Posturi cu tagurile: "consumabile"

Pe bune, va bagati? Eu pot sa pun la dispozitie sala, cursul scris si tiparit, cateringul de la pauza. Sa mai vina cineva cu un proiector bun, un laptop si o conexiune de bun simt. Ii dam un nume ciumeg, gen „Curs intensiv de optimizare programatica a functiei de cautare Google” si punem o taxa modica. Opt ore, pe 4 module, cu patru cafele, un lunch si cartea la sfirsit, ca oricum nu vor nota nimic. Merge la 200 de euro/cap de vita furajata?

Pe cuvintul meu de onoare ca multi ar avea nevoie de asa ceva si, in cazul lor, o gluma proasta gen ECDL pare a deveni o necesitate. Ar da navala. Cei care cauta „foto cu X” in sectiunea „web”. Cei care se indreapta catre Google ca inspre Mama Omida si ii pun intrebari – „cum este vazut de catre psihologi copilul de la…?” sau, mai scurt, „Cristian Brancu tigan?”. Cei care tot aici incearca sa gaseasca „Anca Parghel YouTube”. Aceia care isi compun ppt-urile ca pe macrameuri, cu „ziceri frumoase despre viata” sau „chintesenta coca cola”. Repetentii care si-au mincat manualul de gramatica si la scoala au stat cu mina atit de adinc infipta in nas, incit au nevoie tot de sarmanul Google pentru a afla „ce scriu la analiza unui substantiv”…Gosh… Mai vreti?

Nu stiu cine, ce, de unde si cind. Am gasit-o azi-noapte si m-a fermecat cu acuratetea sincronizarii, bogatia sunetelor si originalitatea lucrarii in sine. La mine e in premiera, daca voi stiti mai multe, nu ma lasati sa mor prost.

Later: am luat-o peste bot de la unu’ chel, cu ochelari, Bugean. Search „animusic” pe YouTube.

Cica Bula se angajeaza la o multinationala. Are un sef anglofon pe care-l suna intr-o dimineata, sa-i spuna ca nu poate veni la birou. „I’m sorry, sir… I cannot work today because I am sick.” „And how sick are you, Bula?” „I’ve just phuncked my sister…and how sick is that?!” Asta am exclamat si eu cind am vazut imaginile de mai jos, primite pe mail, cu legatura directa la titlu.

Jucam fotbal pe strada. Fotbal…impropiu spus. Spatiul dintre tomberonul de gunoi si „poarta”, eternul batator de covoare, devine insuficient cind nu bagam „21” sau „voleuri”. Asa ca ne varsam deseori pe strada, cu mingea de „optis’pe lei”. Trece o masina la trei-patru minute. Uneori ne tragem spre trotuar, alteori volam mingea peste capota in miscare. Adica voleaza ei, ca io nu am nici dexteritate, nici viteza. Din cind in cind, mingea pica pe asfalt exact sub botul masinii care trece. Soferii accelereaza, se bucura, s-ar bucura si mai tare daca mingea s-ar sparge. Dar „bai, nene…. asta ne ovalizeaza mingea!!!” Pe sub teava de esapament, basica de cauciuc iese turmentata. Nu se mai rostogoleste, se scurge cu miscari dezordonate pe linga trotuar. Pumnul ridicat in aer si un urlet scirtiit din gitlej: „Ti-am luat numaru’, baaaaa!”

Ploua. De vreo doua zile. Baltile sint uriase. Apa murdara se uneste in mari si oceane intravilane, unind malurile pavate cu borduri stirbe. Ai umbrela, dar stropii de ploaie ricoseaza cu putere din asfalt, improscindu-ti incaltarile si pantalonii cu ginganii de noroi de toate formele si marimile. Te strecori cu greu printre alte umbrele, printre oameni care par sa se simta singuri pe toata strada, printre zgribuliti sau falosi fara acoperis. Te tii departe de marginea trotuarului, algoritmul pasilor te poarta uneori spre ea, dar cauti mereu sloturi libere, printre cei care vin din fata si printre cei care te depasesc, astfel incit sa te intorci pe linia cit mai indepartata. Intilnesti un obstacol, nu-l poti sari, trebuie ocolit. Spatiul vital pietonal ti se subtiaza brusc

Cu vreo zece ani in urma, cind in Romania nu existau nici hyper, nici mega, nici gigamagazine, reportajele TV despre cumparaturi, preturi sau obiceiuri consumiste ilustrate cu imagini din buticuri si alimentare de cartier nu puteau fi banuite de intentii publicitare absconse. Punctele de lucru nu beneficiau de un branding care sa motiveze un asemenea demers, vitrina unui magazin expusa in stirile de televiziune neputind influenta, probabil, decit preferintele consumatorilor din vreo doua blocuri.

In etapa a doua, chiar daca magazinele mari incepusera sa investeasca puternic in publicitate, atita vreme cit la cadru nu aparea logo-ul din ce in ce mai usor de identificat, nimeni nu avea obiectii. Nici CNA-ul nu reactiona, nici consumatorii nu aveau de ce sa se simta violati pidosnic de mesaje publicitare nesolicitate. Ochiul versat putea lesne face diferenta intre niste imagini de ilustratie, ca doar undeva trebuia sa filmezi oameni facind cumparaturi sau sa-i intrebi ce-au in cos, si un demers publicitar mascat.

La fel se intimpla si acum, numai ca

Sintem rezistenti la schimbari. Da, sintem, chiar daca ne place sa ne consideram „adaptabili”, sa declaram ca ne acomodam usor situatiilor neprevazute. In companiile mari, managementul schimbarii s-a dovedit a fi mai mult decit necesar in conditii diverse: management nou, preluari de companii, schimbare de sediu, strategii de piata fundamental schimbate etc. O tehnica de management cu siguranta utila, destul de noua pentru Romania, a carei necesitate este, ca in multe alte cazuri, destul de greu constientizata de mult eechipe de management.

In esenta, tacticile de management al schimbarii au la baza tot oamenii care iti formeaza echipa si care sint nevoiti sa se adapteze unor principii sau strategii noi. Cum mecanismul functioneaza multumita indivizilor, unitatea de masura pentru succesul proiectului de schimbare sint, desigur, tot ei. Asta in interiorul mecanismului. In exteriorul sau, pe piata, printre consumatori, treaba asta e trecuta tot in dreptul Marketingului. Nu din punctul de vedere al comunicarii, cel putin in plan ideal. Orice schimbare ale carei efecte sint resimtite de publicul tau este dictata de necesitatile de business si, ca sa zic asa, tradusa in strategii de marketing ce urmeaza a fi implementate. Si da, comunicate intr-un final.

Pentru multi dintre voi, treaba asta de mai sus poate parea un fel de teorie a chibritului stins, insa cind ma gindesc la citi marketanti inca mai pun semnul egal intre marketing si comunicare, zic ca o explicatie in plus nu strica. Si pentru ca sint convins ca previzionarea posibilelor efecte ale schimbarii ar trebui sa fie un capitol important al strategiei, vin cu un exemplu banal, care mai degraba sustine primul enunt al articolului.

…pentru cinefilii de o anumita factura. Man In The Chair. Deja un munte de nominalizari.

Mi-a scris Primarele si m-am umezit de emotie. In plicul cu instiintarea despre impozite a impaturit cu grija si miini pioase un cartonas ivoriu (hirtie faina, destul de scumpa), pe care scrie ca doreste sa impartaseasca niste chestii cu mine. Mai baga si de „bucuria crestineasca si emotia”, dupa care imi ureaza si Sarbatori Fericite, si La Multi Ani. Astazi, sapte ianuarie… Asa ca, probabil, in august o sa-i trimit si eu o felicitare de Sfintul Neculai.

Nu, plicul nu a intirziat. Doar nu va imaginati ca trimite cineva scrisorile de impozite de Sarbatori. Rationamentul e simplu. Nu le trimit situatiile fiscale in final de an, m-ar injura de Craciun. Dar tot trebuie sa le trimit cite-un carton cu urari, ca da bine. Si daca le trimit separat, vor zice ca prapadesc banii aiurea. Asa ca le trimit impreuna, imediat dupa Revelion, ca sa primeasca mai usor tabelul despre malaiul pe care tre’ sa-l verse la vistierie.  Da, urarile vor fi cam tardive, da’ macar vor zice „uite, ba, s-a gindit la noi, ce om de treaba…”

„Nu credeam sa-nvat a muri vreodata.” De ris! E posibil sa-mi fi scapat mie, sa fi intrat deja in categoria „clasici in viata”, dar nu-l stiam.

[youtube:http://www.youtube.com/watch?v=qQa1ZOxZgZA]

Cum in ultimele zile am reusit sa ma trezesc numai la vremea siestei, ora noua si jumatate mi-a parut astazi un fel de „creierii noptii” pentru a cobori din scutece ca sa dau drumul unei cafele subtiri, cu mult lapte. Si fin’ca tot nu-mi gaseam rostul de unul singur prin casa, m-am pus pe butonat, convins fiind ca o sa dau mai mult peste desene animate si programe pentru copii. De-astea nu prea am gasit, dar (sau, cum vad ca se spune mai nou si, probabil, va deveni o obisnuinta, „dar in schimb”) am vazut multe copilarii.

La Realitatea, in stiri, Orban si Marmoreeanu par sa se fi impacat, in sfirsit, dincolo de frecusurile partinice. Sint la unison in ceea ce priveste incompetenta in fata acestui obicei prost al iernii de a ninge uneori mai tare. Expertiza lor in domeniul iernii si al drumurilor le spune clar si raspicat ca nametii de pe marginile strazilor vor ramine pe pozitie pina la primavara. Bun asa. Sincroanele cu cei doi sint in stilul stiut, taiate in mijlocul frazei, uneori pe respiratie.

Simona Balanescu sta frumos pe scaun, in semiprofil, la Antena 2, asa cum ne-a obisnuit ea de vreo zece ani prin mai multe canale pe unde a adastat cu emisiuni la fel de profunde si de mare audienta. Se bucura nevoie mare cind o mai suna cite o gospodina si aproape ca se desprinde de scaun de fericire ca se uita lumea. Mai mai ca-i face cu mina interlocutoarei cind „va multumesc foarte mult pentru telefon, o intrebare foarte interesanta”. Interlocutorul are o fata de purece castrat, pelticeste doct despre celulele STEM si „considera in opinia lui”.