Sau un principiu ce poate avea functie de lege: iti multumesc pentru ca m-ai adaugat in blogroll si ma bucur daca ai facut asta pentru ca iti place sa citesti si sa arati si altora ce gasesti pe-aici. Daca nu te adaug automat, nu inseamna ca nu-mi place blogul tau. Dar daca ai hotarit sa pui link catre mine doar sperind ca o voi face si eu, mai bine renunta. Thanks again.
Este primul magazin de produse alimentare (si nu numai) organice in care intru in Bucuresti. Chiar la parterul imobilului pe care vi l-am aratat mai devreme. Mi-a placut de la intrare aerul de bacanie aranjata cu grija, de magazinas englezesc de familie. De fapt, inca de afara, culoarea cu care proprietarii si-au delimitat „spatiul vital”, logo-ul din vitrina si cele citeva borcane, pungi si nuci pecan aruncate ici si colo sint o promisiune tentanta facuta unui trecator atent.
La intrare, in stinga, display-ul amenajat pentru degustari functioneaza ca un „best of” in care mai toate raioanele sint reprezentate intr-o combinatie cromatica mai mult decit apetisanta. Printre produse, citeva unelte de bucatarie, citeva reviste si o vaza cu flori completeaza mesajul prietenos de intimpinare.
Am descoperit o multime de sosuri, ierburi si alte ingrediente organice in „camara” de la Pukka. E clar ca, in ciuda nisei de consumatori destul de minuscule careia i se adreseaza, incearca sa aduca o gama cit mai diversa de produse. Cerealele, ierburile, conservele, lactatele, ceaiurile, dulciurile, ciocolata si produsele de ingrijire personala au avut intiietate, insa am aflat ca vor fi insotite in curind de vinuri si alte minunatii sanatoase. Ba chiar am descoperit si niste strut in vid, in vitrina frigorifica. Am pus ciocolata separat de dulciuri pentru ca zona dedicata ei troneaza in mijlocul magazinului, intr-un amestec nebun (dar studiat) de culori si consistente.
George Vraca Nr. 7, aproape de Gradina Cismigiu. Este prima oara cind o vad in paisprezece ani de Bucuresti si sint convins ca mai sint multe, la fel de impresionante, catre care n-am avut vreme sa ridic ochii.
De pe un fronton de bloc din zona Piata Iancului.
Gardul Spitalului Judetean Ilfov este de-a dreptul banal. Dar conteaza din ce parte il privesti si cu ce treaba ii treci printre porti. Numai ca in plina era a unui sistem sanitar plin de distrusi, in care dupa ce treci pragul spitalului trebuie sa te astepti la tot ce e mai rau, si in vremuri cu minimum un scandal medical pe zi, parca imaginile de mai jos prea frizeaza cinismul nascut din prostie si dezinteres fara margini.
Chiar daca respectivul spital se afla in Bucuresti, pe Bulevardul Basarabia, caracalismul national nu tine cont de adresa ori asezare pe harta. Nici n-as face vreun pariu ca stralucitul manager care a oferit companiei de pompe funebre spatiu de inchiriat in interiorul spitalului nu este mai mult decit mindru de artificiul sau de marketing. Citat fictiv: „Am observat ca, oricum, in spitalul nostru majoritatea pacientilor fie vin in faza terminala, fie ii aducem noi pina acolo. Oferim familiilor indoliate avantajul unor servicii integrate, de ce sa mai punem oamenii pe drumuri?Oricum, nici un pacient nu s-a plins de serviciile noastre pina acum…” Musai de remarcat numele chiriasului!!!
Astazi sper sa va aduc o poza interesanta de la monumentul cinismului, Spitalul Judetean Ilfov, dupa care vreau sa dau o tura pe la Pukka Food. See you later.
Adineauri, la Bizbazar-ul lui Moise Guran, o stiruca despre, vai, ce prost stam la serviciile de pe litoral. Asta pentru ca n-avem personal calificat. Cica vechea scoala de servicii turistice, meseria bratara de aur a vechilor ospatari nu s-a mai transmis din mama-n tata si de-asta cica astia tineri n-au schilu’ la ei. Adevarul e ca pe vremea lu’ Ceasca aveam niste ospatari si niste cameriste de cadea bou’ in petiol de fericire. Amabili, atenti, constiinciosi. Desigur, nu atunci cind te scuipau peste chitantier de morti de beti ce erau sau cind iti furau din camera de hotel. Nici atunci cind te trageau in teapa cu distanta dintre „in crud” si „preparat”, nici cind plateai cafea si primeai zeama de cicoare. Inca mai gasesti relicve ale Intreprinderii de Hoteluri si Restaurante, in majoritate slinosi, de un servilism enervant, prost finalizat la masa ori in camera de hotel.
Astia mici normal ca „invata” de la cite-un sef de sala pentru care adevarata meserie era binganitul pe la secu despre ce auzea pe la mese si/sau furtul calificat din gestiunea bodegii deservite. Trebuie musai sa amintesc ca inainte de ’89 seful de aprozar, de Gostat, de Alimentara sau ospatarii ori barmanii aveau statut social de conferentiari? In acelasi reportaj apare un gusat parvenit care fonfaie doct despre problema: serviciile sint proaste pentru ca proprietarii prefera sa-si angajeze rudele si prietenii apropiati, ei insisi neavind nici o treaba cu hotelaria sau circiumaria.
Probabil ca sound-ul o sa vi se para cam „cheesy”, cam „tacky” sau „too soft jazzy”, dar cred ca in vreo dois’pe ani de cind o stiu, mi-a sunat in cap in cel putin un sfert dintre dimineti. Si asta indiferent de starea vremii de-afara sau dinlauntru ;)
Sint mai bine de trei ani de cind Late Night cu Jay Leno se difuzeaza in Romania si tot atita vreme de cind antena nu a reusit sa-si ia un traducator cit de cit decent pentru bucuria asta de show. Pe vremea cind lucram acolo primeam saptaminal mailuri care se refereau cu naduf la treaba asta sau la subtitrarile de la Top Gear, la fel de proaste ca in primul caz. Nu, poantele contextuale intraductibile nu intrau in supa asta. Era vorba despre dude simple, de limba sau de cultura generala. Am reusit sa-mi atrag dispretul fetelor care se ocupau de traduceri pentru ca mi-am permis sa le forwardez citeva dintre acele mailuri.
Ma uit rar la Jay Leno, anul asta nu stiu daca am vazut trei editii. In seara asta am prins monologul si, desigur, inca o perla demna de traducerile de pe la subtitrari.ro. Zice Jay despre un nou trend in turismul international, programul „Micii Bucatari” in care copiii pot gati pentru parintii lor in bucatariile unor hoteluri. Poanta vine cam asa: „This thing is pretty similar to those programs in China, where they get a lot of children into a big warehouse to make snickers…” Traducerea a venit prompt: „…aduna o multime de copii intr-un depozit unde sint pusi sa faca gustari”.
Pai da, ca uneori tre’ sa vina unii din partea opusa a orasului ca sa te duca la o crisma la care nici macar in patru labe n-ajungi in mai mult de cinci minute. Pe strada Dorin Pavel, la numarul 1. O curticica de citiva metri patrati, vreo patru sau cinci mese. Sub o bolta de vie, cu un fost perete de foisor de plastic drept aparatoare de ploi. O bomba in adevaratul sens al cuvintului. In spatele „gradinii”, proprietarii usuca rufe in bataia fumului de la gratar. In chioscul de metal ce tine loc de bar, machitorii zonei isi sug bericile cu ochii adinc infipti in televizorul montat aproape de tavan. Doi pasi mai la dreapta, vreo cinci tiganci grase vorbesc despre Siria, cartele pre-pay si dolari. Pe terasa, vreo doua mese sint ocupate de studenti, la o alta – trei alcoolisti veterani se cearta pe teme de „scoala vietii”.
Design realizat de
Cele mai voi