Posturi cu tagurile: "din trecut"

Azi mi-am adus aminte de Cornel Nistorescu. Nu în sensul în care şi-au adus aminte de el o grămadă de oameni în ultima vreme, ci într-un registru mai umoristic. Prin ’98-’99, când Radio Total stătea bine merci pe locul trei sau patru în topul audienţelor din Bucureşti, iar eu săpam primele mele tranşee de piarist, Cornel Nistorescu încă era acţionar acolo. Era jupân şi la Evenimentul Zilei, treabă aparent destul de confortabilă pentru radio, care din când în când beneficia de PR în ziar.

Problema şefilor de-atunci ai staţiei era, însă, majoră: măcar una dintre vocile Radio Total trebuia expusă cumva pe prima pagină a EVZ, dimpreună cu posesorul său. Ca să penetreze piarul mai adânc şi mai cu vână, împotriva şacalilor care ne furau frecvent şunca din…AUDIMAS, Radio Contact şi Pro FM. La auzul cutezantei dorinţe, Nistorescu a replicat mucalito-funebru: „Pă prima pagină? Poate când o muri vreunul dintre voi…” :)

Azi Cornel Nistorescu nu mai e la EVZ, eu nu prea mai fac PR pentru alţii şi nici dacă aş muri n-aş ajunge pe prima pagină. Dar  la ziar tot m-au dat :) Despre Soup Nights şi „bucătarul” Viorel Copolovici, în Evenimentul Zilei.

[ Jurnal de fumător. Începuturi ]

[ Jurnal de fumător. Liceul ]

[Jurnal de fumător. Ţigara de după]

O sută de zile. O SUTĂ! Ştiţi că am ţigări în casă? Tot timpul. Doamna nici măcar n-a pitit prea adânc pachetul şi jumătate pe care mi le-a pescuit din buzunare pe 6 aprilie. Sunt aproape la vedere, în orice secundă aş putea să ajug lîngă dulăpior, să scot o ţigară şi s-o aprind. Uneori îmi şi imaginez toate astea. „Hmm..Ce-ar fi să-mi aprind o ţigară?”. Răspunsul e durere fizică, în capul pieptului. Nu glumesc şi nu exagerez.

Eu m-am lăsat brusc de fumat. Nu ştiu ce-i aia „sevraj”. Nu am fost şi nu sunt nervos din cauza lipsei de tutun, nicotină etc. Nu m-am abţinut. Mai bine zis, nu am luptat cu vreo nevoie cruntă, manifestată prin lipsa puterii de concentrare, nu m-am dat nici cu capul de pereţi şi nici cu curul de pământ. Ne-am despărţit şi gata. Asta a fost tot. După nouăsprezece ani în care fiecare fum a fost o încântare, un motiv în plus să-mi spun cât de mult îmi place să fumez.

[ Jurnal de fumător. Începuturi ]

[ Jurnal de fumător. Liceul ]

Cu ocazia celor 69 de zile de când nu mai fumez.

Da’ chiar? La ce era bună ţigara de după? Cred că, în primul rând, la a te asigura că „după” nu mai urmează nimic. Mai ales dacă el / ea / ei / ele nu fumau, deci n-aveau nevoie decât de duşul de după. Sau nici atât. Ţigara de după reglează respiraţii şi gâfâieli, dar întîrzie uneori reveniri spectaculoase şi toarnă plumb în mădulare. Schimbă gustul de must proaspăt de pe limbă cu acela de scrum prost, de ziare umede.

Nimeni n-are nevoie de o ţigară spre a-şi contempla orgasmul sau urmările lui. Nimeni nu poate să-mi spună măcar un singur motiv pentru care vrei neapărat să-ţi ţii buzele ocupate cu un băţ urât mirositor între desprinderi cărnoase şi frumos parfumate. Buze lipicioase de umori tandre pe capete de ţigări aducătoare de tuse şi moarte. La ce bun? Să-mi spună şi mie cineva la ce e bună ţigara de după în afară de iluzoriul veştmânt al fumului vinovat, cotrobăind printre curbe şi respiraţii din ce în ce mai puţin sacadate.

Strugurii de după? Căpşunile de după? Portocalele, perele zemose, piersicile şi ananasul de după! Postludiul preludiului de după? Probabil mult mai bune, sigur mai proaspete, în mod cert mai curate…

Faptul că primul capitol a stărnit câteva reacţii îmi confirmă bănuiala că, dincolo de norii groşi de fum în care se împachetează pe dinăuntru şi pe dinafară în fiecare zi, unii dintre cititorii mei sunt realmente preocupaţi de o eventuală despărţire de fumat. Nu vă aşteptaţi să găsiţi aici metode sau exemple personale despre cum m-am oprit eu după 19 ani de fumat. Ştiu doar că n-a fost şi nu e nici vobă de sevraj sau reacţii chimice la nivelul creierului şi aşa mai departe. O să vorbim la un moment dat despre ceea ce eu consider eu acum că e fumatul: un automatism, un gest necontrolat.

Bun. Liceul, care va să zică… N-aveam voie să fumăm în curtea liceului, aşa că ne retrăgeam pe treptele ce duceau la terenurile de fotbal şi baschet. Era 1990, deci coborâsem câteva trepte importante ale frondei şi indisciplinei parţial tolerate de unii dintre profesori. Până în ’89, se fumase pe teren. Acum noi coboram mai „la lumină”, mai în văzul profilor. Nu chiar fără să ne sinchisim, mai ales că unii îşi făcuseră un prost obicei din a ne deranja la ţigară.

Fumam „la porci”. După colţul vestiarelor de la sala de sport, acolo und eîncepeau treptele către terenuri şi cuştiel cu porci vii. Lungă şi împuţită poveste cu porcii aştia. Erau gospodăria proprie a liceului, la Bălcescu, actualul Brătianu din Piteşti, exista internat, deci şi cantină. Porcii ăştia cică erau destinaţi îndestulării celor care veneau să studieze la oraş şi locuiau la internat. În realitate, ca şi în armată, şcolerii vedeau mai degrabă slănina fiartă a chiriaşilor de pe trepte, carnea ajustând nivelul social din burţile personalului de la cantină şi al celor care aveau prieteni bine plasaţi.

Întâi cred că au fost ţigările de-acasă. Când te naşti cu măcar un părite fumător, când creşti în apropierea ţigărilor, când te familiarizezi de mic cu primejdia jarului încins şi cu mirosul de scrumiră plină, totul decurge firesc. Am întâlnit prea puţini nefumători educaţi de fumători. Nu mi s-a părut niciodată ciudat că oamenii fumează în jurul meu şi că eu cresc printre fumuri. Sigur, m-am fandosit ca toţi copiii ajunşi la vârsta firoscoasă, m-am făcut că-mi pasă de chestia asta doar pentru că aşa era „frumos” şi asta-mi aducea avantaje de moment. Mă speriam uneori, când mă trezeam dimineaţa în accesele de tuse ale altora. Tuse urîtă, sufocată, zgomotoasă, chinuitoare. Dar atât.

Au fost apoi ţigările din pomii de la creşă. Să el luăm pe rând. Curtea creşei din cartierul meu (de fapt chiar de unde se termina cartierul meu şi unde începea ţigănia Popa Şapcă) era plină de pomi cu fructe. Erau meri, piersici, o tufă de alun, parcă şi un păr şi un nuc imens, destul de înalt. Majoritatea erau în curţile celor ce se învecineau cu cardul creşei, creşa unde m-am umplut de păduchi singura dată în viaţă pentru că, deşi aveam fiecare pieptenul lui, educatoarea folosea unul singur pentru toţi.

Aseară s-a-ntîmplat un fel de ediţie aniversară a seriei de evenimente AdBreak, iniţiată de mine acum patru ani pentru echipa de-atunci a IQads. N-am ştiut că e vorba de un fel de retrospectivă, n-am fost invitat, probabil că mi-ar fi plăcut să ajung acolo dacă mă chema cineva. Nostalgic, despre primele trei ediţii ADBreak…

Ca la orice început, prima ediţie s-a născut destul de greu. Scriam deja pentru IQads, aveam deja discuţii nasoale cu Marius Cristea pe motiv de articole care ar fi putut supăra cîte-o agenţie sau cîte-un client. ADBreak a apărut ca o necesitate de apropiere faţă de cei care formau deja comunitatea de pe forum. De fapt, de apropiere între implicaţi şi aspiranţi.

Am făcut aproape singur prima ediţie. Am rezervat Music Club după discuţii interminabile cu Urzică, managerul, care la vremea aia pricepea mai greu avantajele pe care încercam eu să i le evidenţiez. Am făcut rost de spoturi, pentru vizionare, de la Ro Spot Line, care mă ajutaseră şi în 2003, cînd făcusem „Pauza de publicitate” pentru Realitatea TV. De aparatură pentru proiecţie, camere şi pupitru de regie video m-am căciulit la Vali Obretin, un alt om bun de la care am învăţat tone de lucruri faine. Şi cu el lucrasem înainte, aşa că a acceptat să ne dea sculele şi să-şi blocheze doi oameni pe datorie. Proiecţie, imagini din sală, mixaj video pe ecranul de proiecţie, figuri la vremea aia.

Eu pe Ceaşcă l-am văzut o singură dată „pe viu”, prin optzeci şi-un pic. În Piaţa Lenin din Piteşti, la o vizită de lucru. Am stat în piaţă ore lungi, cu repetiţii interminabile de fluturat batiste purpurii şi de urlat ceauşescupace, ceauşescuşipoporu… Foame, căldură, înjurături spriţate printre dinţi, de inginerii de la Uzină, ofticaţi de sete şi bucuroşi de chiul legal. Cînd a venit, într-un final, toată treaba s-a petrecut atît de repede, încît abia atunci m-au apucat nervii. Nu ştiu dacă a durat două sau trei minute. A venit din stînga, a dat din mîini de două ori, s-a urcat într-o maşină şi gata, s-a dat stingerea. Mai nasol a fost că, fiind atît de concentrat la fluturat băşina aia roşie, l-am văzut abia cînd pleca.

După anul naşterii, sînt aproape decreţel. După condiţiile de viaţă ale graţiosului unu nouă şapte cinci, sînt decreţel în toată regula.  „Îţi mulţumesc, părinte drag„, că m-ai ajutat să mă nasc exact cînd nu era cazul. Nici pentru mine, nici pentru ceilalţi, pe capul cărora am căzut într-o iarnă cam naşpa. „Din suflet de copil„, îţi mulţumesc pentru că mi-ai creat condiţiile optime de a afla cît mai devreme că religia este un instrument de control al maselor proletare oropsite. „Laudă ţie, fiu al ţării„, pentru că în primii şapte ani de şcoală am stat sub stindardul stacojiu al abuzului fizic şi mental, al ameninţărilor despre „casa de copii”, al bastardului rătăcit într-o clasă de securişti în miniatură.

„Slavă ţie, erou printre eroi„, pentru învăţătoarea aproape agramată şi pentru dirigintele preot bătrîn şi frustrat de convertirea silită la statutul de molie de catedră. „Pios omagiu” pentru cozile „la lapte” de duminică dimineaţa, pentru alimentele „pe tichet”, pentru uniformele din plastic, pentru fiecare an de şcoală început pe cîmp, la „strînsul recoltei”, pentru vecinii securişti, pentru colegii stimulaţi să pîrască… La mulţi ani, iubit conducător!

Azi, la Universitate, mă îndreptam către un pretext de ceai. Trec pe lîngă Muzeul de Istorie şi arunc un ochi spre „buchinişti”. Intru în curte şi fac paşi către tarabă, mai mult a pieredere de vreme. Întreb de Habarnam, slinosul n-are, dar sclipeşte amabil că ştie despre ce e vorba. Pe unul dintre rafturi văd o cărţulie cu legătură groasă, cartonată. N-apuc s-o trag dintre celelalte şi Mogîldea începe cu intonaţie de custode. „Este o lucrare foarte rară, tipărită în anul 2007, special pentru colaboratorii PRO TV. O ediţie limitată, despre istoria proteveului.” Călător în Templul Entertainmentului. Magia Pro. Am contribuit şi eu un strop la chestia asta, oferită cadou invitaţilor la Media Park-ul din 2007. Mă întreb mişcînd din buze cine req s-a gîndit să vîndă aşa ceva. „Cineva care are nevoie de bani!”, ţîfneşte o culturistă bătrînă în urechea mea stîngă. Pot să-i fac o poză? „Sigur…da’ nu-mi trimiteţi controlu’ pe cap, nu?” La ce req să te controleze, bre?

PS: A fost prima oară cînd am ţinut cărţulia în mînă.

În cazul în care treceţi pe-aici, vedeţi că distinsa fostă colegă Mara Bănică vrea să organizeze un fel de sesiune de comunicări ştiinţifice cu tema „Cine mai poate bea ca acum zece ani?”. Înţeleg că puteţi face rezervări pe adresa ei, adică mara.banica@gmail.com. Cre’ că o să fie şi cu vedete, chiloţăreli, femei cu barbă… Nu ştiu cît e biletu’, daţi mail la doamna. Distracţie plăcută. Io vin doar dacă vine şi Ada Demirgian şi recită din Paul Miclău.

Editia romaneasca a BBC Good Food nu e chiar o revista de doi lei. Saptamina trecuta am cumparat-o a doua oara de la aparitia ei, acum vreo doi (?) ani. Tin minte ca in primul numar gasisem retete care pierdeau amanunte sau ingrediente pe drum, ma nemultumisera unele treburi preluate prea otova si prea pe nepregatite din editia originala, era plina de greseli de culegere si de gramatica. In rest, aproape inspiring.

In asta pe care tocmai am cumparat-o, retetele intervin abia dupa vreo 25 de pagini, da’ nu-i bai. Am gasit, insa, o mica sectiune de „retete studentesti” in care mai nimic nu e studentesc. Incearca tinerii sa traga spuza pe preturi, calitati nutritive (yeah, right!) si instrumentar ieftin. In ce camera de camin cred ei ca isi poate gasi loc o cutie umpluta cu vreo 20 de ustensile de bucatarie sau un aragaz? Si, mai ales, de cit timp si de cit interes dispun studentii pentru mincare gatita in acelasi spatiu imporpiru unor astfel de indeletniciri?

Sectiunea incepe cu un suspinat si lacramos „am stat mult timp in camin”, dar n-am vazut pe nicaieri istoricul RESOU, facut dintr-un cub de piatra ponce, doua rezistente, o cutie de tabla si un fir. Eh? La un astfel de mastodont am pregatit eu in urma cu vreo 12 ani o mama de orez cu oua de nu s-a vazut om cu persoana. Intr-un P din Regie, parca 17, nu mai tin minte am stat vreo doua luni acolo, singura mea experienta (nefericita) de student caminist blatist. Prietenii mei locuiau intr-un „buzunar”. Aveti habar? O camera amenajata in spatiul de pe holul caminului unde, in general, gaseai cite-o masa de ping-pong ori vreo masa pentru jocuri de carti etc.

Din lipsa de camere si din nevoie de spaga, administratorii permiteau cite unui student sau parinte intreprinzator sa inchida acel spatiu (de cele mai multe ori cu placaj mai gros) si sa-l transforme intr-o camera. Asta era „buzunarul”. Intr-o astfel de incapere, pe un resou ca acela descris mai sus, s-a nascut epocalul orez cu oua. Adica orez fiert cu sare intr-o cratita pina a secat apa,apoi calit in aceeasi cratita, cu citeva linguri de ulei. In pasta asta indescriptibila am invirtit apoi citeva oua, totul devenind si mai pastos. O masa calda, un regal culinar de invidiat in conditiile descrise. Si, foarte important, ieftin ca braga.