INDEPENDENT

Zicea cineva pe Twitter în urmă cu mai multă vreme că 2009 ar putea fi un an bun pentru renunţat la a lucra pentru alţii şi luat lumea în cap, către independenţă. E drept, de foartă multă dependenţă nu mai sufeream eu de mai mult timp, dar munca la program e clar că-ţi omoară timpul, indiferent de formula în care eşti plătit.

Bun, deci după ce „m-a dat afară”, am decis să mă despart complet de experienţa „internului pe factură”. Poate că şi Victor mi-a făcut poftă, din proaspăta postură de consultant independent. A contat mult şi reîntîlnirea / redescoperirea lui Dorin, pe care-l cunoşteam de prin ’98-’99 şi care mi-a deschis şi el apetitul către egoismul de a construi mai mult pentru mine, de a vinde mai puţine servicii de care să se bucure alţii.

Dincolo de influenţa celorlalţi, a contat foarte mult şi nevoia puternică de a mă ocupa în proporţii mai mari de exact ceea ce-mi place. N-am putut renunţa complet la „prestări” pentru că pasiunile mele mai au nevoie de puţin timp pentru a ajunge să şi producă suficient, dar pot spune cu fermă convingere că în 2009 drumul meu s-a schimbat. În bine.

Doar pe vas mă mai trezeam regulat la ora şase. Asta după ce mă culcam pe la două-trei. Acum mă trezesc la şase în fiecare zi şi nu adorm niciodată mai tîrziu de douăsprezece şi jumătate noaptea. Pentru că la şase scriu mai bine pentru Hohoscop. Aş putea să le scriu de pe-o zi pe alta sau aş putea să programez un set mai mare de texte scrise în weekend. Nu merge. După somn e cel mai bine. Vali are dreptate şi de data asta.

Lipsa orelor „de serviciu” îmi permite să văd mai mulţi oameni, să mă ocup de mai multe lucruri, să lucrez pe mai multe planuri, să mă conectez cu mai multe surse de idei, de proiecte, de bani pînă în final. Am task-uri, multe date de mine, multe stabilite cu alţii. Toate astea deschid permanent noi discuţii sau variante de abordat, lucruri de care vreau şi pot să mă ocup şi lucruri care simt că nu-mi sînt la îndemînă.

Nu mai simt că-mi suceşte cineva mîna la spate, că „trebuie” să învăţ sau să accept să fac ce nu-mi e la îndemînă. Surprinzător, am mai mult timp să învăţ lucruri pe care altfel aş fi fost tentat „să le prind” în fugă. E mult mai multă logică în timpul şi în acţiunile mele. Cel puţin aşa simt.

Gătesc cu aceeaşi plăcare ca înainte, în condiţiile în care gătesc mai des şi „cu program”. Gătesc vinerea tot ce propun în săpămîna următoare, de multe ori sînt în criză de timp, dar am învăţat să gătesc în cantităţi mici, mai repede, mai logic, făcînd uneori şi trei lucruri în paralel. Cred în utilitatea incursiunilor mele gastronomice publice şi în dramul de talent dobîndit în timp. Sînt convins că pe culoarul ăsta voi aduna satisfacţii multe în anii următori.

Ziceam că încă mai „prestez” pentru alţii, beneficiul meu din toată treaba fiind doar cel financiar. Pe scurt, mă aflu la jumătatea drumului dintre un client şi o serie de furnizori, asigurînd managementul şi munca de client service dintre cele două părţi. Am primit un brief, am adunat resursele, am făcut oferta, am cîştigat. Ce e altfel decît atunci cînd clienţii nu erau ai mei, ci ai celor pentru care munceam şi care facturau? Lipseşte isteria şi goana dementă după fericirea clientului. Funcţionez cu plăcere într-o relaţie în care negociez şi îmi asum deadline-uri pe care sînt sigur că le pot respecta. Mă asigur că relaţia asta nu-mi transformă clientul într-o hidoşenie cu care mi-e scîrbă să mă întîlnesc sau să vorbesc la telefon. E bine.

Primele luni de reală independenţă se aseamănă mult cu primul job serios în PR, în care timp de doi ani şi ceva am reuşit să descopăr o provocare în fiecare zi. E drept, pe vremea aia nu reuşeam să găsesc timp să merg la teatru, să ies mai mult din casă în weekend, să mai citesc cîte ceva, să văd un film, să merg într-un restaurant mai mult ca să descopăr lucruri noi, să identific drumuri bune de verificat într-o discuţie aparent inutilă… Ca acum. Dar probabil că asta vine cu vîrsta.