Posturi cu tagurile: "servicii"

Pe situl cărţii: „Comandă cartea acum şi o primeşti în 30 de minute la telefon 0728 XXX XXX”. Trec de topica strîmbă a frazei şi sun.
08.48 Nu răspunde nimeni.
09.30 Nu răspunde nimeni.
10.11 Nu răspunde nimeni.
11.32 Nu răspunde nimeni.
11.47 Mă sună un nene. N-are cartea, s-a epuizat. Păi daţi-mi-o aşa, epuizată. Cînd vă vine? În vreo două-trei zile. Daţi-mi un SMS cu adresa şi vă livrăm cînd vine. Păi nu, că nu vreau să-mi livraţi acasă, că vede copiii şi vrea şi ei. Vă sun eu vineri şi vă dau o adresă la care să livraţi pe neveu. Bine, aşa facem. Dar livraţi în 30 de minute, cum şice pe sait, nu? A…nu…nu mai lucrăm aşa. O să v-o trimitem prin poştă. Mda… ştiam eu că ajungem la orgii de-astea. O să sun şi vineri.

• În Iris Shoping Center din Titan există un magazin cu pantofi de stradă destul de mulţi, destul de ieftini, destul de ok. Îi zice „Reno”.
• Tot în Iris Shoping Center există un băruleţ. Pe tejghea stă liniştit un display pe care scrie că acolo-şa fumatul este interzis. Fetele care servesc sînt de cu totul altă părere, nu au scrumiere, dar îţi oferă farfurioare inscripţionate cu „Lavazza” pe post de. Probabil că tu, client, eşti singurul vinovat în caz de control inopinat.
• Am făcut tendinită ahiliană din cauza boilor conducători de cărucioare. Da, era să iasă cu scandal. Din nou.
• Newton Bar, din Jean Louis Calderon 56, e un loc foarte potrivit dacă nu eşti amator de hărmălaie sîmbătă seara. Şi dacă eşti amator de cocteiluri bune, o picoliţă care-şi ştie treaba din toate punctele de vedere, barman cu carte, fum la limita bunului simţ.

Să canalizăm pozitiv furia generată de pick-hammerele (sau nu se scrie aşa?) de sub ferestre încă de la ora 07.45 (dacă aş avea un copil, probabil că i-aş căsăpi chiar acum) şi să vorbim despre un subiect drag mie: textele pentru spoturi radio. Nu despre cum ar trebui scrise, nu despre ce ar trebui ele să evidenţieze în contextul comunicării audio, ci despre cîteva reguli elementare pe care multe agenţii le-au pierdut în ultimii ani.

Motivul celor ce urmează este simplul fapt că ieri, din întîmplare şi după multă vreme, „am dat voce”. Vorbesc de parcă am dat sînge. Nu, sînge am dat în perioada 1998 – 2000, cînd am făcut cele mai multe spoturi radio. Ehei, vremuri complexe, cînd mă chinuiam cîte o jumătate de oră, cu Mihai Gruia Sandu,  să explic pipiţei de la Ogilvy că textul pentru EVZ e bîlbîit la sintaxă. Autoritatea supremă, copilaitărul, şovăia telefonic şi dilema se încheia cu un clasic „merg ambele forme, dar hai, tragem cu varianta voastră”.

Dar să redevenim constructivi. Spoturi radio. Am şi scris, am şi dat voci, am şi „servisat” producţie. Deci pot să le dau cîteva sugestii vechi de cînd publicitatea radio acelora care lucrează cu studiouri de producţie audio şi nu i-a învăţat nimeni cum, ok? Nu prea scriu eu şcolărisme de-astea, dar mi-a trecut prin minte că unora le-ar putea fi de folos, măcar pe bucăţi.

Sînt unele zile care te anunţă de la prima oră: nene, azi e nasol! Stai pitit, consumă puţin, nu interacţiona decît cu tine, azi nu iese nimic. Sînt ok zilele-astea. Sincere, de bun simţ. Mai sînt, însă, zile perfide care te sparg la bot fără nici un anunţ prealabil. Zile în care  ai mari şanse să ţi-o furi de la „sistem” indiferent de ce ai de făcut. Nesimţirea, dezinteresul, golăneala şi mermeleala tipic românească îţi pot asigura un meniu complet pentru marele dejun al părerii de rău că eşti încă în ţara în care te-ai născut din sarcasmul sorţii.

APERITIV

Ieri mă duc să-mi plătesc impozite. La poştă. Mai fusesem şi cu trei zile în urmă, stătusem la o coadă de vreo cinci oameni la un ghişeu ca să aflu că pe găurica aia nu pot, că trebuie să stau la altă găurică. Sigur, scria asta şi pe geamul fiecărui ghişeu, dar scria mic, meschin, pe coli A4 scoase la imprimantă. Am apreciat gradul de specializare al găuricilor de la Poşta Română cu un mic „morţii mă-sii” şi am plecat. Dar am revenit ieri.

Descoperit încă de astă-primăvară, însă nu avut la vremea aceea poze competent şi nici dispoziţiu pentru cronicat de cîrciumi. Ca să ajungeţi la el, important este să faceţi stînga din gluma aia proastă de giratoriu, venind dinspre Ploieşti ca să zic aşa. După care vă luaţi după semne, care sînt scrise cu verde pe alb. Roşu n-au. Sigur se poate ajunge prin mai multe variante, dar la cît e Sinaia de mică, ar fi imposibil să-l rataţi.

Casă mare, cu terasă cuprinsă şi pisici dolofane pe-afară. Trei niveluri, cu nefumători la primul, fumători la al doilea şi ceva mai tainic la al treilea, nu m-am încumetat să aflu. Majoritatea fetelor sînt ok, ştiu bine meniul, nu spun şi nu vînd prostii. Cel puţin două dintre ele merită clonate. Au fost în stare să se mişte exemplar, să ne ajute să ne hotărîm fără să ne împingă de la spate, ba chiar să ne scape de urletele unor jitii în salopete de schi, fără schiuri dar cu o droaie de copii, cînd vacarmul devenise insuportabil.

De la gustarea de „bun venit” şi pînă la deserturi, n-am putut găsi nici măcar un noduleţ în papura lor ungurească. Toate cele, făcute cu simţ de răspundere, aşa cum le-am cerut, aşa cum le-a presupus ori aşa cum ne aşteptam să ne surprindă. Poate dimensiunea exagerată a porţiilor să fie un oarecare motiv de nemulţumire, dar cu puţină chibzuială asjungi şi la desert. Las pozele să vorbească, adăugînd doar că, înainte de a intra, e bine să citeşti meniul înrămat la poartă. Obicei bun, normat şi prin nişte legi, de care prea puţine bodegi româneşti ţin seama.

Un bucătar pasionat, novice, avansat sau maestru, are nevoie de unelte bune. Astăzi mi-am ascuţit panoplia tăioasă. N-o făcusem de cînd am scris prima oară despre tocilăria asta. Uitasem cum arată nea cutare, ţineam minte că e un tip meticulos. Ca un făcut, s-a brodit perfect cu ceea ce am scris noaptea trecută despre conştiinţa serviciului bine făcut. Nenea ăsta este, fără putinţă de tăgadă, un academician al ocupaţiei sale. A vrut să le las pînă mîine, „ca să le fac cum trebuie”. Am apăsat puţin şi s-a apucat de ele. Atent, cu drag, cu precizie. A trecut fiecare lamă prin patru tipuri de polizoare, de la roata de gresie dură pînă la cea de bumbac. Fascinant prin calmul şi conştiinciozitatea pe care nu le-a abandonat pînă a terminat.Normal că i-am lăsat bacşiş, normal că n-a vrut să-l primească, normal că am insistat pînă l-a primit.

Pe Lizeanu, aproape de OMV. Face şi chei, uşor plictisit de banalitatea generată de maşinăria care le face aproape singură. Are chiar şi un certificat ISO atîrnat pe perete.  PS: Am făcut aproximativ aceleaşi poze şi data trecută, numai că atunci cu telefonul şi un pic…altfel.

Oaspeţii urlă: „N-avem servicii turistice şi „guest experience” de calitate!”. Angajaţii din sistemul turistic urlă şi mai tare: „Sîntem plătiţi prost, nu putem să vă facem şederea plăcută pentru că ne e foame!”. Mă ridic în scări, iau un microfon wireless şi vă acopăr pe toţi: „N-avem conştiinţa SERVICIULUI şi bucuria de A-I SERVI pe ceilalţi!”

Uite altă chestie pe care comunismul şi literatura proastă au reuşit s-o facă ţăndări. Cine „serveşte” în casă, cine îi ajută pe „boieri” în gospodărie? Slugile, nu? Ion, Gheorghe, Măria, Veta ţiganca… Pe partea cealaltă, cine sînt oropsiţii imperialismului turbat şi dezgustător de inegal? Slugile, muncitorii, proletariatul. Şi totuşi, de cine depinde fericirea ta în concediu sau în călătorie? De bucătari, de ospătari, de cameriste, de barmani, de patiseri, de picoliţe, de recepţioneri, de bell boys, de parcagii, de butleri.

Şi revine sîcîitor întrebarea: „De ce la ei se poate şi la noi nu?” Şi putem începe un lung răspuns despre tradiţie în turism, Vest, Est, şcoli de specialitate, transmitere pe linie genetică, politici de companie şi aşa mai departe. Da, putem perora la infinit pe toate aceste subiecte. Nu înainte de a spune răspicat „pentru că ni se rupe!”. Individual sau în grup. Diferenţa monumentală dintre „la ei” şi „la noi” zace în dezgustul profund pentru serviciul oferit celui care ne plăteşte, direct sau indirect, pentru a-i asigura o experienţă plăcută.

În lumea largă, oamenii care muncesc în turism sînt printre cei mai invidiaţi, cei mai party people şi cei mai destinşi. Zîmbesc, rîd, fac glume, citesc şi se informează, se îngrijesc, fac sport, învaţă limbi străine, fură din meseria celorlalţi colegi, învaţă scamatorii şi sînt magnetul copiilor. La noi sînt pămîntii, tulburi, trişti sau doar ţepeni, irascibili, scumpi la vorbă, flaşti, plictisiţi şi total dezinteresaţi. Ştiu, au salarii mici. Numai că, în timp ce ai noştri se gîndesc numai la salariu, ai lor fac din bacşiş motorul unei existenţe duse cu zîmbetul pe buze şi cu mult aer în plămîni.

E bine la IKEA, că e ieftin, că în general mobila arată bine şi e practică, sînt multe accesorii şi nimicuri de care ţi se lipesc ochii. Asta ştie deja toată lumea. Noi, cei crescuţi în case părinteşti şi buniceşti cu „mobilă de-o viaţă”, şi tot noi, care am stat ani de zile în cămin sau cu chirie, cu tot felul de gioarse pe care nu ne putem permite să le-aruncăm în primul rînd pentru că nu erau ale noastre, înţelegem şi ne place mobila cu termen mediu de valabilitate.

Bun. Hai să luăm o canapea pentru birou. Ceva simplu, să nu fure mult spaţiu, cu geometrie decentă. O canapea, oricît de mică ar fi, are nevoie de transport. De alt transport decît un biet turism de familie. Subcontractaţii oficiali din incinta IKEA au două variante: mîine, cu 55 RON; azi, în şase ore (adică aproape mîine), cu 120 RON. Canapeaua a fost 400 şi ceva. Deci dacă o vreau azi, plătesc cu 25% mai mult. Dacă o vreau pur şi simplu dusă acasă, oricum e vorba de vreo 12% din preţul ei. Dar eu o vreau azi! Am cumpărat-o, am plătit-o, o vreau montată azi!

Aşa că apare Providenţa. Un nene care mă întreabă dacă am ceva de transportat. Am, sigur că am. Unde? Colo şa. Face şase sute. Haide, bre, că e mult. Îţi dau două sute. Moşul grimăseşte un pic şi pleacă. Ies prin faţa magazinului şi întreb un robocap de-ăla cu cască în timpan şi ochelari de soare. Ceva băieţi care transportă? Înăuntru, la ghişeu. Şi în afară de ăia? N-are voie nimeni, e interzis. Mustăcesc eu de data asta.

Realizez că, dacă mă mai lungesc mult, risc să-l pierd chiar şi pe moşulică. Vrea 55, batem palma la 50, mă ajută să urc lădoiul în furgoneta lui, mă urc în dreapta, doamna talonează din urmă. Am cărat-o împreună pînă în lift. Mi-a dat şi bon fiscal.

Ce să mai zic, că am zis totul în titlu. E un job pe termen lung, fără program fix, de cîteva ori pe lună, într-un studio de producţie audio foarte cunoscut mai ales în industria muzicală. Vorbitoare nativă de limbă maghiară, voce plăcută, să locuiască în Bucureşti, onorariul este per pagină citită. Despre client, tipul textelor, bani şi formule de plată vorbiţi cu je cînd ne vedem. Nu e vorba de vînzări prin telefon sau alte mizerii. Tu citeşti cu dicţie, noi înregistrăm şi plătim. Bine. Dacă ştii pe cineva potrivit, dă-i adresa mea de mail sau/şi link-ul către această însemnare. Urgent! Mulţumesc.

Dacă primesc un mesaj de la Cabral, în care îmi spune că un film, o carte sau un spectacol merită atenţie şi preţ, există 90% şanse să am încredere în ceea ce-mi recomandă. Pentru că noi toţi îl iubim pe Cabral care scrie, tresare, simte, cumpăneşte şi rîde, nu-i aşa? De multă vreme simţeam nevoia unui site care să-mi spună, cu un „personal touch”, ce ar fi bun pentru mine. Asta va fi, de la un moment înainte, CeRecomand.ro, un site pe care Cabral şi o ceată veselă au hotărît să-l scoată la lumină. Eu aş vrea să-l folosesc cît mai des şi cu rezulta(n)te fericite cît mai multe.