SĂ NU-L MARTIRIZĂM PE MIRCEA STĂNESCU

Pe Mircea Stănescu l-am văzut o singură dată „live”, într-o vreme în care cred că era fericit. În 1997, pe la sfîrşit de ianuarie, pe aeroportul din Bangkok (un alt nume care mă duce cu gîndul la predestinări paroxistice), cu fratello, dinspre Singapore, după o cursă „deluxe” cu Singapore Airilines şi opt ore de escală între avioane, pregătindu-ne sufleteşte pentru un drum lung şi obositor cu Tarom.

Şi nu se anunţă bine deschiderea porţilor, că apare un grup vesel şi numeros, a cărui componenţă o ţin minte ca acum. Sorin Roşca Stănescu, aka Naşu’, aka Sereseu’, aka Ciripoi. Mircea Stănescu şi doamna, pe atunci Oana Cuzino (dacă acum consideraţi că femeia asta arată bine, încercaţi să v-o imaginaţi acum aproape fix 11 ani). Fiica lui SRS, însoţită de cugetătorul-arhitect-poet-muzicant Păsărică, un artist de a cărui ubicuitate boemă m-am lovit ani de zile prin majoritatea crîşmelor şi hrubelor „studenţeşti”. Din grup mai făceau parte Dinu Patriciu, Cornel Nistorescu şi, bănuiesc, vreo doi divertişi care păreau cumva adiacenţi. Veneau in corpore de la Pataya, staţiunea thailandeză care în anii ’90 a reprezentat marea atracţie de iarnă pentru mai mulţi afacerişi si şefi de ziare din România.

Mircea cred că era cam…foarte obosit. Vorbea tare, gesticula mult şi era cam vînăt la obraz, pesemne de la efortul depus la căratul bagajelor voluminoase. Grupul se îndreaptă spre check in, dar Mircea ar mai da o raită prin magazinele care îi fac cu ochiul în imensul aeroport-orăşel. Seniorul trage spre îmbarcare, juniorul vrea la magazin. Seniorul are argumente, juniorul vrea la magazin. Într-un final, găseşte argumentul suprem pe care îl strigă cu ecou şi eforturi de dicţie, pesemne şi ea afectată de acelaşi efort depus cu bagajele: „Bueăi, deji dacă intraţi acum p’aco’o, nu fă ma’ putesi întoarşe! Nişoda’ă, înselejesi?” După care seniorul îi explică ceva la ureche şi, în sfărşit, formaţia trece de porţile pentru îmbarcare.

Nu v-am spus toate astea pentru a păta memoria unui defunct. Sigur, m-am numărat şi eu printre uimiţii care s-au întrebat la un moment minuscul cum e posibil ca fiul marelui militant monarhist, de dreapta, de proprietate privată şi democraţie, de presă independentă şi alte braşoave de-astea cu dosar să devină parlamentar pesedist din parlamentar de coaliţie PNL-PD la jumătatea mandatului din Camera Deputaţilor. Başca poziţia de consilier perpetuu la Guver, şi cu Radu Vasile, Şi cu Isărescu, şi cu Năstase. Ba chiar cronicar al istoriei PSD, cu ocazia volumului „Mass-media şi dezastrul PDSR”, publicat sub numele Cuzino – Stănescu. Dar altceva despre omul cu problemele de pe 27 decembrie şi de ieri zău că n-am mai auzit vreodată.

Cum ziceam, povestea de la început e doar aşa, ca o snoavă de priveghi, cum se obişnuieşte pe la noi. Pentru că, de fapt, însemnarea asta risca să fie doar o întrebare cu răspunsul inclus: după ce ai omorît un om şi eşti pe cale să mai distrugi unul, cam ce-ţi rămîne de făcut dacă eşti şi un pic labil, iar evidenţa îţi cam arată că te-ai cam rezolvat pentru restul vieţii? Domnu’ Dancu, puţină decenţă, daţi-o-n corcoduş de treabă…