TI-AM LUAT NUMARU’, BAAAAI!

Jucam fotbal pe strada. Fotbal…impropiu spus. Spatiul dintre tomberonul de gunoi si „poarta”, eternul batator de covoare, devine insuficient cind nu bagam „21” sau „voleuri”. Asa ca ne varsam deseori pe strada, cu mingea de „optis’pe lei”. Trece o masina la trei-patru minute. Uneori ne tragem spre trotuar, alteori volam mingea peste capota in miscare. Adica voleaza ei, ca io nu am nici dexteritate, nici viteza. Din cind in cind, mingea pica pe asfalt exact sub botul masinii care trece. Soferii accelereaza, se bucura, s-ar bucura si mai tare daca mingea s-ar sparge. Dar „bai, nene…. asta ne ovalizeaza mingea!!!” Pe sub teava de esapament, basica de cauciuc iese turmentata. Nu se mai rostogoleste, se scurge cu miscari dezordonate pe linga trotuar. Pumnul ridicat in aer si un urlet scirtiit din gitlej: „Ti-am luat numaru’, baaaaa!”

Ploua. De vreo doua zile. Baltile sint uriase. Apa murdara se uneste in mari si oceane intravilane, unind malurile pavate cu borduri stirbe. Ai umbrela, dar stropii de ploaie ricoseaza cu putere din asfalt, improscindu-ti incaltarile si pantalonii cu ginganii de noroi de toate formele si marimile. Te strecori cu greu printre alte umbrele, printre oameni care par sa se simta singuri pe toata strada, printre zgribuliti sau falosi fara acoperis. Te tii departe de marginea trotuarului, algoritmul pasilor te poarta uneori spre ea, dar cauti mereu sloturi libere, printre cei care vin din fata si printre cei care te depasesc, astfel incit sa te intorci pe linia cit mai indepartata. Intilnesti un obstacol, nu-l poti sari, trebuie ocolit. Spatiul vital pietonal ti se subtiaza brusc, apoi faci loc unui batrinel murat din cap pina in picioare. Ai ajuns in zona rosie a trotuarului. Pentru o vreme, iti este imposibil sa revii catre centru. Pindesti incordat momentul, il simti aproape, dar se petrece ireparabilul. Bolidul trece in goana, ridicind doua perdele de apa grej, apa grea de namol jeg. Umbrela te mai ajuta doar cit sa nu inghiti apa. Esti fleasca, esti murdar si plin de ura surda. Asa cum surdeste scrisnesti mai mult pentru tine: „Ti-am luat numaru’, ‘te-n gura de bou!”

E prima zi cu soare din primavara fast forward. Astenia iti cotrobaie prin vintre, pe care le poti expune din nou deasupra taliei joase a pantalonilor, impreuna cu rezultatul tuturor ciorbelor de burta de peste iarna. Prin narile frematinde infuleci cu nesat miresmele proaspete, de pamint umed si flori tinere. Ti-e pofta de ceva si nu stii de ce anume. Nu de shaorma, nici de merdenele, e ceva dincolo de toate astea. Sfircurile ti se intaresc fara motiv si-ti gasesti singura un pretext in decolteul prin care lasi primavara sa te sarute rece, muscindu-te in joaca. Te simti la fel de iscodita ca intreaga rasuflare ce te inconjoara si senzatia devine mai intensa cu fiecare adiere lasciva pe care o lasi sa se strecoare in tine. Legeni poseta in cadenta mersului studiat, iti indrepti o suvita rebela de pe frunte cu miscari cinematografice, simti cum la gestul asta participa si florile, si pasarile, si vintul, cei care trec pe linga tine… Te opresti pe marginea strazii in admiratia imperturbabila a unei ramurele umede si plapinde. Un motor se aude nefiresc de aproape, in spatele tau, dar in lumea ta sinteti doar tu si ramurica. Oare ce te-a trezit din reverie? Claxonul infipt in creier sau palma lipita pe cur? Amindoua ti-au lasat o impresie puternica, destul de greu de definit in primul moment. Iti musti buza de jos, suspini cit pentru toate tarile lumii a treia si murmuri printre buze tremurinde: „hmmmhhhmmmmmti-am luat numaru’, porcule…”