TRATTORIA VERDI (POPA NAN 140) – RIDICOLETTO!

Zau ca incep sa ma satur pina peste urechi de dat cu zacherlina in toate speluncile bucurestene cu pretentii de restaurant „subtire”, dar nu ma pot abtine si nu pot inchide ochii atunci cind unii incearca sa-si perfectioneze nesimtirea pe banii mei si ai celor din jurul meu. Cu Trattoria Verdi am avut o experienta mai mult decit agreabila acum citiva ani, in punctul de lucru din Emanoil Porumbaru nr. 9. Mai ales in privinta bucatariei, care mi-a intiparit in minte pentru multa vreme un escalop de vitel care se topise in gura.

Aseara, cu ocazia unei alte aniversari foarte dragi si dupa recomandari beton, ne-am adunat la Trattoria Verdi de la adresa Popa Nan nr. 140.  In afara unei mese de urlatori si coafeze convertite la stilism, totul a fost ok in prima parte. Am dat si aici peste o mare „plasma” cocotata pe perete dar, din fericire, redusa la mukles in avantajul muzicii de ambianta. N-am zis nici miau! cind aperitivele au venit cu bruschetta  si crostini uscate ca piatra sau uscate si udate malaios de sucul rosiilor.

N-am zis absolut nimic nici cind focaccia pentru restul aperitivelor a venit tirziu si nici cind am descoperit ca e arsa si casanta, purtind urme de funingine. Asa ca ne-am vazut de „la multi ani” si ne-am indreptat cu voiosie catre felul principal. Escalop de vitel sa fie, cu cartofi copti si mozzarella. Cind a venit comanda, ne-am trezit cu o farfurie pe care n-o comandasem, dar am depasit rapid momentul, inca nu s facuse gaura-n cer. Spaghetele cu calamari ale sarbatoritei contineau maximum cinci inele stravezii, aproape invizibile printre pastele de aceeasi grosime si culoare. Tortellini al forno pluteau intr-o ciorba cu pretentii de sos rose.

Escalopul a venit aproape rece, iar cartofii au pus capac. Erau aproape carbonizati, bine ascunsi in folia metalica. Rugam un picol sa-i ia si sa-i inlocuiasca, micutul se executa, noi inca nu reactionam. In urma lui pustiulica apare ospatarul care luase comanda (cel care la inceput paruse ca se va ocupa de masa noastra disparuse intre timp), explicindu-ne savant ca „asa facem noi cartofii la cuptor”. Nu sa decis daca el i-ar fi mincat in starea in care se aflau, asa ca ne-a propus binevoitor cartofi la cuptor, cu rozmarin. Bine, dar repede, escalopul este deja rece. Intre timp, in restaurant „plasma” si coafezele si-au cistigat drepturile. Difuzoarele bubuie cu Steaua-Otopeni, galeria e la masa.

Si vin cartofii. Fierti, tavaliti probabil in vreun rest de prajeala, cu doua-trei fire plapinde de rozmarin si purtind deja obisnuitele urme de funingine. Cam asa:

Cind am cerut sa vina seful de sala, ne-am pomenit cu un skinhead mirat de la ceafa pina-n barbie. Da, e funingine, ca doar ii facem la cuptor cu lemne… Dumneavoastra sinteti seful de sala? Nu. Cine sinteti? Sint…in trecere. Bine, treci mai departe. Pur si simplu am refuzat sa ne stricam cheful, am facut misto de ei si ne-am vazut de treaba noastra. Cu tortul au trimis doi picoli amariti, pe care i-au instruit sa cinte „la multi ani”. Erau atit de timorati si de constienti de penibilul tabloului, incit le-am curmat suferinta dupa doua versuri. Era prea de tot. O experienta absolut deplorabila, pentru fix 500 RON. Iarta-i, Giuseppe, ca n-au scoala si nici bunavointa.