În ciuda faptului că nenea şi-a cerut cu sîrguinţă ştergerea clipuleţelor de pe tot You Tube-ul, la mine e încă disponibil. Nu şi în contul de YT, însă. De unde rezultă că  utilizarea plug-in-ului nu dăunează deloc sănătăţii. Ceea ce înseamnă că linkurile din YT există încă, doar clipurile luate cu embed fiind afectate de „marea reparaţie”. Dedic linkul de mai jos deopotrivă fanilor şi indispuşilor, cu menţiunea „dacă doriţi să revedeţi”. Că tot se face aproape un an de la „premieră”.

ZE LINK

Voi aţi văzut cum aruncă oamenii cu titulaturi în stînga şi în dreapta în ultima vreme? Poate e de vină vremea in care am trecut prin primele etape ale formării, poate e de vină educaţia contorsionată pe care am primit-o în mijlocul unui sistem social absurd. Poate pentru că, „pe vremea mea”, freelancer echivala cu „şomer”, ziarist denumea un individ care vindea ziare, Relaţii Publice era denumirea potrivită vînzătoarelor de bilete la cinema şi multe altele. Mi-a fost greu să accept că sînt „specialist” în domeniul meu atîta vreme cît „specializarea” studiilor mele privea un alt domeniu decît cel în care m-am dezvoltat profesional.

Între timp, lumile au luat-o un pic razna. Citeam acum cîteva săptămîni „about”-ul unui copil de vreo douăzeci de ani, care în căsuţa aia pricăjită, înghesuită musai pe prima pagină, se autointitula „guru în social media”, „blogging evanghelist”, „consultant în marketing”, „branding advisor” şi alte năzbîtii nenumărate, pe care mă întrebam atunci şi încă mă mai întreb cînd avusese timp să le descopere, să afle că-i plac, să le aprofundeze şi, într-un final, să le abandoneze, plictisit şi superior, în colecţia de titluri savante. Mai apoi am avut de-a face cu suficienţa întruchipată într-o apariţie răpitoare, cu vedere permanentă la ciorbiţa de (pe) burtă, care la doar cîteva ore după o primă joacă pe un buget de trei lei în Google Adwords, perora cu guriţa rotunjită a cur de găină despre avantajele, strategiile, bunele practici şi competenţele pe care le incumbă acest revoluţionar „tool” de „marchetingonlain”. O fi, nu zic nu, mă depăşeşte. Ca şi perlele de relevanţă şi creativitate gugălească ale megaspecialiştilor din spatele ilustraţiei de-acilişa.

Bobonete are serbare lunea care vine (ca să evit o rimă involuntară). Din titlu eu înţeleg că buldogu’ e în dispoziţie experimentală, aşa că mă cam tem de efecte secundare. Motiv pentru care o să vă rog frumos să vă rezervaţi rapid nişte locuri, să nu mă lăsaţi să înfrunt singur primejdia. Unde mai pui că toată treaba se petrece în sălaşu’ lu’ Sugar Daddy, care probabil ne va întîmpina în halat de prosop, recent ieşit singur, de sub duş. (clic foto pentru imaginea completă a afişului)

Pe Mircea Stănescu l-am văzut o singură dată „live”, într-o vreme în care cred că era fericit. În 1997, pe la sfîrşit de ianuarie, pe aeroportul din Bangkok (un alt nume care mă duce cu gîndul la predestinări paroxistice), cu fratello, dinspre Singapore, după o cursă „deluxe” cu Singapore Airilines şi opt ore de escală între avioane, pregătindu-ne sufleteşte pentru un drum lung şi obositor cu Tarom.

Şi nu se anunţă bine deschiderea porţilor, că apare un grup vesel şi numeros, a cărui componenţă o ţin minte ca acum. Sorin Roşca Stănescu, aka Naşu’, aka Sereseu’, aka Ciripoi. Mircea Stănescu şi doamna, pe atunci Oana Cuzino (dacă acum consideraţi că femeia asta arată bine, încercaţi să v-o imaginaţi acum aproape fix 11 ani). Fiica lui SRS, însoţită de cugetătorul-arhitect-poet-muzicant Păsărică, un artist de a cărui ubicuitate boemă m-am lovit ani de zile prin majoritatea crîşmelor şi hrubelor „studenţeşti”. Din grup mai făceau parte Dinu Patriciu, Cornel Nistorescu şi, bănuiesc, vreo doi divertişi care păreau cumva adiacenţi. Veneau in corpore de la Pataya, staţiunea thailandeză care în anii ’90 a reprezentat marea atracţie de iarnă pentru mai mulţi afacerişi si şefi de ziare din România.

Imi scrie un chior un comment la Antimorometele: „diferenta intre ce ai tu si ce are el”. Cu link catre arhicunoscuta galerie a ororilor din si de pe linga casa ciobanului, intr-un site care-i hraneste nazuintele de prezidentiabil.  Amice, ma bucur sincer pentru ce am eu si nu are el. Educatie, un pic de gust, ceva mai multa scoala, un dram de simt al penibilului, zero datorii la interlopi, prieteni pe care nu trebuie sa-i platesc ca sa-mi fie aproape, capacitatea de a recunoaste ca uneori sint idiot, privilegiul de a-mi cunoste limba materna si macar o limba straina cit sa nu mor de foame cind trec granita, iscusinta de a identifica fericirea in bucurii marunte, zero probleme cu legea, zero afaceri dubioase…

Si mai am ceva ce el nu are: certitudinea ca nu-l veti vota, ca il veti lasa la locul lui, printre basoreliefuri cu flori si capete de leu spoite cu aur, printre piese de mobilier-stil false, printre bibelouri cu pretentii de arta, printre slugi si oportunisti, prosti si farisei, lichele si erori genetice. La dracu! Panoplia asta arata fix ca Parlamentul Romaniei!

Habar n-aveam ca fostii colegi de la Zile si Nopti au lipit un blog destul de funny povestii lor pe cit de perseverente, pe-atit de interesante. „Zi-ne si Noua” suna bine ca declinare 2.0 pentru un brand care tine musai sa demonstreze ca afacerile cu nazuinte nationale nu se nasc doar la Bucuresti. Interesant flash-ul din stinga-sus (de la otaku). Neaparat sa vedeti si spotul, in partea din dreapta-sus a paginii. Pretty funky.

Ieri dimineata ma grabeam ca fulgerul spre Charles de Gaulle (a fost dragut la Samsung Running Festival) intr-un taxi. Nu stiu ce radio asculta soferul, dar am auzit declaratia asta: „Trebuie să dăm un guvern PSD, nu că Geoană are fudulia să devină premier sau Liviu Dragnea, sau alţi colegi, miniştri, ci pentru că, după patru ani de guvernare, România nu mai are resurse. Dreapta a secătuit resursele României, după principiul după noi, potopul”. Poate ca ma trezisem eu prea devreme sau poate ca proiectorul care-mi transforma cuvintele in imagini pornise automat. Nu stiu daca declaratia era facuta in fata unui public heavy user de regionalisme, dar eu cred ca „fudulia” e un cuvint destul de periculos intr-un discurs politic. Mai ales cind te numesti Mircea Geoana si cind prezinti numeroase dizabilitati. Unii ar putea crede ca multe ti se trag de la „fudulie”, adica deoarece ai una singura.

Mai departe, in acelasi subiect la radio si in aceeasi declaratie, Geoana mai comite una, mult mai groasa si deloc simpatica. Vorbind despre Margaret Thatcher, modelul sau politic, omul cu o fudulie spune la un moment dat ceva gen „…si vorbim despre Margaret Thatcher, premierul Marii Britanii, nu al vreunei tari de doi lei…” Din pacate nu gasesc pe nicaieri contextul, dar eu pe loc am simtit continuarea nerostita „ca Romania”. Poate gresesc, dar zau ca am senzatia ca Geoana nu mai beneficiaza de consultantii de acum citiva ani.

Ce faci cind esti o femeie de 40 care arata senzational, esti una dintre cele doua vedete nationale care ar putea vinde orice, ai o tara intreaga la picioare, iar acasa ti se spune zilnic ca esti grasa si urita? Te dezbraci cit mai des, cit mai mult si cit mai public, te incurci cu un pitigoi de douazeci si ceva care iti spune in fiecare clipa ca esti frumoasa si ca te iubeste si ai grija sa te gaseasca…cerbul si primarul din localitate in camera de hotel, cu zburatorul imberb. Povestea pe larg, pentru pasionati, probabil in curind prin ziarele „de specialitate”.

Sint foarte curios si nerabdator sa vad cum va arata proiectul asta. Din trailer ar trebui sa ma astept la o chestie misto, dar mi-am mai luat tepe de-astea. Ce stiu sigur este ca „Los Hombres de Paco”, formatul original ce sta la baza seriei de la Pro TV, s-a bucurat de succes atit pe teritoriile din America Latina, cit si in alte parti unde a fost produs. L-am vazut si in Grecia pe unul dintre canalele nationale. Am studiat formatul cu mai multa vreme in urma, am vazut chiar citeva episoade din seria originala si sint convins ca Gyuri este o alegere mai mult decit potrivita pentru partitura entuziastului Paco. Mai garantez pentru Gheorghe Ifrim in rolul politaiului prost de bubuie si sint sigur ca va veti bucura toti sa-l reintilniti pe Horatiu Malaele in rolul sefului sectiei si al socrului personajului interpretat de Gyuri. Asta daca au fost pastrate increngaturile (la ei, la scenaristi, se cheama „treatments”) din formatul original.

Ce nu mi-a placut in varianta originala si sper din tot sufletul ca echipa de la Buftea sa fi rezolvat: planul secund al povestii, cel in care apar personajele feminine (sotii, prietene, soacre etc.) care mi s-a parut pur si simplu trenant si cam insipid. Daca in scenele „din teren” cele trei personaje centrale reusesc sa te faca sa rizi in hohote, in planul asta despre care zic parca m-a gidilat telecomanda in palma. In fine, nu ma iau doar dupa trailer ca sa ma astept la o productie ingrijita si destul de costisitoare. M-as bucura sincer sa beneficieze de o decizie de programare buna, adica late prime time sau inceput de late fringe luni – joi si sa nu ne trezim cu el izolat in weekend ori pe la uns’pe jumate noaptea. Succes!

Azi i-am scris lui Victor Kapra. Eu auzisem de el, el nu stiu daca auzise de mine. I-am pus o intrebare. Sigur, complicat si abuzator de vorbe cum sint, i-am scris mai mult de un rind. Pentru ca nu-l cunoasteam si pentru ca, in definitiv, un necunoscut ii punea, din senin, o intrebare. Nu i-am cerut un sfat, nu i-am solicitat consultanta, n-am intentionat sa-i maninc din timp. Mi-a raspuns in mai putin de o jumatate de ora, mai mult decit darnic in puncte de vedere generate de propria lui experienta si observatie. Nici pretios, nici sfatos. Pur si simplu pregatit sa impartaseasca din ceea ce stie si gindeste. Si asta pe scurt in opinia lui, aflat cu un picior in vacanta. Victor nu e oricine, iar oamenii de felul lui au ajuns raritati. N-o spun cu bucurie si tare mi-as dori ca in lumea asta a ifoselor si a vesnicului „n-am timp” sa luam in calcul ca un raspuns util si constructiv are sanse mari sa cistige respect si admiratie pe termen mult mai lung decit o tacere condescendenta sau un reply in doi peri. Multumesc (din nou), Victor Kapra!