Posturi cu tagurile: "publicitate"

Nu intenţionez să fiu rău sau să emit teorii, însă uneori am impresia că măiestria supremă a copywriter-ilor români contemporani constă în a scrie texte publicitare care să nu-i enerveze pe consumatori. N-am auzit de ani de zile un slogan românesc sau un copy scris sau AV care să vândă măcar nişte simpatie, nu neapărat produse. Pe bună dreptate, când majoritatea spoturilor de la radio sunt despre ciuperca piciorului, empatizez cu plictisul lor, picurat în urechile mele prin cine ştie ce prostie de reclamă.

Texte plate, locuri comune, sărăcie cuminte, care nici măcar nu-şi propune să-ţi genereze vreo imagine sau vreo dorinţă în scăfârlie. Doar că armonia asta bleagă în care ei scriu, clientul plăteşte şi eu mă fac că nu aud nimic se rupe dramatic când vine vorba de o campanie mare. O campanie mare înseamnă interes sporit şi foarte multe difuzări cumpărate pe toate canalele. Nu, azi nu vorbim despre campaniile atât de agresive, încât te scot din minţi şi ajungi să-ţi exprimi natural saturaţia prin refuzul automat şi subconştient al mărcii. Azi e vorba despre un text publicitar contemporan, adică plat şi tembeluţ, care are ghinionul de a nu reuşi să treacă neobservat. Pentru că Telekom mă hărţuie mai ceva decât hăituiau gonacii de la Balc bieţii mistreţi scoşi în bătaia puştii celorlalţi porci.

„Am ajuns să credem că suntem atât de diferiţi… Pentru că avem aniversări diferite, responsabilităţi diferite, gesturi diferite sau pasiuni diferite. Dar, oricât de diferiţi am fi, cu toţii iubim să dansăm, cu toţii ne bucurăm să revedem prieteni dragi, cu toţii închidem ochii când ne sărutăm, cu toţii vrem oameni de încredere în jurul nostru. Cu toţii avem atât de multe lucruri de împărtăşit cu ceilalţi…”

Elegant, nu? Doar credem că suntem diferiţi. Şi ne-am format această concepţie periculos de tâmpită doar pentru că nu ne-am născut toţi în aceeaşi zi, pentru că nu ne mai mişcăm chiar toţi sincron ca pe stadion, la 23 August, şi pentru că nu lucrăm chiar toţi la Întreprinderea de Îndreptat Banane. De fapt, neofiţilor şi orbilor care suntem, avem toţi nevoie de roz nemţesc din motive evidente, demonstrate şi încifrate în codul nostru genetic încă de la Scorilă ăl bătârn: o ardem fanchi, săuşăl, emo end ăfcors, dipendănt.

Repet, n-aş fi insistat, însă de trei zile n-apuc să beau două pahare de apă fără zece mesaje publicitare Telekom între ele. Şi eu cam beau apă, că mânânc sărat.

Unora le e greu să recunoască: Adrian Sârbu este unul dintre cele mai importante lucruri care li s-au întâmplat în viaţă şi în carieră. Nu mă refer la aceia care se pot mândri de vreo douăzeci de ani cu o singură mare calitate în existenţa lor, aceea de „a fi rezistat” în preajma lui şi în structurile create de el fără să fi priceput sau transformat în ceva util nici măcar un gram din uraganul ăsta de inspiraţie întruchipat în vizionarul cu alură de Einstein mafiot.

Câteva gânduri, de sub cocotier:

• Dacă ar fi luat acest premiu acum vreo şapte-opt ani, ASu’ n-ar fi venit la ceremonie, ci şi-ar fi trimis un reprezentant;
• Dacă ar fi luat acest premiu acum vreo şapte-opt ani şi ar fi venit la ceremonie, discursul său s-ar fi oprit doar la prima frază, „Apreciez că-mi daţi acest premiu pentru următori 20 de ani…”, după care ar fi coborât de pe scenă;
• La primul board cu spăimoşii săi colaboratori de rang înalt, după ce aceştia se vor fi grăbit să-l felicite zemos pentru premiu şi pentru discurs, îmi dau voie să-mi imaginez cum Sârbu le-a transmis pe sub mustaţă: „Colegii, sper să fiţi conştienţi că, în urma a ceea ce am spus eu acolo, pe scenă, v-am băgat în buzunare încă vreo zece ani de prosperitate. Şi am naivitatea patologică să-mi imaginez că măcar acum poate câţiva dintre voi pricep că ar trebui să înceapă să livreze, colegii. Iar v-am făcut eu treaba, iar v-am pus lovelele în palmă, poate în sfârşit reuşiţi şi voi să faceţi un mic efort să le apucaţi şi să le vârâţi în buzunare.”

Nu voi fi niciodată un vegetarian sau vegan convins. Sau, dacă vreodată voi alege să nu mai mănânc niciun fel de carne, sigur nu voi fi un vegetarian nazist, ca aceia care forţează nota până la agresivitate în a-i convinge şi pe alţii că nu e bine să mănânci cărniţa altor animăluţe. PETA s-a remarcat des pe poziţia asta, dar uite că anul ăsta, de Thanksgiving, puţină magie plus un toptan de creativitate şi o producţie impecabilă reuşesc să le pună într-o lumină de-a dreptul vizitabilă principiile pentru care luptă de atâta vreme. Clipul e fierbinte, abia urcat de ong-işti pe Youtube. Happy Thanksgiving, with a thought for the cute turkeys! via copyranter

[youtube http://youtu.be/FuClQZ3xTMc]

Parafrazând un promo în care Ioan T. Morar propunea (parcă la Acasă TV) filme de cinematecă, aş putea zice „nu mă pricep la spoturi, da-mi plac!” :) Probabil că ăsta a fost şi motivul pentru care, acum vreo patru-cinci ani, am iniţiat alături de IQads seria evenimentelor „Adbreak”, bazată în mare măsură pe o vizionare de spoturi publicitare grupate sub teme diverse. Proiectam pe-atunci colecţii întregi din cataloagele Shots sau Lurzer, de spoturile lui Boursicot (Noaptea devoratorilor…) nici nu se punea problema să te-atingi.

Din manie pentru spoturi TV şi pentru că, între timp, ne-am cam mutat cu toţii pe Internet, iar mania mea s-a întâlnit în mod fericit cu spiritul de „fire starter” al lui Boerescu, uite că de câteva zile am la ce mă uita. Spoturi-publicitare.ro este primul site din .ro dedicat unei arhive de spoturi comerciale TV clasificate pe branduri şi categorii de produse. Abia am început, abia am depăşit 2,000 de spoturi, deci încă vreo zece ani de-acum înainte am cam avea ce face din punctul ăsta de vedere. După care putem să ne uităm şi noi la ele în linişte. Alţi zece ani :)

Despre alte motive pentru care Bakemono a inclus un astfel de proiect în portofoliu n-are rost să vorbim acum, discuţiile ar fi prea „specifice”. Important e ceea ce am şi comunicat într-unul dintre mesajele de promovare ale site-ului. De ce spoturi-publicitare.ro? CA SĂ TE UIŢI LA ELE! :) Enjoy!

Ziceam pe Twitter, acum câteva zile, că recenta campanie Vodafone, cu actorii de la „Mondenii”, e mult sub nivelul ultimelor două. Nu ştiam atunci decât că spoturile mi se păreau de un calibru inferior celor cu Smiley & CRBL & Alex şi departe de isteţimea uşor perversă, jucată firesc, a campaniei cu „combinaţiile”.

În seara asta, revăzând spotul cu Andreea Gămoşteanu versus Ramona Bădescu, m-am prins care mi-e adevărata nemulţumire: pactul cu „duşmanul” şi ascunderea cozii între picioare. „Mondenii” distrează prin imitaţii. Imitaţiile bune ies mai ales după modele suficient de caricaturale, de nesuferite. Mai mult, imitaţiile groteşti ne umplu de satisfacţie că, uite, le arată cineva şi lor, modelelor originale, cât sunt de caraghioase.

Acum câteva săptămâni vă povesteam într-un mail de „PR la sentiment” despre noul meu prieten, Doru Panaitescu, şi despre cursul lui de publicitate online. Prima mea interacţiune cu Doru s-a-ntâmplat online, prin 2005. Renunţasem de curând la colaborarea cu IQads, lucram pentru Antena 3, un canal care la vremea aia refuza să se lanseze, iar eu dădeam pe-afară de nevoia imperioasă de a mă exprima cumva.

Discuţiile cu Doru au început şi s-au încheiat abrupt, l-am pus în căsuţa diletantului gastronom de ocazie şi mi-am văzut de altele. În ultima vreme am descoperit un Doru Panaitescu foarte departe de acela pe care mi-l imaginasem eu în mod tendenţios şi atotştiutor. Dacă pun la socoteală fie doar şi diversitatea domeniilor în care este el implicat, ajung lesne la concluzia că secunda are o cu totul altă valoare în cazul lui, comparativ cu alţi muritori.

Prin natura relaţiilor din ultimul timp, am asistat la două dintre cele trei ediţii ale cursului său de publicitate online şi în primul rând mi-am confirmat că Doru este unul dintre aceia foarte puţini a căror existenţă din ultimii 10-15 ani se confundă cu drumul industriei online din România. Probabil că avantajul lui definitoriu în ecuaţia asta este că a reuşit să rămână o fiinţă biologică şi să-şi păstreze simţul umorului. Poate că la asta contribuie şi originea lui, Panaitescu e brăilean:). Cu siguranţă, însă, metodele lui de „mind reseting” şi „complete purge” (speologie, ornitologie, offroad, gastronomie, rafting, escaladă, fotografie şi multe multe cetera) îl scot din categoria maşinăriilor şi îl ajută să fie un trainer de-a dreptul cuceritor.

Pe 24 şi 25 iunie are loc ultima ediţie din prima serie a cursurilor lui Panaitescu. Asta înseamnă că, până la toamnă, Dom’ Profesor are de pregătit structura unui curs pentru avansaţi, probabil şi o customizare a cursului pentru cele câteva categorii de protagonişti implicaţi în industria „de resort”. Asta mai înseamnă că, mai ales pentru aceia dintre voi care încă nu v-aţi lămurit cum e cu structura, formatele, planningul, proiectele speciale, bugetarea sau administrarea campaniilor de publicitate online, ar mai fi acum o ocazie potrivită să o faceţi. Şi nu v-o garantez doar eu, ci toţi acei peste patru sute de oameni care au trecut pe la cursul lui Doru până acum, atât în varianta lui deschisă, cât şi în aceea didicată echipelor mai multor companii cu interese în piaţa online.

E cool să-ţi pui mesajele publicitare prin toaletele cluburilor la modă, nu-i aşa? Tu, client amorţit şi troglodit, simţi cum te ia ameţeala doar la gândul că-ţi vor creşte coleuşii direct proporţional cu numărul de acte de eroism şi îndrăzneală aidoma acestuia. Să faci publicitate în pisoar e semn de „nonconformism” şi sonsummer insight, nespa?

Şi totuşi… Ce sentimente puternice îl pot încerca pe un tânăr consumator de bere când, în timp ce-şi reglează nivelul fluidelor în toaleta de „pă” Motor, realizează că se uită ochi în ochi cu Michael Bolton? Ce caută ăsta într-o toaletă pentru masculi, asistându-te cu priviri umed-pătrunzătoare într-unul dintre cele mai importante momente de masculinitate solitară din existenţa ta zilnică? Că doar nu s-a văzut bărbat pe lumea asta care să nu se topească lichid după Bolton, corect?

În vreme ce noi nu ieşim de vreo 20 de ani din trilema „popor prea tîmpit-clienţi prea boi-creativi prea fricoşi”, Ogilvy (de la ei, că la noi se odihnesc o leacă) lucrează pentru Scrabble.

[youtube:http://www.youtube.com/watch?v=8kr0QEwfZBk]

Chiar, oare cum or arăta cei 100 de pasionaţi de Scrabble din România? Ceva mă face să cred că le-ar plăcea mult spotul de mai sus şi celelalte două (1 şi 2) din campanie.

Hai, că nu toţi am fost în stare să spunem prin viu grai primele teiubesc-uri. Ţin minte că, la grădiniţă, m-am chinuit minute întregi să-i prind un trandafir la spate, în cordonul şorţuleţului, pe post de mesaj codificat, dar foarte clar. Era atît de blondă, încît semăna mai mult cu Gandalf decît cu vreo apariţie răpităr de frumoasă. Nici nu cred că-mi plăcea, probabil că am insistat cu trandafirul doar pentru că o mai curtau vreo doi-trei colegi de cuburi şi „caseta Arco”.

Foarte nişată comunicarea Milka. Ai ceva să-i spui şi nu-ţi vine s-o faci cu vorbe? Dă-i o cutie de „I Love Milka”. Dar dacă mesajul e altul, cu adevărat greu de rostit? Dacă nu ştii cum să-i spui „Îţi miroase gura.”, „Încearcă să porţi DOAR chiloţi de bumbac”, „aparatul de ras e doar o soluţie in extremis pentru epilatul pubian sau inghinal” sau „ţin mult la mama ta, dar pe soacră-mea aş arunca-o din tren”?

Ce-am mai reţinut eu minte zilele-astea din calupurile de publicitate de la televizor.

• „vreau să fac caca în baia lui Paul” – Glade Microspray;
• „îţi sîngerează gingiile?”, cu sîngele aferent, pe albul frumos al chiuvetei – neşte pastă de dinţi;
• un pisoar cu mînuţe şi picioruşe grase, care gesticulează, reacţionează, vrea să pară jucăuş pe lîngă personajul cu probleme la prostată – Prostamol;
• Mamoiu economiseşte 50-100 de euroi şi punea ea însăşi voce hîrîită pe cartoanele statice cu pretenţii de spoturi TV – Oriflegm Orifleim;
• nu pricep de ce tuşesc nişte pahare într-un spot vechi şi actual pentru nişte medicamente – am uitat;
• McDonald’s bagă o megainvenţie care la KFC e cunoscută sub numele de Twister. De ani mulţi.