Că nu e om să nu fi scris o poezie, nu? Madame Tussaud este una dintre acele distracţii cu care turiştii rafinaţi şi culturişti nu se prea laudă. Statuile de ceară sunt o distracţie suficient de puerilă încât să nu constituie motiv de mare mândrie mai ales pentru călătorii ce vor să lase impresia că viaţa lor sunt muzeele şi aşezămintele de mare încărcătură istorică. Când dai 21 de euro pe bilet, însă, parcă ţi-e jenă să nu recunoşti că eşti un bucuros consumator de kitch măcar din când în când şi mai ales când vine vorba de cel recunoscut pe plan internaţional :)

Există printre păpuşelele din M. T. Amsterdam câteva foarte reuşite la capitolul asemănării cu originalul. M-am uitat cruciş la personalităţile locale reprezentate printre megastaruri şi n-am reuşit să-l trag în poză tocmai pe O’Bama de ceară, venit în vizită tocmai de la M.T. Washington DC şi absolut neinspirat plasat în holul de la intrare, unde personalul te hăituieşte să te urci mai repede în lift, către galerii. Plus un scurt coridor „al groazei”, unde am reuşit doar să mă umectez un pic de frică. La ieşire, în magazinul de suveniruri, am văzut un animator făcând un mulaj de mână, cu materialul clientului. Am pus filmuleţul săptămâna trecută. Mai departe, poze multe.

Sau „a vitraliilor”, cum este mai degrabă cunoscută. Ioan Botezătorul este şi patronul spiritual al oraşului. Pe scurt, despre biserică, am aflat că e cea mai lungă din Olanda (123 de metri), că e posibil ca prima construcţie de pe actuala suprafaţă a bisericii să dateze de pe la 1280 şi că forma de azi a bisericii, dispusă în cruce, este păstrată cu mult înainte de 1552, când un incendiu a devastat clădirea.

Vitraliile, adevărata comoară a bisericii, sunt 64 la număr şi înfăţişează scene biblice şi mai multe episoade din istoria Olandei. Ferestrele pictateale bisericii din Gouda reprezintă mai bine de jumătate din vitraliile de secol şaisprezece realizate în atelierele olandeze. Zece dintre vitralii conţin scene din viaţa Sfântului Ioan. Un altul, realizat după al doilea Război Mondial, înfăţişează chiar perioada în care vitraliile au fost scoase din ferestrele bisericii şi păstrate într-un loc mai sigur, de teama bombardamentelor.

În afară de toate astea şi de acurateţea picturilor pe sticlă, biserica deţine o orgă impresionantă, funcţională şi întreţinută permanent după construcţia ultimei variante, la mijlocul secolului trecut. Un spaţiu de o frumuseţe ieşită din comun, în care ţi-e mai mare dragul să caşti gura la ce-au fost unii oameni în stare să creeze şi alţii să întreţină cu grijă. Cîteva imagini, mai jos.

Am ajuns săptămâna trecută în Gouda împins de la spate de trei poveşti ce se cereau musai cercetate: brânza, stroopwafles şi lumânările. Despre brânza Gouda aşi auzit toţi, nu? Auziseră şi localnicii, dar în oraş nu se prea face brânză. Există un muzeu al ei, dar lunea (când am ajuns acolo) e închis. Sunt cîteva ferme prin apropiere, dar nu prew răspund la telefon şi mai degrabă vând decât să-ţi facă turul de onoare.Deci cu brânza n-am rezolvat nimic până ieri, episod despre care am scris câte ceva pe pranzuldincaserola.ro.

Stroopwafles arată ca în poza asta, pe toate pachetele scrie că sunt „Goudse Stroopwafles”, adică măcar aduc cu alea originale din Gouda, dar nici aici n-am avut noroc. Un singur magazinaş le face „la vedere” şi le vinde calde, dar nici ăsta nu e deschis lunea. Cât despre lumânări, am aflat rapid că mai e un moşulică prin oraş, care are un atelier în care face lumânările tradiţionale, însă e destul de morocănos şi cam cherchelit tot timpul, deci deloc doritor de oaspeţi.

În schimb, am descoperit un orăşel frumos foc, cu biserici şi turnuri impresionante ca în toată Olanda, czu străzi curate, felinare pline de flori, iarbă enervant de verde şi oameni la fel de relaxaţi ca în toată ţara asta. Plus o frumuseţe de biserică a Sfântului Ioan, cunoscută drept „biserica vitraliilor„, despre care am scris o însemnare separată. Mai jos, cîteva imagini din Gouda. [‘h a u d a]

O lăsăm şi noi mai moale cu poveştile-alea vechi despre cât de fade sunt fructele şi legumele prin Europa de Vest în comparaţie cu alea care cresc prin grădinile româneşti? În fiecare dimineaţă, în drum spre gară, îmi cumpăr un ditamai paharul de fructe curăţate şi tăiate cuburi, proaspete şi reci. Căpşuni, ananas, papaya, pepene galben, măr, pepene roşu, afine. Mănânc şi plâng, vorba poetului. Toate sunt dulci, parfumate, crânţâne în dinţi şi-ţi umplu dimineaţa de bucurie. Vreo doi euro. Şi e foarte mare.

O caserolă de căpşuni olandeze e vreo trei euro.  Kilogramul de banane, un euro şi ceva. Mă dedau la tone de coacăze la un euro şi un pic caserola de 500 de grame. Mai vreţi? Roşiile sunt de seră, dar nu sunt cu nimic mai prejos decât roşiile noastre de grădină. Jur. În olanda chiar se face agricultură şi alimentaţie bio. Dar pentru că aici există mult mai mulţi cumpărători, preţurile sunt de bun simţ.

Imaginea de mai sus e oarecum la temă, dar vorbeşte despre altceva. Un rug enorm de mure, la marginea unui drum asfaltat, destul de circulat. Nici urmă de praf sau de mâzgă pe fructele mai mult sau mai puţin coapte. Nu eram singurii care au cules de-acolo cu o săptămână ăn urmă, când am făcut poza. Dar am ules toşi cu grijă, lăsând fructele necoapte la locul lor şi multe coapte pentru alţii.

Fetelor le plac caii, nu? N-am auzit niciodată o fată care să spună „nu, mie nu-mi plac!”. Le plac chiar şi acelora cărora le e frică de ei. Mai de departe sau din poze, dar tot le plac. Unei femei puternice îi va plăcea întotdeauna să obosească un cal, să-l supună, să-l strunească după bunul plac pe traiectorii pe care le decide, probabil, în ultima clipă.

Şi bărbaţilor le plac caii, dar nu la fel de mult. Un bărbat e, mai degrabă, intimidat de un cal sau de o iapă trupeşă. Deşi atracţia faţă de cea din urmă poate fi de-a dreptul irezistibilă. Hipismul e ocupaţie nobilă, destul de costisitoare şi un sport foarte complex. Iar a avea un cal pentru agrement e visul multor oameni obişnuiţi. Spetter, bălţata din primele imagini, a dat deja multe bătăi de cap gazdelor noastre din Olanda, însă peste aproximativ o săptămână va fi, în sfârşit, a lor. După controale medicale interminabile, investigaţii, îngrijorări şi aşa mai departe.

Spetter nu este un cal de performanţă, dar viitoarea lui stăpână a decis că o va cumpăra indiferent de cât de grave ar fi problemele ei de sănătate. Vinerea trecută a venit şi verdictul medical final şi Spatter e ok. Are nevoie de mult lucru şi, din fericire, nu va mai fi nevoită să ducă în spate pe oricine vine la manej pentru o oră de distracţie ecvestră.  Pe Spatter o vedeţi în imaginea de sus şi în primele două de mai jos. Restul – alţi cai de la hipodromul din Hitland, de lângă Capelle aam den Issel, suburbia în care ne petrecem vacanţa.

Surprinzător pentru multă lumea, n-am venit în Olanda nici să fumez, nici să mănânc ciuperci nebune. Deşi le găsesc aici pe toate drumurile şi la toate scorurile. Asta nu mă împiedică să adulmec vinovat fiecare adiere de joint care-mi trece pe sub nas şi zău că nici de astfel de…aere nu duc lipsă. Eram foarte curios să-mi aflu propriile reacţii în mijlocul libertăţilor de-aici şi am ştiut de la bun început că mirosul, cel mai important amănunt al interacţiunilor mele de până acum cu marihuana, va fi ispita cea mai greu de învins. Şi mi-a mers. Cu un pic de ajutor, dar mi-a mers şi e ok :). E overrated să fumezi marihuana în Amsterdam. Toată lumea fumează în Amsterdam. Dacă ai chef de sortimente diferite, poţi urmări indivizi diferiţi pe stradă sau te poţi aşeza la câteva cafenele diferite în fiecare zi. Ce inspiri de la ceilalţi, pare mai mult decât suficient.

Acum două zile, după Sex Museum, am ajuns la Hash, Marihuana & Hemp Museum, apoi în magazinul de seminţe şi în Hemp Gallery. La sera de la demisol, un fel de ghid aşezat pe scaun, cu ochii sparţi şi dinţii rari. Turuie despre fiecare sortiment care creşte în seră, are noţiuni serioase de genetică şi alte ştiinţe colaterale. Fetele care vând bilete sunt calme, prietenoase şi serviabile. Seminţele sunt scumpe şi nici n-am garanţia că s-ar acomoda în turba pe care-o iau de la Kaufland sau din Metro. Acelaşi miros obsedant m-a urmărit în toate galeriile, în magazin, în colţul cu postere şi în sera de la Cannabis College. De unde vă şi trimit ilustratele cu plante de sezon de mai jos :) Până una-alta, counterul din dreapta nu s-a oprit. Şi aşa e cel mai bine.

La Casa Rembrandt era închis azi. Aşa că am aflat o chestie destul de bună de luat în calcul: într-un oraş foarte turistic, cum ar fi Amsterdamul, de pildă, e foarte uşor să deschizi un muzeu. Mai corect spus, orice fel de muzeu ai încropi şi oricât de mic dau de prost l-ai face, sigur vei găsi destui guguştiuci care să-ţi dea trei euro pe biletul de intrare. Muzeul sexului nu e chiar ca muzeul votcii sau al ceaiului şi cafelei, din Amsterdam. Astea două din urmă sunt un fel de anexe la mişto ale unor magazine de profil. Muzeul sexului are trei etaje şi reuşeşte să urmărească o istorie cât de cât logică a băgăului în diverse etape, civilizaţii sau preferinţe diversificate. Cu toate astea, n-am simţit ca şi cum omenirea ar avea nevoie de un astfel de edificiu pentru a fi mai pofticioasă ori mai experimentată în ale sexului. Căci despre respect nici nu încape discuţie.

Adevăratul muzeu, dacă vreţi, poate fi considerat multpreatrâmbiţatul Red Light District, care şi la matineu, şi la prânz şi spre seară mi s-a părut la fel: un jgheab cu dejecţii nesortate, scurse de pe toate continentele şi de prin toate ungherele nefericirii tipic pământene. Diforme, bătrâne, descărnate, mototolite, ajustate chirurgical grosolan, în spatele râvnitelor ferestre, făcându-mi cu ochiul ca un automat cu fise în Orăşelul Copiilor. Singura amintire cu inflexiuni erotice din toată povestea asta va rămâne aroma aţâţîtoare de canabis, care pluteşte în toate ungherele şi pe toate străduţele din zonă.

Dar dacă tot am zis că vă spun despre muzeul sexului şi mi-am dat seama că nu prea am ce să vă povestesc, mai bine vă las o poză cât de cât interesantă. Nu scria nicăieri cum se numeşte lucrarea, dar eu aş face câte-o cişmea de-asta în faţa fiecărei clădiri de birouri din Bucureşti :) Atenţie! Imaginea conţine reprezentarea mai multor organe sexuale masculine.

Răspundeam mai devreme unui comentariu la un articol de ieri şi, într-adevăr, la preţul pe care l-am plătit, Kodak Zi6 e o cameră bună pentru mici prostioare de vacanţă sau treburi pe care vrei să le prinzi rapid, prin oraş ori cu alte ocazii obişnuite. Interfaţa conţine un modul prin care urci rapid filmuleţele în You Tube, ba chiar converteşte pentru tine ce e mai mare de 100 Mb şi face uploadul tot HD. Un dezavantaj la treaba asta e că nu poţi edita nimic dacă vrei să păstrezi calitatea imaginii aşa cum ţi-o oferă jucăria. O altă problemă e că simte orice mişcare a mâinii sau a corpului şi dacă nu eşti obişnuit cu ea, cadrul poate să tremure cam tare. Mai jos, două filmuleţe făcute în mode-ul macro al camerei, la Zoo (Diergaarde Blijdorp) din Rotterdam, probabil cea mai mare şi mai corectă faţă de Chiriaşii săi grădină zoologică din Europa.

[youtube:http://www.youtube.com/watch?v=BIYfH1tovqw]

Luat cu pregătirile de plecare şi apoi cu savoare ţărişoarei ăsteia drăguţe şi oarecum anapoda prin toate cele bune ce mă-nconjoară, nici n-am văzut că Tara s-a apucat de plecăciuni şi exagerări pe blogul Soup Nights. Să fim serioşi, restabilind „adevărul istoric”: prima ediţie Soup Nights mi-a plăcut atît de mult, m-am bucurat atât de sincer că în seara în care am fost, la Street Delivery, totul a ieşit bine până la urmă, încât era firesc să ajut cu ce pot la a doua şi la următoarele ediţii. Deci niciun efort, doar gânduri bune şi privilegiul de a fi printre aceia care o susţin pe Tara, care vă jur că munceşte foarte mult pentru treaba asta.

Pe scurt: Soup Nights face din nou supă, v-o oferă la un preţ simbolic şi direcţionează banii către o destinaţie care sigur are nevoie de ei. Destul de simplu pentru unii (mai obişbuiţi cu acţiunile umanitare şi cu voluntariatul), suficient de apetisant pentru alţii, doritori să facă parte dintr-un astfel d eproiect fie doar şi că amatatori de supă. Nu ştiu să vă dau mai multe detalii acum, dar sunt sigur că detaliile vor apărea foarte curând pe blogul evenimentului.

Eu? Voi veni să gătesc, că doar mă pricep la asta :) Şi poate cât fierbe zama ne jucăm cu una-alta, de-a cum să ne fie mai uşor să curăţăm legume sau să tocăm mărunt o ceapă. De cum ajung înapoi în România, îmi ascut cuţitele şi scutur de praf ceaslovul despre lichide gustoase. Să veniţi neapărat la Soup Nights! Vă mai pun eu câte un semn în calendar până vine ziua cea mare.

Nu mă pricep la poze. Uneori am noroc. Dacă mi-ar fi spus cineva că voi face vreodată o asemenea poză, probabil că l-aş fi considerat nebun. Ieri, pe canalul de pe care am făcut şi filmuleţele de mai jos, la baza uneia dintre morile de vânt am descoperit o micuţă gospodărie. În curte, un copil se juca, sărind pe o trambulină de jucărie, iţindu-se în aer când şi când, râzând în hohote. Am prins-o în aer, dacă priviţi imaginea cu atenţie, veţi vedea că genunchii îi ajung la nivelul vîrfului gardului, poziţia mâinilor trădează traiectoria de „zbor”, iar părul îi flutură pe umeri din acelaşi motiv. Cred că e aproape perfectă pentru o reclamă la Rai.