Sa facem OOH, sa construim awareness. Cum? Nu conteaza. Nici macar atunci cind produsul si brandul inseamna procesare de imagine si religiozitate pentru culori, contraste, claritate. Cit respect fata de marca poti sa mai ceri necunoscatorului, adica exact acelui potential consumator caruia i te adresezi in campanii outdoor, cind panourile tale arata in asemenea hal?

Pentru ca azi vorbea despre cit costa voturile studentilor si pentru ca mai devreme scrisese un fel de tutorial despre cum se nasc subiectele pentru insemnarile de pe blog, Zoso mi-a amintit o tema despre care voiam sa scriu de mai multa vreme si nu gasisem pretextul potrivit.

Eu cred ca studentimea romana a murit odata cu aparitia speciei studentului cocalar. Ce-a insemnat studentimea de-a lungul istoriei universale? Cumva o forta care s-a opus de cele mai multe ori curentului gregar si optiunilor main stream? Cumva mediul din care au plecat o multime de curente inovatoare si progresiste? Nucleul de inteligenta pe care s-au bazat multi baieti destepti atunci cind au avut nevoie de un pamint gras pentru plantat concepte si idei noi? Sau poate primul pumn ridicat impotriva sistemelor abuzive, a legilor proaste, a conducatorilor nedrepti?

Da, voi eluda inca un timp una dintre regulile „de aur” ale blogging-ului de succes, adica nisarea continutului, restringerea relevantei lui pentru un grup definit de cititori potentiali. In primul rind pentru ca jucaria asta a mea e prea tinara pentru a emite pretentii. In al doilea rind pentru ca mi-ar fi imposibil sa vorbesc doar despre un anumit tip de subiecte, despre o zona restrinsa de teme. Multi dintre cei care au inceput un blog „generalist” au mai facut inca unul pentru tematica de nisa. Asta pentru ca n-au putut renunta la primul si la avantajele unul playground confortabil, despre de toate.

Mi-ar fi peste mina sa administrez doua tarlale doar pentru a putea socializa cu o anumita gasca. N-as putea renunta la multe dintre subiectele despre care imi place sa scriu. Tag Cloud-ul meu spune ca bloguiesc mai degraba despre aberatii, bucuresti, gastronomie, muzica, publicitate si televiziune. Daca as aduna „comunicare”, „marketing”, „marketing politic” si „relatii publice” sub un singur tag, probabil ca as echilibra distanta mare fata de tag-urile care au acum cele mai multe topic-uri. Numai ca mi s-ar parea absurd sa le bag pe toate in aceeasi oala avind in vedere ca prea multi le confunda si le vor confunda inca mult timp de-acum inainte.

Asa ca mai degraba mai invat despre toate treburile-astea pina ma voi hotari sa…iau o hotarire. Un an si ceva de blog, de aproape noua luni pe propriul domeniu, o medie de vreo doua sute de unici pe zi… Mai e mult pina departe :).

La intoarcerea de la Tincabesti, l-am agatat pe individul din imagine, de la Mega Image Pipera. Sapte lei. Miroase bine de tot si imi mai scutura putin angoasa generata de faptul ca anul asta n-am plantat ierburi in jardinierele de pe balcon. Anul trecut am avut o tufa impresionanta de busuioc, care m-a vrajit de prin aprilie pina tirziu, prin noiembrie.

Am bifat joi restaurantul asta, insa am fost atit de neplacut impresionat, incit in prima faza nici macar n-am vrut sa scriu. O fac astazi, cind mi-a mai trecut dezgustul dupa experienta draguta pe care am povestit-o mai jos. Asta fara poze, fi’n’ca nu merita. Pe Viitorului, la numarul 8, aproape de Piata Gemeni. Minat intr-acolo de o mult aminata reuniune cu nasii, pe care nu reusisem sa-i vedem de o gramada de vreme. Intr-o casa micuta, cu iesirea pe terasa prin salonul din interior. Nu-mi dau seama cite mese incap in interiorul destul de ingust, dar sigur numarul meselor de pe terasa este mai mare decit spatiul pe care-l au la dispozitie. Pina am ajuns al masa si de fiecare data cind am trecut prin toata curtea ca sa ajung la toaleta din casa a trebuit sa ma strecor printre scaune, sa zic paron pentru a-i misca din loc pe aceia care blocau aleea si asa mai departe.

Este unul dintre acele locuri „boeme” din Bucuresti, unde abundenta de persoane publice motiveaza atit scorurile infernale, cit si calitatea proasta a mincarii si a serviciilor. Pe rind. O limonada amarita, intr-un pahar flute ( adica de sampanie!!!), adica maximum 200 ml de apa cu lamiie – 7 RON.

Sub aceasta denumire destul de pretentioasa, cu iz de saga pescareasca, am descoperit un loc mai mult decit potrivit pentru o masa cu pretext de lincezeala, cu briza de lac si bucate mai mult decit acceptabile. Cei mai demult naraviti la cherhanale de prin jurul bucurestilor vor mustaci, probabil, cu superioritate. „A descoperit Copolovici America, nene…”. Corect, eu abia acum o descopar si nu pretind ca as vorbi primul despre ea, ci v-o prezint prin periscopul meu de mincau veteran si bon-viveur in in permanenta formare. E posibil sa mai fi auzit despre locul asta si sub titulatura „Cherhanaua La Parfene”.

Locul. Pe Bucuresti – Ploiesti, dupa intrarea in Tincabesti, imediat dupa Agip-ul de pe stinga, In sensul ca faci stinga destul de ilegal sau te duci mai departe, pina gasesti o varianta cit de cit legala sa faci stinga si sa te intorci. Drumul spre lac este cit de cit pietruit, lasi pescarii si plajistii pe mal, pe stinga, apoi mergi drept, pina dai in curtea jucariei despre care zic. E un motel destul de rapanos pe dreapta, iar circiuma este chiar pe malul lacului si…in el. Foisoare cu umbrele de stuf, o sala mai mare chiar pe suprafata apei, destula umbra si destul aer pentru caldura care ar face orice ca sa-ti strice tot cheful. Pe la jumatatea distantei dintre cele doua maluri, un ventilator montat aproape de suprafata apei salta o mica pilnie de stropi, ca o nara de balena in perpetua expiratie.

Site-ul studiourilor de la Buftea este, in sfirsit, online. Deocamdata (banuiesc) intr-o varianta foarte soft, la care cu siguranta se va mai lucra in continuare. Este unul dintre proiectele pe care le-am lasat neterminate la Buftea. Ma bucur sa-l vad macar intr-o faza avansata fata de septembrie anul trecut, mai ales pentru ca stiu cit au muncit la el Malin Sufitchi, Malina Grigore, Roxana Crisan (MPP) si Irina Popescu (MPI). Cu siguranta sint mai multi, sa ma ierte cei care au interactionat cu proiectul dupa plecarea mea pentru ca nu-i pot aminti aici. Daca „pe vremea mea” brief-ul avea vreo 40 de pagini si in jurul lui au existat mai mult de douazeci de sedinte, ma intreb la cit s-au cifrat intre timp orele petrecute de intreaga echipa pina la versiunea existenta acum. Desigur, mare parte din timp s-a adaugat in primul rind din cauza deselor modificari sau a diverselor „viziuni” ce au intervenit la fiecare pas. Sint foarte curios cum va arata turul virtual, de care Chijbac se apucase cu vreo doua luni inainte de plecarea mea. La vremea aia fusese gindit ca o solutie tip Google Maps, dar zau ca nu stiu daca asa a ramas.

Da, mi-a iesit. Supa asta nu e nici vreo fita maxima, nici vreo complicatie culinara. Nu e nici macar vreo constructie savanta sau vreo mare taina. Dar e buna si foarte vegetala, ca un „multumesc” spus bogatiei verii. Pentru mai multe detalii, click pe castravete. Sau pe morcov.

Ce faci cind toti prietenii si toate rudele (cu care iti place sa te intilnesti) s-au carat care incotro, unii pe la munte, altii pe la mare sau zburataciti prin magazine, in cautarea unui cadou pentru petrecerea de diseara? Probabil ca te apuci de gatit :D. Asa ca, probabil mai tirziu, ne vedem cu un minestrone, cu o tarta cu fructe si…cine stie ce ne mai trece prin cap?

Credeati c’am murit, neica? Depedeve clipurici pentru cei mari si mici zic. Pe „Morometii” i-as vedea oricind. Pe ciobanelul de la Steaua – cit mai rar. Asa ca am imbinat placutul cu inutilul si i-am dat mormolocului citeva replici prin intermediul prietenilor mei buni, Nea Ilie, Niculae, Cocosila, Victor Balosu, Nila si ai lor. Posibil sa va placa.