An nou, perspective noi… Sunt nouă luni de când am deschis Kopel’s şi, din motive pe care n-ar avea niciun rost să le înşir aici, nu am reuşit să construiesc un site dedicat restaurantului. M-am bazat până acum pe „Prânzul din caserolă”, pe Twitter şi pe comunităţile din Facebook, dar e cazul să fac o mişcare şi să dedic un spaţiu special tuturor amănuntelor legate de Kopel’s.

Noutăţile din meniu, ofertele speciale, evenimentele pe care le organizăm aici, meniul zilnic de la prânz, ba chiar şi întâmplările amuzante prin care trecem aici, în bucătărie sau în cele trei saloane în care vă primim zilnic. Pentru că, trebuie să recunosc, mă distrez de minune de când am decis să mă dedic în totalitate acestei pasiuni pe care, încet-încet, e posibil s-o transform în business.

Sau mai e cineva care credea că gata! din momentul în care am deschis uşile, pe 8 aprilie anul trecut, treaba asta a început să se numească „afacere”? :) Mai e mult până departe, mai ales pentru mine, un ageamiu care abia dăduse cu nasul de o bucătărie profesională cu doar câteva luni înainte de a decide că un restaurant ar fi spaţiul cel mai bun pentru a dezvolta offline pasiunea despre care am povestit mai întâi aici, pe blogul personal, şi mai apoi pe „Prânzul…”

Aşa că îmi propun să fac din copolovici.ro atât spaţiul de comunicare „oficială” pentru Kopel’s, cât şi locul de joacă în care să vă arăt şi ceea ce se petrece uneori dincolo de uşile batante, pe care scire cu roşu „Accesul persoanelor neautorizate, strict interzis.” În definitiv, în ultimii trei ani am descoperit că flecăreala despre orice şi despre nimic nu face nici istorie, nici bani. Şi, cum treaba asta pe care sunt obligat s-o denumesc formal „viaţa mea” se desfăşoară în proporţie copleşitoare în restaurant, nu văd de ce n-aş face mişcarea asta.

Desigur, în timp se vor mai schimba unele treburi şi din punct de vedere grafic, voi reface meniul de navigare şi voi introduce linkuri de interes pentru noua direcţie a conţinutului, ba să nu vă miraţi dacă întreaga temă grafică va trece spre un stil mai „foodie” şi mai „hospitality”. Vor exista în continuare clipuri video dedicate restaurantului şi pe „Prânzul din caserolă”, dar aici veţi găsi absolut toate detaliile pentru a ajunge la noi, pentru a organiza un eveniment privat, pentru a face comenzi şi aşa mai departe.

Habar n-aveam, până în weekendul trecut, că sunt prieten bun cu Festivalul „Plai”, de la Timişoara. Asta fără să fi ajuns la vreuna dintre cele patru ediţii de până acum. Başca la cea de-a cincea, care se desfăşoară chiar în weekendul ăsta. Eu am fost la Timişoara weekendul trecut. Curat desincronizare. Misia vine la Plai. Vă ofer un interviu cu ea, pus la dispoziţie de organizatorii Plai. Dacă vă place Misia, sigur vă va plăcea şi mai mult după ce veţi citi acest interviu :)

Ieri, pe la vremea prânzişorului, cucuietele de pe Twitter (Portase, Bundaru şi Pană, parcă) s-au trezit cu pohtă de Karaoke. Mai apoi, Sorin Rusi a plusat cu nişte pepeni. Andrei Ciobâcă a prins ideea din zbor şi s-a anunţat cu instalaţia trebuincioasă vociferărilor cântăcioase. Eu am zis că e loc destul la mine în sufragerie pentru treaba asta. În concluzie: sâmbăta asta (adică pe 31 iulie), de pe la ora 7 PM (după ce se trezesc şi cei mici după somnul de amiază), vă invit la Kopel’s, pentru „D’ale gurii: pepeni şi karaoke”, încercarea unui prim event din ceva ce ar trebui să se întâmple cât de cât regulat. Avem instalaţie de karaoke, avem pepeni la rece, de beut şi de mâncat om mai găsi câte ceva prin cămările de la Kopel’s. Pentru rezervări, confirmări, detalii şi întrebări suplimentare, lăsaţi commenturi, scrieţi-mi la copolovici at gmail punct com sau sunaţi-mă la 0740890961. Peace!

E firesc să-mi placă profesioniştii. Probabil că unul dintre puţinele lucruri de care acum mi-e dor, din experienţa mea anterioară deschiderii restaurantului, e să am în echipă oameni mai inteligenţi decât mine, cu experienţă şi dăruire pentru ceea ce au ales să facă în viaţă.

Dar, după o mai veche pildă a unui inginer care încerca să-mi dea meditaţii la matematică prin clasa a şaptea (întrucât loaza umanistă care eram ar fi putut să nu intre la liceu din pricina mizeriei de algebră, la care se prezanta în general tămâios), am împărţit mai mereu profesioniştii în două categorii: cei reci, exacţi, şablonaţi şi tăiaţi în muchii drepte de cărţile citite şi şcolile urmate, şi cei cu baze teoretice suficiente pentru a deveni cu adevărat iubitori de meserie, cunoscători intimi ai fibrelor şi celulelor din care le e făcută meseria şi, implicit, menirea.

Astfel, am cunoscut marketanţi şi marketicieni, fizicanţi şi fizicieni, doctoranţi şi doctoricieni, jurnalanţi şi jurnalişti etc. etc. etc. Paula Godeanu mi-a arătat, într-un moment important al drumului meu, că există oameni de Resurse Umane care, înainte de toate, reuşesc să priceapă că rolul lor, mai ales în recruiting, incumbă o responsabilitate capitală. În al doile rând, de la Paula am aflat că există oameni de HR conştienţi că, fără o cunoaştere amănunţită a joburilor pentru care recrutează sau administrează conturi, demersul lor se scurge lamentabil spre inutilitate.

Cu Paula Godeanu şi echipa minunată din care făcea parte la momentul interacţiunii noastre am recurtat oameni buni, am râs şi am ţinut interviuri de poveste, dar am şi luat decizii complicate şi deloc amuzante, atunci când a fost cazul. Am „vândut” împreună joburi într-un mediu deloc prietenos, dar pe care tot împreună am încercat să-l facem cât mai primitor, astfel încât cei pe care i-am chemat lângă noi să nu ne acuze că le-am vândut iluzii.

Paula Godeanu e liberă într-o lună şi îşi caută un job pe măsura capacităţilor ei. Vedeţi profilul Paulei Godeanu pe LinkedIn. Eu zic să e un…haşerician :)

De ce-mi place Lori? Pentru că e cu vreo douăzeci de clase peste toate fâţele care pretind că au succes internaţional doar pentru că au o piesă la radio prin Spania şi vreo trei cântări prin cluburile din Kazahstan. Pentru că este singurul muzician din generaţia ei care a reuşit să rămână vertical şi s-a adaptat în anii 2000 fără a face compromisuri majore. Pentru că poate să cânte în orice moment al zilei sau al nopţii şi pentru că-i place să se joace din toate poziţiile ei vocale native sau dobândite. Nu mai e ea tinerică, dar cred că nu va face niciodată parte din galeria insistenţilor care nu ştiu să se oprească la timp, cu măcar câţiva paşi înainte de limita penibilului. „Rain Rain” e o piesă nouă, care-mi place de mor! :)

Fără carnet de şofer, dar mare amator de întâmplări cu maşini, în aer liber şi cu oameni pasionaţi de cai putere. Ăsta voi fi eu începând de joi, 1 iulie, alături de echipele Publicis şi Music Promotion, în aventura Dacia Duster Offroad Experience. Că doar sunt piteştean şi m-am tăvălit suficient de mult timp în mândria locală generată de eterna Dăciuţă :) Vă invit să-l întâlniţi pe Duster în acţiune, să încercaţi traseul pe care vi-l propunem şi să aflaţi din proprie experienţă ce poate cel mai nou model produs de Dacia Groupe Renault.

Bucureşti – 1-4 iulie, Băneasa Shopping City
Mamaia – 14-18 iulie, vizavi de Hotel Rex
Timişoara – 3-5 septembrie, Iulius Mall
Cluj Napoca – 10-12 septembrie, Iulius Mall
Iaşi – 17-19 septembrie, Carrefour Era

~pentru detalii, clic pe imagine~

Cald… În sala de aşteptare de la „Evidenţa populaţiei” miroase a nespălaţi. Există un singur gemuleţ care, deşi e deschis, nu face curent cu nicio altă gaură. Cald şi puturos. Iar mi-am pierdut cardul de identitate. Am actele la mine. Am şi timbru fiscal, şi chitanţa de la „taxa judiciară”. Ar trebui să am timbru fiscal de patru lei, dar am de şase. La poştă n-au avut de fix patru lei, sper să nu-mi refuze dosarul pentru atâta lucru.

E cald rău. În birou intră doar câte un petiţionar. Unul la vreo cinci-şase minute. Îmi asigur punctele cardinale la coadă („sunt şi eu aici, doamnă… în faţa dumneavoastră, ies să-mi iau un suc…”) şi ies în faţa secţiei de poliţie. În România e urât la secţia de poliţie. Indiferent cu ce treabă am fi venit pe-acolo, toţi avem feţe de infractori. O fi de la zidurile coşcovite şi de la mirosul înţepător, de nespălat…

Sigur că e o parafrază la celebrul „Amintiri din epoca de aur”. Astea ale mele vor fi „relatări” pentru că sunt foarte actuale, majoritatea scrise chiar în ziua în care se vor fi întâmplat. De ce „epoca de căcat”? Pentru că „aceasta este starea lumii în care trăim”, vorba unui foarte stupid cânticel al lui Gyuri Pascu.

Ce stă la baza relatărilor? Ca în multe alte cazuri, experienţa proprie. Sunt frânturi de discuţie şi interacţiuni pe care le generez zilnic, în mod stupid şi masochist, cu diverşi. Cunoscuţi şi necunoscuţi. Cu şoferi de taxi şi vânzătoare, cu funcţionari sau rude mai mult sau mai puţin apropiate, cu trecători, soldaţi, popor. Desigur, încă o groapă săpată în public, în care intenţionez să arunc mult balast şi spârcâieli de revoltă. Spârcâielile revoltate ale unui resemnat :) Sau ale acelui eu resemnat… Nici eu nu ştiu prea bine.

Voi asezona totul cu o pildă, ca să fie penibilul complet. Voi pune după fiecare istorioară „morala”, de cele mai multe ori probleme de mare notorietate ale poporului din care fac parte, treburi care pentru noi, ăştia care „ne dăm pă net”, nu sunt noutăţi. Noutatea ar fi găsirea vreunei rezolvări, ceea ce eu, ca resemnat, nu cred să mai existe şi nici nu intenţionez să găsesc. În ultimă instanţă, peste vreo 8,000 de ani, când rămăşiţele regenerate ale românilor vor studia în detaliu istoria reală a societăţii din care se trag, probabil că vreo doi maimuţoi vor zâmbi a mirare. I can live with that…