Porunci pentru părinţi: uită de comparaţii!

Sigur că poţi compara o cămilă cu o girafă. Una are cocoaşe şi blană pe alocuri lungă, în timp ce alta are blană scurtă şi gât foarte lung. Amândouă sunt ierbivore şi, aparent, amândouă scuipă. Pe amândouă le găseşti în aceeaşi grădină zoologică, asta chiar dacă mediul lor natural este diferit. Dar poţi compara o maimuţă cu un cangur? Sigur că poţi. Amândoi sar, fiecare în felul său. Amândoi pot produce pagube în culturile agricole şi amândoi te pot speria zdravăn dacă-ţi apar în trafic pe neaşteptate. Dar dacă ar fi să testăm o girafă şi o cămilă la condiţii identice de hidratare? Sau dacă ar fi să testăm maimuţa şi cangurul la viteza cu care se urcă fiecare într-un copac? Sună absurd, nu?

A oferi oamenilor şi, în speţă, copiilor, drepturi egale la informaţie şi educaţie nu este egal cu a-i considera pe toţi egali sau egalabili cu un numitor comun. Faptul că un grup de copii merge la aceeaşi grădiniţă, la aceeaşi şcoală sau la acelaşi liceu, că toţi membrii grupului respectiv primesc aceeaşi informaţie din aceeaşi sursă (pofesorii din faţa lor, cărţile identice de pe bancă) nu înseamnă nici pe departe că toţi sunt obligaţi să reţină informaţiile primite în acelaşi fel, iar asta să se reflecte identic în calificativele primite la teste şi examene. Nu, nici pe departe. Era o vorbă de pomină „la noi în casă” pe vremea primilor ani de profesorat la ţară ai dascălului de la apartamentul 5. „Tovarăşa profesoară, ce-mi trebuie mie franceza la vaci?”. Din punctul de vedere al sistemului, faptul că elevul respectiv avea vreo şaptesprezece ani şi era în clasa a şasea era numai şi numai problema lui, a familiei lui, a probabil capacităţilor sale mintale reduse. În niciun caz problema unui sistem de educaţie care de zeci de ani se ocupă cu un singur lucru: încercarea de a uniformiza împotriva firii şi a esenţei umane.

Unealta comparaţiei în educaţia de bază a unui individ este una dintre cele mai complexe întruchipări ale absurdului. Lidioara a luat premiul al treilea. N-a luat premiul al doilea sau premiul întâi pentru că e o toantă, dar tu nici măcar atât nu ai putut să iei. Nu vi se pare că o astfel de perspectivă nu numai că nu conţine nimic cu adevărat aspiraţional, dar forţează logica doar din motive banale şi meschine, ca poziţia în comunitate şi nevoia de auto-recompensă a formatorilor noştri? Başca mesajul subsidiar care, de cele mai multe ori, rămâne cel cu adevărat memorabil: etichetarea altora în demersul pseudoeducativ.

Deci nu numai că mă compari, din start, cu un copil pe care îl etichetezi drept tont, ci îmi şi reduci la zero orice alte calităţi pe care e posibil să nu ai timp să stai să mi le descoperi, fiind mult mai simplu să mă raportezi la şablonul pe care ţi-l construieşti din vecini şi colegi de clasă. Dacă „dobitocul” nu e bun la matematică, poate ar fi interesant să-l verifici în condiţii de studiu intensiv al unei limbi străine. Sau poate ar fi mai nimerit ca, în loc să-i deteriorezi simţul muzical (cu care, apropo, se pare că ne naştem toţi la nivel optim şi intact) cu urlete şi palme peste urechi, să încerci să-i cultivi acest avantaj fără teama că, mai târziu, cei din jur te vor considera un părinte iresponsabil că ai crescut „un lăutar”. Lăutarii nu prea mor de foame şi, surprinzător, iubesc ceea ce fac. Generează experienţe memorabile altora, care plătesc pentru asta.

De ce ar fi un medic inferior sau superior unui lăutar din punctul de vedere al menirii individuale în decursul instanţei lor momentane de viaţă? Un medic ajută inimile să continue să bată. Un lăutar le poate ajuta să bată mai tare, poate uneori chiar să le ajute să nu ajungă să se oprească şi să ajungă la medic. Păi da, dar medicul e mai predispus studiului, ocupaţiilor intelectuale. Sigur. Ca oricine altcineva. Pentru că, aşa cum un medic cu diplomă poate decide să se oprească definitiv şi irevocabil din orice fel de studiu după ce şi-a asigurat o poziţie mulţumitoare din punct de vedere profesional şi material, un muzician fără niciun fel de patalama dispune de libera alegere de a exersa zece ore pe zi numai şi numai ştiind că doar aşa va fi mai bun şi mai apreciat de ultimii zece tâmpiţi care încă mai storc nişte damigene la trei ore după ce s-a terminat nunta.

Apoi mai vine un plan. Acela al comparaţiei adaptate, manipulate în beneficiul argumentaţiei mincinoase şi unilaterale. Popescu e mai bun decât tine, Popescu ia premiu în fiecare an, Popescu scrie frumos, Popescu nu e gras ca tine, Popescu e bun, tu eşti prost. Trebuie să fii ca Popescu, fii prieten cu Popescu, ai ce învăţa de la el. Şi peste o săptămână întârzii două ore de la şcoală. Unde-ai fost? Am jucat ping-pong cu Popescu. De ce miroşi a tutun? Am vrut să văd cum e. Cu cine-ai fost? Cu Popescu. De ce ai spart geamul? Am făcut concurs la ţintă cu Popescu. De ce ai pantalonii rupţi? Am făcut întrecere cu Popescu şi m-am împiedicat. Împiedicatule! Să nu te mai prind cu pramatia aia de Popescu!

Şi alt plan. Tatăl lui Popescu e curvar şi alcoolic, iar maică-sa e o ţoapă. Deci trebuie să fii mai bun ca Popescu pentru că noi suntem mai buni (nu bem, nu curvăsărim şi ne îmbrăcăm cu gust) decât părinţii lui Popescu. După două luni eşti constant mai bun decât Popescu. Aţi văzut? Sunt mai bun decât Popescu! Este egal cu zero! Ţi-am spus că Popescu e copil de inginer alcoolic şi de funcţionară la Tribunal. Doar n-o să te compari cu Popescu… Tu ai luat premiu cu media 9, dar Georgescu a luat cu 10. Georgescu e mai bun decât tine. E olimpic la matematică! Dar mie nu-mi place matematica! Ba să-ţi placă, nu faci nimic în viaţă fără logaritmi şi funcţii. Să fii ca Georgescu! Unde te duci? Să-i fut o mamă de bătaie lui Popescu!

Dacă tot suntem unici, oare de ce nu am fi comparaţi cu noi înşine? A acorda progeniturilor noastre recunoaşterea şi incredibilul cadou al susţinerii unicităţii cred că ar trebui să fie principala preocupare a părinţilor. E cel mai simplu să construim, ca părinţi, structura de bază a viitorilor oameni nefericiţi pe care-i modelăm. Avem la îndemână, drept model, propria nefericire şi propriile frustrări generate şi susţinute, la rândul lor, de aceia care ne-au educat. Şi probabil tot asta stă şi la baza grabei cu care facem copii înainte să ne dăm seama pe unde ne-a fost şi cum a arătat copilăria noastră.

Cred că sunt foarte puţini aceia pe care i-am întâlnit până acum lipsiţi de amintirea marcantă a comparaţiilor din copilărie. Şi modelul este de fiecare dată acelaşi: întotdeana, indiferent dacă erai mai bun decât X sau Y, apărea un Z care întruchipa un nou nivel de aspiraţie iluzorie. Şi când îl ajungeai pe Z, pica rapid în dizgraţie, acum Ţ era noul model. Şi tot aşa. Rezultatul? Traume. Model fundamental greşit de poziţionare socială şi intelectuală. Competitivitate strâmbă sau, şi mai greu de vindecat, lipsa stimei de sine şi condamnarea la continuă autominimalizare. De aici – veşnica identificare şi condamnare a greşelilor şi incapacităţilor celorlalţi. Hai că e simplu: nefericire.