‘TUZ’ ROMÂNIA MEA!

Sînt unele zile care te anunţă de la prima oră: nene, azi e nasol! Stai pitit, consumă puţin, nu interacţiona decît cu tine, azi nu iese nimic. Sînt ok zilele-astea. Sincere, de bun simţ. Mai sînt, însă, zile perfide care te sparg la bot fără nici un anunţ prealabil. Zile în care  ai mari şanse să ţi-o furi de la „sistem” indiferent de ce ai de făcut. Nesimţirea, dezinteresul, golăneala şi mermeleala tipic românească îţi pot asigura un meniu complet pentru marele dejun al părerii de rău că eşti încă în ţara în care te-ai născut din sarcasmul sorţii.

APERITIV

Ieri mă duc să-mi plătesc impozite. La poştă. Mai fusesem şi cu trei zile în urmă, stătusem la o coadă de vreo cinci oameni la un ghişeu ca să aflu că pe găurica aia nu pot, că trebuie să stau la altă găurică. Sigur, scria asta şi pe geamul fiecărui ghişeu, dar scria mic, meschin, pe coli A4 scoase la imprimantă. Am apreciat gradul de specializare al găuricilor de la Poşta Română cu un mic „morţii mă-sii” şi am plecat. Dar am revenit ieri.

Am noroc. La firida cu impozite mai sînt doar doi ortodocşi. La un alt ghişeu nu e nimeni, la al treilea e coadă de vreo 15 oameni. Deh, proceduri interne… Fata mea se mişcă greu, operează în computer de zici că se dă pă gugle. Priveşte adînc în ochii monitorului şi suge cu privire transportată capul corect al unui pix verde. La coada lungă, tinerii pensionari dau semne de nervozitate. E 12.45. „La unu se închide pentru schimb de tură!”, se aude ca la gară, de dincolo de geamuri. „Şi ce faceţi, de daţi afară?”, provoc la fel de nazal. Pensionarii se înviorează.”Păi dumneavoastră rezolvaţi pînă la unu…”, ciripeşte fata mea cu pixul între buze. Mda, altruismul meu căcăcios…Iau hîrtiile şi întreb dacă mai am ceva de făcut, dacă trebuie să le duc undeva. „Să aşteptaţi anul viitor, să le plătiţi din nou.” Pe mă-ta de amuzantă!

FEL PRINCIPAL

Revin în permietrul de domiciliu. Intru în coşmelia de la intersecţie, mă opresc la ăia care vînd telemea de Sibiu. Iau de oaie şi de capră. Plătesc. Cer bon, provoc chinuri. Casa de marcat e pe sub cutii goale şi diverse resturi. „Fiţiamabilă, treceţi pe bonul de casă produsele separat, nu doar lactate, ca data trecută. Mulţumesc frumos.” Păi n-are cum să treacă. Păi poate să treacă doar „de oaie”. Păi de ce? Păi la „de capră” n-are codul de casă. Codurile sînt pe două coli A4 (blestem!) mînjite istoric cu zeci de zemuri alimentare.

Mă hotărăsc să vreau neapărat bon. „De capră” este nefiscalizată, are preţ diferit de celelalte sorturi, dar ei o vînd, încasează bani pentru ea. Eu iau bonul de casă de peste tot. În primul rînd pentru socotelile de la finalul propunerilor culinare, în al doilea rînd pentru că aşa vreau eu. Se sună „şefa”, care vrea să discute cu mine la telefonul vînzătoarei. Mine nu vrea să discute cu ea. Mine vrea bon de casă. Mine sună la „protecţia” consumatorului.

0219660. Dacă asociaţia de locatari din blocul în care locuiesc ar avea telefon, probabil că ar răspunde la fel ca nenea de la „protecţie” care mi-a răspuns mie ieri. „Hrrgh…hgahh…whrehhhh…mda!” Protecţia?, mă asigur că n-am sunat la vreun sanatoriu de ofticoşi. „Deah….” Păi uite, de capră, de oaie, de bon, de loc, de stradă… „La Garda Financiară, nu la noi…” Aha, ok, faceţi legătura sau cum, un număr de telefon… „Chaaahhrrhhh….dac’oi avea p’aici vrun număr…N-am, sună ‘mneata la informaţii…” Găsesc număr, sun, de capră, de casă, de bon, de nume de sereleu, de adresă. Returnez marfa, iau banii. Şi? „Şi ne ocupăm noi mai departe.”

DESERT

Mai e un magazin la parterul blocului. Şi dă-i, şi luptă, ba una, ba alta. Parcă m-aş băga la doi „polonezi”. Au ăştia aşa un parfum de cremvurşti comunişti, că mi-e greu să mă despart de ei. Deci bunăziua doipolonezivărog. Îi ia cu mănuşa de plastic, din vitrina frigorifică. Deci fiţiamabilă, nu mi-l daţi pe cel cu etichetă, că e lipită cu glue, am mai păţit-o. Ia altul din vitrină, dar cu mînuţa fără mănuşă. Îi curg ochii injectaţi, are nasul plin şi toate semnele unei gripe straşnice. Fiţiamabilă, de ce puneţi mîna pe el? „Gă bi-aţi gerud aldu’!” Dar sînteţi bolnavă, aveţi muci, nu vreau să-i iau la mine acasă. „Eeee? Jdiţi dubdeafoastră gă am bugi?”

La casă o prind pe şefa de tură. Fiţiamabilă, aveţi la mezeluri o doamnă cu gripă, nu cred că e ok să atingă alimente, mai ales neambalate. „Aaa…n-are voie?” Păi n-are. „Aaaa…n-am ştiut. Mulţumim că mi-aţi spus.” Păi nu-mi mulţumiţi, că nu trebuia să vă spun eu. Sînteţi şefă, nu? Ar fi trebuit să ştiţi şi că e bolnavă, şi că n-are voie. „Aaaa…o să rezolvăm, mulţumesc că ne-aţi spus.”

DIGESTIV

„La ce bun? Ce crezi că schimbi? De ce nu te limitezi la ceea ce priveşte doar bunăstarea şi liniştea ta şi a celor apropiaţi? Toate astea nu se vor schimba niciodată!” Aşa o fi? Nu este individul unitatea de măsură pentru sistem? Schimbarea sistemului nu porneşte de la fiecare unitate în parte? Am rămas eu în urmă cu noutăţile din sociologie?