Posturi cu tagurile: "marketing"

Sunt câteva  motive bine reprezentate mulțumită cărora ultimii doi-trei ani au fost pentru mine lipsiți de stres și de îngrijorări, de presiunile acelea sub care mi-am petrecut mult din „viața anterioară”. Poate că unii le-ar numi, exagerat, filosofie de viață. Mă bucur că le-am lăsat să lucreze cu mine și că, în timp, mi-au devenit flux firesc de atitudini și reacții.

Nu negociez niciodată. Asta i-ar putea face pe unii să creadă că refuz să ajustez prețuri sau să mă încadrez în bugetele pe care clienții mei le au la dispoziție, condiționând astfel participarea mea într-un proiect sau altul. Nu, nici pe departe. Mi se cer oferte de preț, le fac de fiecare dată după aceleași calcule și de fiecare dată adaptez prețul la foarte multe variabile: tipul proiectului, compoziția echipei cu care voi lucra, nivelul de piață al clientului, complexitatea preparatelor sau nivelul de preț al ingredientelor și multe altele. După ofertă, proiectul se întâmplă sau nu se întâmplă, dar foarte rar s-a întâmplat să nu trecem de momentul discuției financiare. Pur și simplu lipsește partea aia atât de neplăcută în care eu ar trebui să ciuntesc de ici și de colo, asta ducând natural către nemulțumiri de toate felurile, de ambele părți.

Nu vând nimic. Mi-a luat foarte mult timp să învăț că, atunci când ai lucruri bune de oferit altora la un preț considerabil, cel mai bine e să le cumpere ei, nu să le vinzi tu. În anii mei de Marketing și mai ales în cei de PR, m-am chinuit să-i conving pe alții cât de bune erau tot felul de chestii. Nu prea reușeam, deși multe dintre ele erau chiar bune. În plus, treburile trebuia să se întâmple de pe azi pe mâine, acum, repede, cu intervenții, amiciții slinoase și ciorbe pe la jurnaliști. Când eram la Antena 3, un mare clasic al ciorbițelor de PR mi-a zis „…știi care-i treaba? Sigur că voi ați intrat primii [în emisie] cu atacul de la Madrid și probabil că veți mai avea multe momente de-astea. Numai că, dacă pe Realitatea în secunda aia erau două marmote care făceau sex și audiența înregistrată de ei a fost dublă față de a voastră, eu n-am cum să scriu despre marea voastră realizare.”

În afară de ce scriu pe Facebook sau pe blog și de ceea ce devine public din ce fac, nu m-am promovat în niciun fel în ultimii ani. Nu am prezentări template, nu am un video de prezentare pentru studioul culinar, nu fac propuneri active către agenții sau branduri, ci doar răspund la cererile lor de ofertă. Tot ce întreprind este fie răspuns la cererile din piață, fie proiect individual autofinanțat pe care urmează să-l vând doar dacă, așa cum ziceam, vor dori alții să-l cumpere. Nu e motivul cel mai important pentru care aleg să las recomandările să lucreze pentru mine, dar sunt absolut convins că, atunci când m-aș duce eu cu o propunere către potențialii clienți, trebuie să fiu pregătit să o implementez fie pe bani puțini, fie pe gratis. Și asta nu e neapărat un lucru rău, dar e important săștim despre ce vorbim și ce ne dorim de fapt.

Mai bine nu mă bag decât să iasă prost. La fiecare început de relație ce poate deveni un contract, există semne clare care-mi spun dacă va fi sau nu va fi bine pe durata colaborării cu un client nou. Detalii firești din modul de abordare, din atitudine, din rigurozitatea unui răspuns pe mail, din scurte discuții telefonice, din felul în care sunt alese resursele ce vor participa la proiect. Multe semne și detalii din care pot să prevăd dacă implementarea va fi anevoioasă, dacă proiectul se va prelungi dincolo de timpul alocat inițial, dacă vor apărea pe parcurs motive de nemulțumire din fața cărora va fi prea târziu să mă mai retrag, dacă banii vor veni la timp sau vor întârzia și va fi nevoie să dau telefoane, să scriu mesaje și să exercit presiuni pentru ca plata să se facă până la urmă. Au fost foarte rare situațiile de acest fel în ultimul timp, iar ele s-au întâmplat doar penytru că le-am dat eu ocazia, ignorând semnele clare.

Se întâmplă doar ce trebuie să se întâmple. Nu mă mai agit, mai ales pe dinăuntru, trăgând de lucruri să se întâmple neapărat. Dacă un proiect vrea să se transforme în realitatea, așa va fi. Dacă un proiect nu e menit să devină experiență plăcută pentru toate părțile implicate și din toate punctele de vedere, se va împiedica pe drum și se va opri în mod natural. Și asta, de cele mai multe ori, pentru că un altul era destinat respectivului segment de timp. Am avut nenumărate situații care mi-au demonstrat că ordinea și prioritatea e a lucrurilor și nu aceea pe care o decidem noi de multe ori în mod arbitrar. Mai degrabă nu se întâmplă treburi în care nu suntem neapărat congruenți cu principiile implicate sau nu avem deplină chimie cu oamenii cu care urmează să lucrăm. Insistând și trăgând lucrurile de păr, pe parcursul implementării nu vor întârzia să apară acele motive clare pentru care nu ar fi trebuit să mă bag în treaba respectivă.

Nu endorsez nimic din ceea ce nu utilizez. Zice un principiu cinic „fiecare individ are un preț”. Aș mai adăuga „…iar unele prețuri există doar pentru a fi refuzate.” Nu pot să iau bani de la oricine. N-am cum să fiu azi curator de „mâncare curată” și teuton în slujba producătorului local, iar mâine să turui public despre binefacerile supermarketurilor și despre supercalitatea ingredientelor obținute industrial. Mai ales de când există Edna și pentru că Alis e într-un business cu impact mare asupra oamenilor, am fi putut lesne să luăm bani de pe la tot felul de chestii „bune” pentru copii, să le povestim celorlalți că, de fapt, iaurturile cu zahăr și piureurile la borcan sunt chiar superioare altor variante de mâncare pentru copii etc. Cred că, și dacă mi s-ar întuneca brusc mințile și n-aș refuza din start, semnele despre care povesteam mai devreme ar avea grijă să se arate și să-mi spună că nu e bine ce fac. În cel mai rău caz, probabil că Universul m-ar ajuta să calc strâmb și să-mi rup un picior dacă ceața de pe creier nu mi-ar permite să văd că nu merg în direcția bună :)

Probabil că ar mai fi câteva. Țin foarte mult la timpul pe care-l petrec cu Edna și cu Alis, în măsura în care calendarele noastre sincronizate reușesc să păstreze bucăți de zile pentru asta măcar din când în când. Mă ocup în continuare singur de achizițiile ingredientelor cu care lucrez și e foarte bine că e așa. Sunt mai mult decât fericit să colecționez oameni-resursă și clienți pe termen lung, cu care să-mi placă să lucrez de fiecare dată. Sunt mai multe sincronicități în care eu cred foarte mult și pe care poate că alții le consideră niște mofturi. Dar, când trag linie, mie-mi sunt bune toate astea.

Un titlu pretențios, nu-i așa? Micul dejun e o poveste simplă, de obicei ieftină, pentru mulți facultativă sau redusă la o cafea și o tartină cu…ceva. V-ați observat conștient, însă, comportamentul de consum când vine vorba de micul dejun de la hotel, când sunteți în vacanță sau în delegație? Cred că e una dintre întrebările inevitabile de la recepție, în momentul cazării: „Și micul dejun între ce ore se servește?” Nu numai pentru că „e inclus”, nu neapărat pentru că vi s-ar părea un sacrilegiu să nu beneficiați de cafeaua „all you can drink”, de obicei net inferioară celei vândute în barul aceluiași hotel, nu pentru că, brusc, decideți să acordați mai multă atenție unei mese de a cărei importanță proclamată de medici și alți oameni deștepți ați râs de multe ori.

Micul dejun de la hotel e o poveste specială. E un cumul de stimuli pozitivi. Adevărul e că, de fapt, ne place să mâncăm dimineața, majoritatea credem în povestea cu „cea mai importantă masă a zilei”, doar că ne e lene sau pur și simplu ne prețuim prea mult somnul. Iar micul dejun de la hotel are, teoretic, toate atributele unei oferte de nerefuzat: e gătit și aranjat de alții, e deja plătit, conține mai multe opțiuni (vai și amar de hotelurile care încă nu fac bufet dimineața!!!) și e la discreție. Toată înșiruirea asta de avantaje vine plocon în papornița hotelierului înainte ca oaspetele său să intre pe ușa restaurantului. Dincolo de asta, felul în care un restaurant se prezintă la micul dejun mi se pare unul dintre cele mai bune și mai la îndemână unelte de vânzare pentru partea aceea de business care contează major: meniul a la carte de prânz și de seară și evenimentele private sau corporate.

Ca arie de ingrediente și preparate, lucrurile sunt simple și stau aproximativ la fel peste tot: ouă, carne, legume, fructe, pâine, patiserie, lactate, cereale, cafea, ceaiuri, sucuri proaspete. Cu derivatele de rigoare, dar ajungem și acolo. Pentru că diferențierea începe de la ingredientele de bază, cu mult înainte de a ne gândi la cine știe ce flic-flac-uri. Și aici mă refer în primul rând la proveniența și sezonalitatea ingredientelor. În al doilea rând, la felul în care sunt ele puse în valoare.

Ouă de la fermieri locali sau provenind de la combinate avicole? Mezeluri industriale sau charcuterie dezvoltată în propria bucătărie ori de mici business-uri din aria de referință? Legume proaspete, de grădină sau de seră mică sau din lăzile de la cash and carry? Fructe locale sau mai știu eu ce compoturi din cutie sau exotisme stătute? Toast cumpărat la pungă și „baghete franțuzești” congelate sau pâine făcută în propria bucătărie ori de brutăria locală? Nu mă voi referi la toate categoriile de mai sus, cred că m-am făcut înțeles. M-aș putea chiar lăsat mințit sau m-aș putea face că nu văd că toată marfa vine de la supermarket dacă măcar și-ar da cineva interesul să facă toate astea să arate cât de cât îngrijit, să fie gătite cu grijă, cu o urmă de interes.

N-are rost să te chinui să poșezi ouă sau să faci croissant de casă dacă nu te ajută nici pregătirea oamenilor, nici dotările. Măcar pune pe bufet niște ouă fierte al cărui gălbenuș nu e abăstrui la exterior sau niște ochiuri normale, care nu plutesc în grăsime. Dă-mi un crenvurst cinstit, care să nu arate ca un cadavru de sinucigaș înecat și apoi sfârtecat de un pește-spadă. Sigur, nu mă vor convinge să revin aici la prânz sau la cină, dar măcar nu-mi voi începe ziua supărat. Da, e posibil să caut alt loc pentru micul dejun de mâine, dar tu, hotel, ești deja acoperit financiar indiferent de ceea ce decid eu.

Îmi aduc aminte de un mic dejun din Salonic, de acum câțiva ani, când am descoperit pe bufet niște banale friganele (French toast) calde, care au reușit să-mi facă  o surpriză mai mult decât memorabilă. E drept, nu la fel de persistentă ca aceea de anul trecut, când tot în Salonic am avut ocazia unui mic dejun de-a dreptul extravagant, cu fiecare ingredient „de bază” declinat și interpretat în câteva feluri, cu mici nimicuri incredibil de apetisante, atunci scoase din cuptor, cu dulcețuri locale și accente pronunțate pe simbolurile zonei. Sunt de părere că varietatea și extravaganța pot fi foarte ușor înlocuite de onestitatea unui mic dejun bazic, dar pregătit corect, cu ingrediente cinstite și puțin efort din partea echipei. Și cred că efortul ăsta poate fi lesne alimentat de conștientizarea în direcția importanței demersului și a oportunităților generate.

Voi aţi hrăni un câine cu mâncare pentru pisici? Aţi încerca să convingeţi un leu să aleagă o salată în detrimentul unei pulpe întregi de viţel? Cam asta pare să fie „noua” strategie a minţilor slave din Pache Protopopescu. La finalul anului trecut am înţeles din nişte promo-uri că Pro TV va difuza în ianuarie o telenovelă turcească. Nu ar fi fost prima, apetitul noilor diriguitori ai trustului Pro pentru astfel de producţii şi-a făcut simţită prezenţa de anul trecut.

Da, dar am aflat după aceea că respectiva serie va fi difuzată ÎN PRIME TIME, adică la oră de maximă audienţă, adică la 20:30. Şi asta chiar de lui până vineri, sâmbăta fiind rezervată, la aceeaşi oră, pentru „Las Fierbinţi”, o producţie pe care, oricât mi-ar fi de simpatică, mi se pare de-a dreptul sfidător s-o programezi sâmbătă seara. Ei bine, astăzi mi s-a desluşit enormitatea, iar explicaţia mi se pare mai năucitoare decât însăşi decizia de programare: creierele cesnaviciate intenţionează să difuzeze pe Pro TV doar primele episoade ale serialului pentru casnice, ulterior mutând difuzarea producţiei pe Acasă TV.

De acord, Acasă TV e cam în derivă, respirând greu cu redifuzări şi fără producţii locale noi. De acord, în general până spre 15 ianuarie consumul de televiziune e mai redus, sunt destui care au legat zilele libere de Crăciun şi Revelion cu un concediu de două săptămâni. Dar oare ce studii relevă o asemenea confuzie între tipurile de public ale celor două canale care de atâţia ani cel mai bine au ştiut să-şi definească, reitereze şi consolideze permanent poziţionarea pe piaţă?

Dacă MTV şi Taraf TV ar aparţine aceluiaşi trust, cum ar fi să difuzezi pe MTV primele episoade din noul serial culinar (că tot nu mai e vorba despre bucătărie) realizat de Guţă? E ca şi cum ai presupune că pe MTV stau prea mulţi cocalari care ar merita să-şi bage minţile în cap şi să treacă pe Taraf, care le e dedicat. Promotion-ul între canale cu public complementar e cu siguranţă o strategie utilă, însă genul ăsta de „pescuială” cu content difuzat în prime time mi se pare mai mult decât o exagerare dăunătoare pentru publicul de pe canalul – locomotivă şi derutantă pentru publicul celuilalt.

Premisă 1. Pe parcursul carierei sale în CME, Adrian Sârbu a jucat de mai multe ori cartea „ori ca mine, ori mă car”. Cu tot cu oamenii înfipţi adânc în structurile colosului media şi, mai ales, cu o garnitură consistentă de vedete care, indiferent cât ar fi cumpărat CME din operaţiunea de televiziune şi entertainment a grupului, nu erau legate de glie din punct de vedere juridic. Au existat mai multe momente în care campaniile zvonistice despre plecarea lui AS din CME sau despre „concedierea” lui, cum visau jilav unii şi alţii, se încheiau cu o promovare sau măcar cu o consolidare a poziţiei sale în companie şi uneori cu mărirea pachetului de acţiuni. Dată fiind structura economică de „roată jidănească” în care până şi filtrele de cafea aveau o firmă independentă prin care colaborau cu gurile colaboratorilor trustului (şi ele, gurile, pe câte o firmă de sine stătătoare fiecare în parte), se vorbea chiar despre situaţia hilară în care, dacă AS ar fi strigat adunarea într-o zi, CME ar fi rămas cu o licenţă de emisie şi…cam atât.

Maria Apostol, director comunicare şi branding Antena 3.

Premisă 2. Natural şi organic vorbind, oamenii care au făcut ca Pro TV să existe în ultimii douăzeci de ani nu pot performa pentru Intact. De-a lungul istoriei, capacitatea oamenilor de a rezista acolo, de a rămâne şi de a-şi continua treaba indiferent de nemulţumiri sau frustrări a avut întâietate şi a fost uneori mai apreciată decât orice altă competenţă. Între Pro şi Intact pur şi simplu nu pot exista comparaţii când vorbim despre energiile creative sau despre implicarea oamenilor în ceea ce au de făcut. În jurul lui Adrian Sârbu, oamenii în general se simt inspiraţi şi motivaţi (uneori natural, uneori de frică) să-şi depăşească limitele. În jurul familiei Voiculescu şi a vătafilor lor cu simbrie, oamenii doar se gudură. Media Pro nu a şcolit mercenari, stau mărturie multele eşecuri ale acelora care au crezut că pot duce „zestrea” căpătată în Pache, la Buftea sau în Gerota prin alte companii.

Teorie. Antenele înghit de prin martie cam tot ce a avut vreodată legătură cu Media Pro. Sigur îi costă gros, dar nu pot rata asemenea ocazii. După ani de zile în care au privit cu jind peste gard, au acum şansa să-i „ia” pe cei mai buni, adică exact pe aceia cărora le-au respirat eşapamentul ani şi ani de zile.

Pro TV arată din ce în ce mai rău şi tare mi-e teamă că în toamnă cifrele vor fi jalnice. ID-urile de post sunt de un amatorism demn de Tele7 ABC, promo-urile nu mai au nimic din glanţul spiritului PRO, apar poze şlempete cu noile vedete, iar vechile vedete au liber la împrumutat imaginea pentru supermarketuri şi chiloţi ieftini. Cei desemnaţi să gestioneze comunicarea „noului” PRO sunt un om de producţie şi un marketer de bere probabil strălucitor pentru piaţa de profil, dar cu siguranţă nu pentru liga Pro TV.

Dacă Cesnavicius (vechilul instalat de CME la cârma Pro TV pe 1 decembrie 2013, „de ziua naţională a Pro TV”) duce staţia în cap în următorul an, iar vechile „structuri” din PRO vor împânzi între timp toată roata de caşcaval de la Intact, cum ar fi să răscumpere Adrian Sârbu Pro TV pe un preţ mult sub cel la care a vândut, atunci când CME se va vedea obligat să-şi strângă catrafusele? Şi dacă AS ar suna atunci adunarea tuturor acelora care astăzi îşi vând serviciile în Antene, oare ce credeţi că vor face ei? Hehehehe…

The Harbour mi se pare un loc interesant. Nu sunt printre frecvenţii locului, nici nu mă laud cu cea mai bună experienţă cu ocazia puţinelor dăţi când le-am călcat pragul („salată de hribi” care de fapt era din ciuperci „de fag” de cultură într-un rând, un frappé sau parcă un profiterol foarte greu şi neizbutit cu altă ocazie) dar cei zece ani de existenţă pe care tocmai îi sărbătoresc sunt un semn că au rezistat pe o piaţă aglomerată de cantine cu ciorbiţe „3 în 1” şi false tradiţionalisme.

Văd de curând un concurs pe Facebook, cu ocazia respectivei sărbători.

Cu 10 ani la bord pe piaţă, cu un public deloc „generalist” sau „neinteresant” din punctul de vedere al unei eventuale provocări la feedback util şi consistent, restaurantul ar fi putut lesne miza pe cartea mult mai inteligentă, mai îndrăzneaţă şi mai productivă a lui „Spune-ne 10 lucruri care NU-ŢI plac la noi!” Un moment de sărbătoare, în care le ceri fanilor tăi cel mai util cadou pe care-l poţi primi pe piaţa serviciilor de orice fel: feedback autentic, exprimat într-un demers constructiv.

Momentele festive mi se par cele mai bune prilejuri pentru feedback negativ. De ziua ta, nimeni nu s-ar gândi să-ţi spună că eşti prost şi că ai putea să insişti cu duşurile sau cu deodorantul. Dar măcar poţi fi sigur că răspunsul va fi sincer şi exprimat cu bună intenţie.

Mă frământă un gând de câteva săptămâni şi mi-e clar că trebuie să vi-l împărtăşesc cu grijă să nu creadă unii dintre voi că îi preţuiesc mai puţin. E pur şi simplu o nelămurire care e departe de a fi primit o concluzie. E un lucru cert şi vizibil că piaţa de freelancing în consultanţă de marketing online, content, social media etc. a fost foarte populată în ultimii cinci-şase ani. Nu mă refer la piţigoii spammeri care vând like-uri la vrac, ci la cei câteva zeci, nu multe, de oameni care au avut prilejul şi apetenţa să practice comunicare sub diversele ei forme până la momentul cotiturii către online. La unii dintre ei, momentul ăsta a coincis cu deteriorarea pieţei de muncă, angajaţii cu CAS-uri plătite de angajator au devenit independenţi, şi-au pus în funcţiune competenţele şi relaţiile dobândite în anii de muncă „clasică” şi au luat valul pe piept.

Ei bine, în ultima vreme LinkedIN mă anunţă din ce în ce mai des despre întoarcerea „la program” a celor care au gustat din apanajele libertăţii sau antreprenoriatului. E firesc să mă gândesc şi să mă întreb despre motivul pentru care oamenii ăştia îşi amanetează din nou independenţa. Siguranţa unui venit constant versus nivelul bugetelor şi al neprevăzutului financiar în consultanţa independentă e primul răspuns tentant, care conţine şi un indubitabil iz de înfrângere. Ori eu asta chiar nu vreau să accept despre aceia pe care i-aş recomanda oricând celor care mă întreabă de ei. Dacă backgroundul meu este suficient de puternic încât să mă recomande ca pe un independent profesionist, pentru ce altceva mi-aş vinde din nou libertatea?

Nu cred în coexistenţa paralelă a celor două valenţe, specialist la program şi independent. Sigur, proiectele personale paralele se fac cel mai bine în timpul orelor de la „serviciul” cu contract pe durată nedeterminată, certific şi dau scris pentru asta. Nu cred că e neapărat etic, dar sigur e practic. Însă oricât de puţin ai reuşi să lucrezi pentru salariu, simpla încartiruire şi însuşi timpul pe care accepţi contractual să-l petreci „la birou”, mi se par suficient de energofage ca să-ţi mai permită să lucrezi pentru proiectele independente după 5 PM.

N-aş mai fi în stare să bat palma cu un angajator, indiferent pe ce venit garantat lunar. Nici credite nu mai vreau să fac niciodată şi am îmbrăţişat strâns credinţa că banii sunt importanţi doar din perspectiva emoţiilor şi experienţelor pe care ţi le oferi cu ajutorul lor, e adevărat. Şi ştiu că sunt companii româneşti care au mai şters praful pe obiceiuri şi înţeleg că unii dintre angajaţii lor pot fi mult mai profitabili şi mai utili lucrând de acasă, însă calitatea de angajat conţine încă multe standarde şi politici interne pe care îţi este imposibil să le eviţi, raportări şi bilanţuri şi bugetări care, atunci când nu sunt aplicate practic pe proiecte individuale, reprezintă doar marea pierdere de vreme atât de bine instituţionalizată în corporaţii şi companii cu năzuinţe şi pretenţii standardizate corporativ.

Nici gând să vreau să trag vreo concluzie. Aş vrea să aflu, totuşi, ce altceva în afară de stabilitatea financiară îi poate convinge pe prietenii mei să renunţe la avantajele libertăţii.

Nu voi fi niciodată un vegetarian sau vegan convins. Sau, dacă vreodată voi alege să nu mai mănânc niciun fel de carne, sigur nu voi fi un vegetarian nazist, ca aceia care forţează nota până la agresivitate în a-i convinge şi pe alţii că nu e bine să mănânci cărniţa altor animăluţe. PETA s-a remarcat des pe poziţia asta, dar uite că anul ăsta, de Thanksgiving, puţină magie plus un toptan de creativitate şi o producţie impecabilă reuşesc să le pună într-o lumină de-a dreptul vizitabilă principiile pentru care luptă de atâta vreme. Clipul e fierbinte, abia urcat de ong-işti pe Youtube. Happy Thanksgiving, with a thought for the cute turkeys! via copyranter

[youtube http://youtu.be/FuClQZ3xTMc]

„Păi şi cum faci acum? Adică…nu mai eşti ăla care se ocupă de comunicare… dacă vei vrea să mai iei vreodată un proiect de consultanţă, PR sau Marketing, tu vei fi ăla care are cârciumă… Ai renunţat la ce făceai ca să fii…cârciumar?…”
Tipul părea uşor perplex cu nuanţe de condescendenţă. Mâncase creveţii cu sos de ghimbir şi lemon grass, păpase chiar şi orezul asiatic cu legume, în care confundase usturoiul verde cu ceapa verde (pe care înţelesesem că nu o suportă) şi mă privea cu o undă fină, dar sesizabilă, de compătimire.

Isteria dietelor, prejudecăţile de natură socială şi influenţele malefice ale industriei de fashion and beauty împing femeile pline la o eroare fundamentală de marketing.

Trebuie să recunoaştem că există pe planetă mii de femei trupeşe foarte frumoase, ale căror dimensiuni nu sunt cauzate de probleme de sănătate şi care, la rândul lor, nu generează maladii metabolice sau conexe supraponderalităţii. Atenţie, mă refer la femile cărora le stă bine la o greutate peste medie şi care sunt sănătoase-tun (sic!).

Cauzele despre care aminteam în prima frază le împing la strădanii prelungite şi eforturi de multe ori chinuitoare de a scădea în greutate şi în circumferinţe. Care este, de fapt, ţinta lor? Aceea de a deveni parte din mainstream renunţând la avantajul unei poziţionări clare (femeie cu forme pline) şi la privilegiile incontestabile de segmentare a publicului „consumator” nişat în dreptul lor.

În consecinţă, ele ţintesc să devină parte din societatea „uniformă”, în care există şanse să placă unui număr mai mare de potenţiali parteneri, dar în care şi concurenţa este mult mai mare, devenind mai puţin remarcabile în marea de femei „average”. Mai mult, renunţă la un public potenţial care, spre deosebire de mainstream, prezintă o particularitate avantajoasă: preferă femeile cu forme rubensiene.

În cazul bărbaţilor graşi, această teorie nu stă în picioare. Punct. :)

Am fost la re:seminar mai mult ca să mă văd cu oameni, de eficienţa şi potenţialul vânzărilor prin afilieri eram deja convins înainte de a decide să ajung la eveniment. Sistemul construit şi îmbunătăţit cu perseverenţă de 2Parale e deja prezent atât pe site-urile de care mă ocup direct, cât şi pe alte titluri din portofoliul actual Bakemono.

Pe Radu Spineanu îl auzisem vorbind şi la Webstock şi îmi confirmase indirect că un sistem atât de flexibil şi de simplu de implementat în plină eră de „self service advertising” nu putea fi făcut de nişte minţi obtuze. Aşa că aseară a câştigat din nou multe puncte în faţa unei audienţe formate în principal din beneficiari ai sistemului.

Din păcate, eMAG s-a prezentat slab la re:seminar. Eugen Potlog, executivul Profit Share, aflat la una dintre primele lui prezentări publice, a fost nevoit să-şi îndeplinească misiunea evidentă de promotor al sistemului de afiliere propus de angajatorul său, în condiţii destul de grele: lipsa de experienţă ca vorbitor, credibilitatea Profit Share şi a brandului – mamă şi tată, goluri de informaţie, diferenţe concrete şi demonstrate în favoarea celuilalt sistem.

Concluzia mea? Sunt convins de două lucruri: 1. că 2Parale va confirma în următorul an că a ales un drum câştigător şi de treaba asta se vor bucura mulţi afiliaţi, atât publisheri cât şi furnizori. 2. că re:seminar are un potenţial interesant de creştere a relevanţei în rândul evenimentelor dedicate industriei online din .ro. Mai jos, ceva mai multe poze.