Posturi cu tagurile: "peste"

Îmi pare rău, băieți… Îmi pare rău să vă stric petrecerea, dar vă provoc să lăsați peștele cu oase pe farfurie pentru cherhanale și alte localuri fără pretenții, cu mușamale și prețuri mici. Dacă-mi ceri peste cinci euro pe o porție de pește și nu ești o tavernă pe malul vreunei mări, nu vreau să găsesc niciun os pe farfuria mea. Oricât aș fi de indulgent, nu pot să mănânc oase. Prefer, însă, să plătesc pentru lipsa lor.

Orice bucătar de pe planeta asta ar trebui să fie conștient de un lucru: peștele se dezosează mult mai bine și mai ușor când e crud. Poate că povestea asta cu ospătarul care-ți hăcuiește la masă vietatea deja gătită a funcționat cu succes acum vreo patruzeci de ani. Poate că unii au considerat pe-atunci treaba asta un ritual nobil sau poate chiar spectaculos. Nu contest (deși mi-e greu) dibăcia ospătarilor în a decupa cu grijă bucățile comestibile, pentru a le păstra forma naturală și pentru a nu-mi transforma mâncarea în firimituri. Nu contest nici capacitatea lor de a identifica absolut TOATE oasele dintr-un pește ce urmează să-mi fie pus sub nas ca lipsit de orice fel de pericol. Nu le contest, dar de prea multe ori se întâmplă exact ceea ce zic eu aici că nu contest.

Dezosarea peștelui crud este tehnică de nivel de bază pentru orice bucătar căruia i se permite să pună mâna pe el. Nu e neapărat nevoie să știe să-l gătească, poate că asta are nevoie de ceva mai multă experiență, poate că tocmai a ști să-l dezoseze corect îl va apropia de momentul la care va avea voie să-l și gătească. Ideal ar fi ca astea să meargă mână în mână, dar azi sunt dispus la concesii. Face parte din abecedarul bucătăriei și din lucrurile elementare care fac o bucătărie să funcționeze (dacă vinde și pește).

Când peștele e deja gătit, oasele nu se mai evidențiază la fel de ușor în interiorul cărnii. În cele mai multe cazuri, atât culorile cât și consistența pot lesne păcăli ochiul, știm deja asta din episoadele deloc plăcute de acasă, pentru unii – motivul principal pentru care evită să cumpere și să gătească pește. Frica de oase ține oaspeții departe de pește.

Repetitivitatea tehnicilor de dezosare ajută un bucătar să știe pe dinafară, după o vreme, unde să taie, unde să pipăie și de unde să tragă pentru a fi sigur că în urma lui nu rămâne absolut niciun os. În definitiv, din punct de vedere culinar, peștii sunt de doar fouă feluri: rotunzi și plați. Toți peștii din fiecare categorie, indiferent de mărime, au oasele dispuse identic. Uneori pot fi mai multe, alteori mai puține, uneori mai lungi sau mai groase, alteori mai subțiri sau mai scurte, dar sunt de fiecare dată în aceleași locuri.

Peștele preparat și vândut dezosat este, automat, mai scump. Manopera și pierderile (un alt detaliu la fel de important ca lipsa oaselor în stăpânirea tehnicii de dezosare) trebuie să se regăsească în prețul final al farfuriei. Peștele dezosat este infinit mai versatil decât cel servit întreg, atât ca tehnici de preparare, cât și ca aspect. Un filet poate fi prăjit, fript, preparat în cuptor, marinat, sigilat cu lampa, preparat la abur, afumat, imersat în baia de apă, îmbrăcat în diverse tipuri de cruste, umplut, rulat, tăiat în diverse forme… După oricare din aceste modalități de preparare, extragerea oaselor ori ar fi imposibilă, ori ar distruge forma sau ideea preparatului. Un pește întreg, cu oase, parcă nu-ți oferă chiar la fel de multe opțiuni, nu-i așa?

Din punctul de vedere al profitabilității, afacerea corect gestionată nu cumpără pește deja dezosat, ci se asigură că oamenii din bucătărie se bucură și știu ce să facă atunci când peștele vine de la furnizor întreg și aproape viu. Dar asta după ce le-a cumpărat foarfece, cuțite și clești/pensete. Dacă bucătarii le cer, înseamnă că intenționează să le folosească. Dacă și le aduc de acasă înainte să le fie cumpărate, e semn clar că nouă, managerilor sau ownerilor, ceva ne scapă flagrant. Nu vreau să mă înțelegeți greșit, apreciez un pește întreg la momentul, în locul și la prețul potrivit, însă m-aș bucura să aud din ce în ce mai rar prin restaurante „vi l-am dezosat, dar să fiți dumneavoastră atent, că sigur au mai scăpat câteva”.

Da, probabil că o să spuneți că sunt ultimul cunoscut al vostru care a descoperit Raionul de pește (Piața Dorobanți, Calea Dorobanți 184, București 011703). Știu locul ăsta de mai mulți ani, iar în ultima vreme nu aud decât lucruri bune despre ei. Am fost reticent după ce, prin 2014, când locuiam în zonă, ceva pur și simplu nu m-a atras la locul ăsta. Ieri am ajuns la prânz și am priceput de ce lumea îi apreciază.

Bucătărie complet deschisă, vitrină de gheață cu multe lighioane proaspete chiar sub nasul mesenilor, mese și tejghele de bar într-o combinație foarte socială, foarte caldă, ceva din atmosfera informală a locurilor similare de prin marile piețe ale lumii civilizate. Un amestec foarte atrăgător de birocrați, expați, antreprenori, ceva pițiponceli aferente zonei, în care n-am găsit nimic strident ori în vreun fel supărător.

Am văzut oameni cu privire ageră în bucătăria care clocotește molcom, fără să țipe nici ea în vreun fel. Am ajuns la Raion la o oră la care, fără rezervare, părea să nu avem șansă să găsim vreun loc, era pur și simplu plin. Am stat la câteva palme distanță de plita pe care una dintre supe stătea la cald și la aceeași distanță de stația mică și ordonată pe care se montau o parte din farfuriile care ieșeau în sală. Am stat față în față cu câțiva dintre oamenii care pun lucrurile în mișcare în bucătăria lor și m-am simțit foarte bine, le-am sesizat atitudinea profesional-jovială, fără sprâncene arcuite superior și fără nemulțumirile atât de prezente în stomacul atâtor bucătării din lumea asta. Din ce am reușit eu să surprind printre îmbucături și dialogul purtat cu însoțitorul meu, am avut senzația unei echipe foarte interesant construite și dezvoltate.

Mi-a plăcut ospătărița ușor goth, cu fes (cu moț) pe cap, dar și cea minionă, pe care aș fi văzut-o lejer în orice birou de agenție, bancă sau companie de consultanță. Amândouă, însă, încunjurate în gesturi și atitudine de acel „sunt aici dacă tu ai nevoie de ceva” neostentativ, nesubliniat, poate insesizabil pentru ochi mai puțin antrenați în „people watching”.

Am luat supă de pește și fructe de mare. Am văzut de unde, cum și în ce avea să-mi fie pusă pe masă înainte ca asta să se întâmple. Apoi am avut primul semn că oamenii ăștia pur și simplu știu să gătească peștele și vietățile din universul său: prima bucată de filet pe care am pescuit-o cu lingura din bol a avut consistență, o fermitate plăcut surprinzătoare, care m-a ajutat s-o pot pricepe în răstimpul în care mi-a zăbovit pe limbă. Înțelegeți ce vreau să zic? Nu s-a dezintegrat nici în supă, nici în călătoria din lingură, nici după ce a ajuns la destinație. Oamenii ăștia știu că peștele nu trebuie fiert, ci onorat în supe la temperatură blândă, să se pătrundă lent, controlabil, fără a-i distruge consistența și aromele naturale. La fel m-am bucurat și de creveții și de bucățelele de calamar sau de caracatiță pe care le-am mai găsit acolo. Dacă echilibrul gustului finisat al supei ar fi fost pe măsura tehnicii de gătire, probabil că aș fi lăcrimat de emoție și de admirație. Dar, cine știe, poate am avut eu puțin ghinion.

Tot la recomandarea amicului cu care am mâncat, am luat tocana de pește, care poate fi comandată și în varianta de jumătate de porție. Din nou foarte corect gătite toate ingredientele, dar de data asta și un sos roșu absolut la locul lui. Ponderat în arome din toate direcțiile, destul de atent strecurat de grăsime, viu, vesel, proaspăt. Fără a vorbi despre un meniu prea exhaustiv, abia aștept să mă întorc la Raionul de pește pentru alte preparate care m-au tentat.

Motivele pentru care vă recomand să nu ocoliți locul ăsta:

• Numărul locurilor în care poți mânca pește bun în București (înțeleg că ei îl importă singuri sau lucrează cu un importator care îi aprovizionează de câteva ori pe săptămână) este foarte foarte mic. Din propria experiență, în afară de Fish House, descoperit în vara asta, e al doilea resaturant / bistro cu specialitatea asta pe care l-aș recomanda oricând;
• Vitrina de gheață era ieri, miercuri, la prânz, plină de o mulțime de argumente în fața cărora nu prea ai cum să te ții bățos. Poți alege pește de mai multe feluri, caracatiță, calamar, creveți, de multe ori homar și altele pe care oamenii le gătesc după ce le-au luat de pe gheața din fața ta.
• Am văzut multe farfurii mai mult decât apetisante care plecau în sală de sub nasul nostru, e imposibil să nu găsești ceva care să te atragă.
• Despre oamenii de-acolo v-am zis și mi se par un argument solid pentru întreaga experiență.
• Ownerul e mai tot timpul acolo, iar eu chiar sunt sensibil la genul ăsta de abordare.
• E un loc drăguț, prietenos, care-ți inspiră viață bună și, parcă, o ieșire scurtă din România.
• Nu e ieftin, dar nici exorbitant. Mi s-au părut a avea prețuri care onorează ingredientele de bună calitate, nivelul de pregătire al echipei din bucătărie și din față, în strânsă conexiune cu locul în care se află și publicul pe care-l vizează. Verificați prețurile înainte, ca să știți ce și cum.

Mulțumesc pentru masă, sper să ne revedem curând.

Știți cum e când te duci la culcare cu întrebarea „ce le fac eu main course pentru sâmbătă?” și a doua zi, până ajungi în piață, îți lucrează mintea singură și știi deja ce ai de cumpărat? A…nu știți? Ia să încercați, merge și în domenii mai savante. Cam așa s-a născut plăcinta asta despre care vă zic repede, căci nici nu e mult de zis.

Ingrediente pentru 16 porții decente, o tavă de cuptor:

• somon proaspăt – aprox. 1.5 kg (dezosat, fără piele)
• butterfish afumat – aprox. 400g (dezosat, fără piele)
• Ceapă verde – 3 legături
• Usturoi verde – 2 legături
• Lemongrass – un fir proaspăt sau o linguriță de pulbere uscată
• fenicul proaspăt – 1/2 bulb
• foi de plăcintă – 1 pachet
• unt topit pentru uns foile
• piper proaspăt măcinat, sare

Garnitură opțională:

• avocado copt bine – 3 buc.
• zeama de la un lime
• smântână lichidă – 50 ml.
• sare, piper

M-am apucat mai întâi de bibilit peștele, am scos cu cleștele special oasele mediene din file-urile cumpărate de la pescărie (ei le lasă acolo doar pentru bucuria noastră de a exersa operațiunea asta, nu pentru că nu știu să le scoată, la fel ca majoritatea bucătarilor din oraș) și am dat jos pielea de pe somon și de pe butterfish. Apoi le-am tăiat pe amândouă cuburi cât de cât egale.

Într-un strop de unt, am călit câteva minute întâi feniculul tăiat fin, apoi ceapa și usturoiul curățate, spălate și tăiate egal. Am folosit lemongrass granulat, dar dacă aș fi folosit proaspăt, l-aș fi tăiat în bucăți de vreo 2 cm pe care le-aș fi zdrobit cu partea boantă a cuțitului, le-aș fi călit în aceeași compoziție și le-aș fi scos după ce aș fi oprit procesul de gătire. Am pus foarte puțină sare și puțin piper.

Am lăsat compoziția aromatică să se răcească, apoi am amestecat-o bine cu peștele tăiat.

Am pus totul într-o pungă ziplock pe care am închis-o după ce am scos mare parte din aer din ea (e și mai bine dacă avem o mașină de vidat) și pe care am pus-o în frigider până a doua zi. Am uns câte două foi de plăcintă cu unt topit, am acoperit fundul tăvii, apoi am pus amestecul cu pește într-un singur strat peste foi. Am acoperit cu alte foi (tot strat dublu) unse cu unt topit. A stat în cuptor 20 de minute la 170 de grade Celsius cu căldură de sus și de jos, apoi alte zece minute cu ventilație și căldură doar de sus, ca să se rumenească.

Pentru garnitură, la care m-am hotărât cu o jumătate de oră înainte să se așeze oaspeții la masă, am pus toate ingredientele în cana blenderului și le-am transformat într-o cremă foarte fină. Data viitoare când o voi face, cu siguranță o voi construi în două etaje, căci merită din plin, urmând să scot 20 de porții dintr-o singură tavă.

Ieri vă lansam (şi îmi lansam şi mie în acelaşi timp) o provocare: o plăcintă simplă şi tentantă, pe care Jamie Oliver o are la el pe site de prin toamna anului trecut. O propunere care sigur multora nu le prea aduce a plăcintă atâta vreme cât din filmuleţ lipsesc foile, coca şi ceea ce mai ştiu ei că este indispensabil unei plăcinte. „Acoperişul” din cartofi este unul dintre cele mai folosite moduri de a acoperi o plăcintă de prin (toate) părţile Regatului Unit. Foaia de piure închide cu mult succes umpluturi de carne tocată, organe, peşte, legume şi orice le mai trec elor să strecoare în ceea ce ei numesc în mod obişnuit „pie”. Multe imagini mai jos, text puţinel, căci nu m-am abătut prea mult de la varianta lui Jamie. Cheers, chef!

Paella. O combinaţie aparent banală, de orez, legume, arome şi, eventual, ceva carne sau peşte ori fructe de mare. Paella e departe de strămoşescul pilaf, poate chiar o modalitate foarte iscusită de a depăşi fobia provocată de vreo mîncare de orez, din copilărie. E foarte uşor să rămîi marcat pe viaţă şi, în consecinţă, inamic etern al unui ingredient sau al unui anumit fel de mîncare. Fie prost făcut, fie prea des prezent în alimentaţia controlată de părinţi şi bunici, devine o pacoste pe care o refuzăm obsesiv pînă tîrziu. Mie şi după mai bine de douăzeci de ani mi se zbîrleşte părul cînd aud de mîncare de castraveţi sau de mărar. Dar hai acum cu paella şi cu luminosul file de pangasius la grătar.

INGREDIENTE. Pentru două porţii: o ceaşcă de orez cu bobul lung, o bucată de file de peşte alb . 400 g, cîte o jumătate de ardei gras roşu, verde şi galben, o legătură de usturoi verde, o legătură de pătrunjel proaspăt, cîteva fire de şofran (opţional), ulei de măsline, sare de mare sau de masă.

Pupat cu foc vineri dimineaţa devreme, Gigel era deja „propunerea pentru marţi” pe la ora prînzului. Mare durere şi cu peştele ajuns în gastronomia cotidiană românească. Din lipsă de grătar la bloc şi, mai cu seamă, de groaza respectuoasă faţă de peştele „fiert” la cuptor, în România se mănîncă parcă prea mult peşte năclăit în făină şi scăldat în ulei încins. Pentru marţi l-am blagoslovit pe Gicuţă cu multe legume şi un masaj de relaxare cu ceapă, usturoi verde şi sare de mare, cît să nu uite de unde-a venit.

INGREDIENTE. Pentru patru porţii. Un crap proaspăt, de 1,5 kg, curăţat de solzi şi pe dinlăuntru. Patru ciuperci mari, cîte o jumătate de ardei gras roşu, verde şi galben. Două legături de usturoi verde şi una de ceapă. Doi morcovi. Sare, piper, vin alb, pătrunjel, zeamă de lămîie, ulei de măsline.