.

16:09 – Erorile au fost remediate.

In sfirsit, mi-am dat seama ce nu-mi suna bine in treaba asta care tocmai se fisiie discret. Retardul meu pronuntat loveste si de data asta, rezolvindu-mi disconfortul dilematic mult dupa aparitia motivului declansator. Astazi m-am luminat: imi suna a produs mediatic pentru travestiti.

Prin ’96 primisem de peste mari si tari o bluza alba, de bumbac, personalizata pe fata cu insemnele unei companii londoneze ce vindea, prin telefon, conferinte gusterilor de prin toata lumea. Pe spate purtam sloganul halucinant „We Do It With Our Brains”. Motiv pentru Gabi Bassarabescu (o, tempora!) sa ma intrebe intr-o zi, rinjind cu toata fata: „De unde-o ai, ma? De la vreun cartel al macelarilor?”

Vi se pare concludent si simptomatic? Imi intareste convingerea ca principalii vinovati sintem noi insine, prin nonvalorile pe care le plantam ca pe ficusi prin ministere, comitete si comitii? Demonstram la fiecare pas ca punem la treburi de finete niste maimutoi de extractie securista, care n-au nici macar decenta de a studia in prealabil stilul si formatul unor productii de tip „No Reservations”? Ne scremem pina ne ies ochii ca la melc si platim pentru ceea ce altii obtin firesc, de cele mai multe ori gratuit. Ministerul pentru Intreprinderi Mici si Mijlocii, Comert, Turism si Profesii Liberale. Hahahahaha!

Buun…Dupa seria dudelor cu poza pe care le puteti vedea mai jos, rezultatul citorva ore de umblat prin frumosul oras al carui cetatean sint, am reusit sa-mi pun in ordine citeva ginduri legate de un subiect destul de sensibil in ultimele doua zile. Am avut rabdare sa urmaresc intreaga emisiune facuta in Romania de Antony Bourdain pentru Discovery Travel USA. Am citit reactiile lui Cristi Roman si dece. Am citit si insemnarea teleastului american. Ba chiar si comentariile de-acolo, care sint foarte…romanesti. S-o cautati pe-aia cu „…I hope she did not see you desecrate our country that way”, mi s-a parut vadimic-monumentala. Veleitati si informatii culinare? Este. Place la circiuma? Place. Traim in Romania? Cu placere uneori. Atunci sa purcedem la citeva afirmatii.

No Reservations. Asa se cheama productia in discutie. Adica: nu-i sunam inainte, nu ii anuntam ca venim, nu mergem in Brazilia sa mincam pizza si nici in Vietnam sa cerem foie gras. Mergem, eventual, la eschimosi, sa vedem cum spinteca aia foca si apoi ciugulesc cu delicatete din ficatul crud. Rezumat: formatul lui Bourdain este in afara tiparelor clasice, cu mese care trebuie sa arate frumos si cu Chisu perorind plictisitor. No Reservations surprinde reversul medaliei pe care orice cultura culinara e mai mult decit fericita sa o plimbe stralucitor prin fata camerei de luat vederi.

Un zvon cu parfum de adevar gretos il proiecteaza pe Vasile Blaga in postura de prim ministru intr-un viitor posibil cabinet pedelist. Deloc imposibil avind in vedere credinta cu care l-a slujit in ultimii ani pe cirmaci. Zvonul mi-a readus in memorie un episod cu totul neplacut, la care am fost martor in 2004 si care mi-a ramas in minte ca definitoriu pentru caracterul personajului despre care vorbim.

Ultima „confruntare” a prezidentiabililor din 2004, la TVR. Probabil v-o amintiti. Acel lung plictis in care candidatii nici macar n-au reusit sa-si sara in git unul celuilalt, in care subiectele propuse au fost mai mutl decit penibile, in care intrebarile pareau concepute de Marina Almasan. Cu mici exceptii (circuletul mascaricilor Vadim si Gigi), toata lumea a motait regulamentar. Echipele care insoteau candidatii au fost „cazate” intr-un platou cu fursecuri, plasme si apa minerala. Primisem instructiuni ca livram un numar fix de candidati de rang inferior pentru gradenele din spatele protagonistilor, ceea ce am executat.

In „sala de asteptare” se filma haotic, te puteai trezi in orice moment cu o camera in ochi, iar microfoanele de ambianta (boom-urile, nagrele, chestiile-alea cu prajina lunga, uneori „imblanite”) pendulau pe deasupra capetelor noastre, incercind sa surprinda o birfa cit de soptita sau vreo polemica intestina inabusita. Tin minte ca atunci am avut ocazia vitala, unica si (sper) irepetabila de a-i stringe mina, usor umeda, lui Adrian Nastase. Pina la inceperea marelui show plicticos, timpul a trecut cu molfaieli si zimbete cordiale, incleiate de coca. Odata intrati „subiectii” in platoul lor, ne-am relaxat.