Hai să încerc şi aşa. Caut o doamnă (minimum 30, maximum 55 de ani) care ar trebui să rezolve la Kopel’s următoarele probleme:

• curăţenia sălii restaurantului – şters praful zilnic, măturat şi spălat podeaua de două-trei ori pe zi, spălat geamurile periodic etc;
• curăţenia şi întreţinerea terasei – măturat, spălat, şters mese, aranjat set-up, udat flori etc.
• curăţenia toaletelor şi a spaţiilor auxiliare – toaleta clienţilor, toaleta şi vestiarul personalului, biroul, beciul, bucătăria;
• spălat vase
• ajutor la bucătărie – spălat-curăţat legume, asistenţă bucătarilor de serviciu.

Cum trebuie să fie omul ăsta? În primul rând ar trebui să facă toate astea foarte bine, cu atenţie, fiind conştientă că de calitatea prestaţiei sale depinde un procent important din satisfacţia clienţilor. Ar mai trebui să fie o prezenţă agreabilă şi să fie un om sănătos din toate punctele de vedere. Dacă ar considera acest job ca pe o posibilitate de a-şi îmbunătăţi aptitudinile culinare şi de a deveni, la un moment dat, parte din echipa de bucătari, cu atât mai bine.

Referinţe, programări pentru interviu, detalii suplimentare la copolovici at gmail punct com sau la 0740890961. Nu mă aştept să-mi găsesc omul printre cititori, dar dacă ştiţi pe cineva care ar intra în hora asta, m-aş bucura să-mi daţi un semn. Merci.

Îmi doresc să ajung la Recitiri încă de când Sorin Tudor a inventat povestea asta care-mi gâdilă bucurii mai vechi şi insuficient stimulate legate de poezie. N-am reuşit şi rău mi-a părut. Numai că astăzi mi-a venit o idee. Am primit un telefon de la care am aflat că „cinetrebuie” a făcut rost de bilete la Dylan. Despre relaţia mea cu Bobby vă voi povesti cu altă ocazie, căci de data asta veştile sunt altele: dacă eu nu ajung la Recitiri, vin Recitiri la mine! Sunt un fel de Chuck Norris la faza asta :)

Azi l-am săgetat cu o întrebare pe Sorin Tudor, aşa că mâine se întâmplă: de pe la ora 19:00, pe terasa de la Kopel’s (Sirenelor 87) citim Dylan, citim interpretările din Dylan ale lui Florian Pittiş, ascultăm Dylan şi ne bucurăm de treburile astea. Dacă plouă, ne-om muta înăuntru, la aer condiţionat. Mai multe detalii, în articolul de pe recitiri.ro.

„Păi şi cum faci acum? Adică…nu mai eşti ăla care se ocupă de comunicare… dacă vei vrea să mai iei vreodată un proiect de consultanţă, PR sau Marketing, tu vei fi ăla care are cârciumă… Ai renunţat la ce făceai ca să fii…cârciumar?…”
Tipul părea uşor perplex cu nuanţe de condescendenţă. Mâncase creveţii cu sos de ghimbir şi lemon grass, păpase chiar şi orezul asiatic cu legume, în care confundase usturoiul verde cu ceapa verde (pe care înţelesesem că nu o suportă) şi mă privea cu o undă fină, dar sesizabilă, de compătimire.

Femeile nu mai sunt de pe Venus. Sunt de pe Pandora :) Îmi place Pandora, pare o lume feminină cu picioarele pe pământ. O schimbare de perspectivă e bună din când în când. Am răspuns cu mare bucurie la invitaţia Alexandrei Bădicioiu şi am scris ceva pentru ei. Mie mi-a plăcut, ceea ce mi se întâmplă foarte rar :)

Ştirea e scurtă: împreună cu fratele meu mai mare şi mai deştept, Mărgărit Bănuţă, am preluat un restaurant din Bucureşti pe care îl vom redeschide la sfârşitul lunii martie. Cum mă gândeam la o formulă cât mai „light” în care să încep să anunţ treaba asta, a apărut şi soluţia: un reportaj la Pro TV :) Aşa s-a potrivit: nu pe Twitter, nu pe Facebook, nu pe blog şi nu pe „Prânzul…”, ci la Ştirile de la ora 19:00 să vorbesc pentru prima oară public despre treaba asta. Mai jos, reportajul. În zilele următoare, printre vopseluri, teste de meniu, training cu personalul şi multe alte treburi, detalii pe măsura ştirii :)

Antonio Eduard este unul dintre cei 2,100 de membri ai comunităţii Prânzul din Caserolă de pe Facebook. Azi am schimbat câteva vorbe şi mi-a destăinuit că „… ti-ai merita si unele injuraturi atunci cand imi pui stomacul pe jar cu cate o minunatie… Odata am scris o poezie despre sarmale si m-a injurat multa lume…”

Iată mostra de „neorealism gastronomic” în faţa căreia eu nu mai am absolut nimic de zis:

„te iubesc

distinsa doamna

coborata dintre timpuri,

prin aromele de toamna.

Iti ador mireasma sacra

si savoarea-ti epocala,

izul drag de varza acra…

silueta de vestala…

Te pastrez vesnic in minte.

Te iubesc

sarma fierbinte…”

PS: Unde mai pui că sensibilul consumator din imagine se ocupă în general de treburi la fel de gingaşe: garduri electrice.

Isteria dietelor, prejudecăţile de natură socială şi influenţele malefice ale industriei de fashion and beauty împing femeile pline la o eroare fundamentală de marketing.

Trebuie să recunoaştem că există pe planetă mii de femei trupeşe foarte frumoase, ale căror dimensiuni nu sunt cauzate de probleme de sănătate şi care, la rândul lor, nu generează maladii metabolice sau conexe supraponderalităţii. Atenţie, mă refer la femile cărora le stă bine la o greutate peste medie şi care sunt sănătoase-tun (sic!).

Cauzele despre care aminteam în prima frază le împing la strădanii prelungite şi eforturi de multe ori chinuitoare de a scădea în greutate şi în circumferinţe. Care este, de fapt, ţinta lor? Aceea de a deveni parte din mainstream renunţând la avantajul unei poziţionări clare (femeie cu forme pline) şi la privilegiile incontestabile de segmentare a publicului „consumator” nişat în dreptul lor.

În consecinţă, ele ţintesc să devină parte din societatea „uniformă”, în care există şanse să placă unui număr mai mare de potenţiali parteneri, dar în care şi concurenţa este mult mai mare, devenind mai puţin remarcabile în marea de femei „average”. Mai mult, renunţă la un public potenţial care, spre deosebire de mainstream, prezintă o particularitate avantajoasă: preferă femeile cu forme rubensiene.

În cazul bărbaţilor graşi, această teorie nu stă în picioare. Punct. :)

Mă trezesc devreme. Într-un apartament din „fondul vechi”, dar într-un bloc de foşti securişti şi „oameni de bine”, care încă de la construire s-a umplut cu proprietari, cumpărători de casă prin CEC. Într-un apartament pe care îl voi plăti în continuare, ani buni. Mă trezesc în patul meu construit ca primă piesă de mobilier pe vremea când casa era goală, după vreo două luni în care am dormit pe o saltea pe care o am şi acum. L-am plătit cu bani din salariu, iar ratele mi le plătesc tot din propriile câştiguri. Pentru apartament nu am primit nicio subvenţie, nicio facilitate din partea Statului. Am fost noi faţă în faţă cu banca şi apoi cu notarul. Tot ce am în casă e dobândit din propriile câştiguri.

Mă dau jos din pat şi mă spăl cu apă pe care o plătesc cu vârf şi îndesat în cotele de la „întreţinere”. Cu săpun cumpărat de mine, cu o periuţă de dinţi cumpărată de mine, cu pastă de dinţi cumpărată de mine. Din Olanda, că mi-a plăcut aia cu care m-am spălat pe dinţi în vacanţă. Mănânc din frigiderul cumpărat imediat după ce am achitat avansul pentru apartament şi taxele notarului. Din cauza unei comunicări proaste, era să nu mai avem frigider de la momentul în care am plecat la notar şi până am ieşit de la el. Noroc cu Tata Socru, Dumnezeu să-l odihnească.

[youtube:http://www.youtube.com/watch?v=EAYwbsQF1Ww]

Ori Sechelariu se dă camuflat din motive temeinice, ori Stavarache simte că e ceva în neregulă cu el după campania asta… Nea Şeicu’ tronează fix la intrarea în oraş, spre a te pune de la început în gardă cam care sunt tradiţiile pământene în urbea moldavă…