luni, 23 septembrie, 2013 la 7:31 am
- S-a-mpăcat Natalia, ospătăriţa columbiancă, cu Mateo, columbianul ei blond. Altă treabă, rapaz! Altfel calcă printre mese, altfel se concentrează Shakirinha la treabă de când i s-a-ntors barja la ecluză… În curând ar trebuie s-o bag în bucătărie măcar două ore pe zi, aşa cum i-am promis. În martie îi pun frumos tigaia cu autograf în mânuţă şi o las regină, în locul meu. Natalia are doi ani de şcoală culinară la Buenos Aires, îi lipseşte practica, însă are cu siguranţă simţul care-i trebuie.
- Cică au venit ţestoasele să depună ouă la Concha, una dintre plajele din jur, dar când m-am dus să vi le arăt, iaca maree înaltă. Mai insist.
- Ieri dimineaţă mi s-a-ntors peştele la treabă. De trei luni mai mult vânam un peşte proaspăt pe la fraţii pescari. Grămezi de marfă congelată, de la Ilheus şi din Canavieras – cât cuprinde. Dar aia nu e marfă pentru mine. Ieri la 9 AM eram înfipt în două picioare la uşa prăvăliei lui João. Ăsta m-a făcut la portofel cu preţuri pentru „gringos” vreo trei luni, până când, mai mult din plictiseală, s-a hotărât să-i fiu simpatic. Şi a-nceput să-mi verse istorii despre braconajul de zi cu zi, dar a umblat şi la preţuri, a-nceput să rotunjească şi pentru mine, nu doar pentru el. Ieri l-am prins nervos. Îl sunase omul din barcă la ora opt dimineaţa (duminică), după două zile de stat pe mare, că la nouă ancorează cu vreo şase sute de kilograme de Dourado, vreo două sute – ton şi vreo douăzeci de homari frumoşi. Am ars-o cu el până pe la unsprezece, când în sfârşit au început verişorii să care ciortani de opt-zece kilograme, frumoşi de-mi venea să mă tăvălesc prin ei. Gata despicaţi de maţe, spălaţi cu apă de ocean, o splendoare. S-a supt cu crevetele până prin noiembrie, e prohibiţie şi mă jur că-l las să depună ouă şi să se facă mare şi frumos. Aşa că…să fie peşte, caracatiţe şi homari, că de restul ne-ngrijim noi. El e João.
- Scriu o poezie. De vreo două nopţi. Pe drumul cel bun sunt sigur, da’ e greu al naibii. Sextine, patru versuri cu rimă îmbrăţişată, două în pereche (vechi obsesii dinspre Vilon), versuri duble şi, stupoare! – chestii pe bune, scrise din mine. Poate reuşesc s-o dovedesc în câteva zile, e aci, în draft-uri.
- Pati şi Kevin cred că trec vremuri nasoale. Au plecat pe rând în vacanţă în iarna asta (fiecare la părinţi, el în Belgia, ea acilea-n sud, la São Paulo) şi într-o noapte de men bonding, cât era ea plecată, Kev’o a cam ars-o albastru, de unde am tras eu concluzia că nu sunt chiar în Nirvana. Ca să mă înţelegeţi: Kevin e surferul perfect, 1.90, blond cu cârlionţi, mandibulă în colţuri, ochi albaştri, buze de negru. Pati e o supercăprioară cu valori şi bun simţ cât încape. Au şi golden retriever. Ce vreţi mai mult? Alaltăieri m-au întrebat despre Chapada Diamantina, vor să meargă împreună acolo o săptămână. Ce, nu ştie Copo să miroasă o criză? Poză cu ăştia doi. Deci da?
- Marcia, mama lu’ Raffiky, copil de traficant discret dar celebru, s-a mutat din cartier. S-a lăsat cu păruială în stradă, pe motiv seros de neplată chirie. Proprietăreasa nemulţumită a scos-o la protest şi pe zdrahoanca de fiică-sa, în caz de ceva. Asta, Marcia, e micuţă şi tăcută, au făcut-o harcea parcea. A plecat învârtindu-se la propriu. Raffiky a fost super tare, n-a plâns, n-a zis nici „miau!”. S-a uitat mirat la ce se petrece în jurul lui , pe sub fruntea bombată, de potenţial geniu. N-a plâns, n-a ripostat, dar sigur a ţinut minte.
- Sunt din ce în ce mai sigur că noile degeneraţii de evrei contemporani au fost educate cu compendii de bancuri despre ei. Adică nimic din materialul didactic nu mai pare exagerat în faţa ăstora pe stil nou. Când termină armata, băieţi după trei ani şi fetele după doi, guvernul israelian le dă nişte bani să se odihnească şi să se diverteze o vreme. Sănătos obicei. Şi nu le dă după tradiţie, ci o sumă mai mult decât rezonabilă. Mi-e greu să cred că ăştia cheltuiesc mai mult de un sfert din ce primesc. Stau în cele mai ieftine hosteluri şi nu doar pentru că sunt zgârciţi, ci pentru că proprietarii de cazări mai civilizate nu prea vor să audă de ei. După o lună de invazie, se rebnovează camere, se văruiesc pereţi, se scoate mirosul de mâncare stricată de prin toate cotloanele. Unde mănâncă evreii vilegiaturişti? La supermarket, desigur. Şi ce nu dovedesc acolo, iau „pă cameră”. Ce nu se strică, gătesc. Restul lasă prin camere, pentru „săraci”. Mi-am adus aminte de asta pentru că aseară am avut un Iţic şi-o Raşelă la masă. Şi dă-i: „Peştele a venit azi, încă nu l-am congelat, caracatiţa e cu cracii cât Iordanu’, homarul e dulce ca vinu’ de-mpărtăşanie…” Şi mi-au făcut jocul: „Serios? De azi? Şi homarul chiar mişca acum trei ore? Oivei…ce frumos… Şi aia cât e? Şi aia? Şi aia? Aham… Şi berea? Cinci reali??? Oivei… Două pahare de apă!”
- Dacă nu-i ştiţi, să-i vedeţi pe Gabriel Iglesias şi pe Dane Cook. Primul mi s-a părut delicios. Al doilea – devastator.
- Mai stau în Itacare până după sezon, adică martie 2014. După care fie mă urc înapoi în Chapada Diamantina şi deschid un bistro cu un elveţian într-un orăşel care mi s-a lipit de suflet în doar şase zile, fie. Aici e cu punct, pentru că a doua variantă e încă în prospecţie. Adică trebuie să aibă mare frumoasă şi mediu social tentant, că în Itacare e mai greu cu socialul. Adică da, sigur, câmpenii, fetele cu care lucrez, bavardeala cu clienţii şi cu câţiva omuleţi din proximitate îmi sunt suficienţi mai ales în condiţiile în care am mult de vorbit cu mine, dar cred că îmi trebuie mai mult. Vă pupă Jean, de-aici, din nisip.
Cele mai voi