Trezirea în vis

joi, 11 septembrie, 2014 la 9:38 pm

Laura e toată un zâmbet, e exact genul de PRistă pe care te aştepţi să-l vezi la un eveniment de produs. E caldă, naturală, puţin încordată în aşteptarea invitaţilor, tresărind uneori cu ochii pe ceas, la gândul că au trecut vreo cincisprezece minute peste ora anunţată şi parcă nu e chiar toată lumea. E parfumată, îmbrăcată cu gust, are ochi frumoşi sub lentilele ochelarilor cu ramă regulamentar colţuroasă, de culoare neagră. E un arcuş ce desenează linii elegante printre oamenii de la event, o floricică deghizată în geek de dragul uzanţelor de moment, nescrise, ale socializării în beneficiul brandului.

„Şi cum eşti? Eşti bine? Eşti mulţumită de ceea ce faci? Faci exact ceea ce vrei să faci?”

dreaming

Mă apucă brusc întrebări de felul ăsta, de multe ori ca nuca-n perete, fără să fac nicio tranziţie de la firul anterior al discuţiei (da, o cafea ar fi bună…văd că s-a cam adunat lumea…aseară am avut un proiect foarte fain…pe Vali l-ai mai văzut?). Laura se însufleţeşte din buze şi din gesturi. Daaaa….eu chiar am ales ce trebuia, îmi place foarte mult ce fac, cred că sunt făcută pentru asta, mi se potriveşte foarte bine, fac master şi e greu, că la şcoală nu vor să înţeleagă că trebuie să şi muncesc…Dar e clar că sunt exact pe linia pe care trebuie să fiu, să cresc, săînvăţ, să evoluez…

„Dar tu ce vrei, de fapt, să faci? Care e, de fapt, drumul acela pe care-l simţi al tău?”

Am acest obicei prost. Mi se blochează pe retină un zvâcnet de pupilă, un gest din mână care parcă încearcă să tuşeze prea gros o bucată de frază, care parcă încearcă să întărească prea dens dorinţa de autenticitate a discursului însufleţit. Nu vreau să mă înţelegeţi greşit. Paradigma renunţării îşi trăieşte de la un moment încolo o existenţă proprie, separată de aceea a identităţii pe care ne-o asumăm în direcţia aleasă de multe ori auto-impus. Am trăit în ecuaţia asta, m-am convins mai întâi pe mine, pentru a fi cât mai autentic şi convingător cu alţii. Nici măcar nu insinuez că trăim o istorie personală dublă sau triplă sau… Ştiu că în planul social, de suprafaţă (şi suprafaţa asta de foarte multe ori e groasă şi temeinică, necum falsă ori trucată) construim cu fervoare o autenticitate pe care ne-o dorim poate inconştient cât mai solidă.

Cu încă un zvâcnet, poate ceva mai şovăitor, Laura mă priveşte fix în timp ce-mi repetă că se simte excelent în industria comunicării şi că îi place foarte mult mediul şi natura ocupaţiilor ei zilnice. Zâmbesc. Fără ironie, fără superioritate, fără „hai, mă, Laura…mai insişti mult?”. (vorba unui şugubăţ, „cred că niciodată, niciun copil pe lumea asta n-a zis „eu când voi fi mare o să mă fac PiaRist”). Cu aceeaşi însufleţire, pe acelaşi ton pe care, de fapt, şi l-ar dori alb şi analitic, fără tranziţie, aud răspunsul pe care-l aşteptam. A, eu sunt muzician, am făcut asta multă vreme, dar am realizat că mori de foame cu muzica, nu aş fi avut cum să mă întreţin din asta, în PR perspectivele sunt mult mai variate… 

„Şi când te vei întoarce la muzică?”

„Nu ştiu…poate într-o zi…” Exaltarea fuge ca suflată de o pală insesizabilă de vânt uşor nostalgic. E înlocuită de expresia inconfundabilă a renunţării pe care pentru mai mulţi ani o păstrăm într-un fel de provizorat. O ascundem, o mascăm, o baricadăm după comunicatele de presă, după dead-line-uri şi bucurii şi succese momentane, păstrând măcar într-un colţ al conştiinţei acel mic şi pâlpâitor „what if?” Indiferent de ce surogat alegem în locul visului.

În aceeaşi încăpere, la acelaşi eveniment, la mai puţin de o oră distanţă, am o discuţie similară cu Paula. Schimbul de replici este copie la indigo, doar că Paula nu e muzician, e călător. Orizontul ei tânăr îi sclipeşte în ochi deocamdată până la Marea Egee, unde s-ar stabili ca să se impregneze de tot ceea ce îi dau ei valurile şi soarele şi nisipul şi calamarii. Unde s-ar bucura să aducă români în vacanţă, să le arate Grecia altfel decât o ştiu ei din concedii, să le-o arate aşa cum o văd ochii ei calzi, luminoşi, dar parcă puţin trişti sau doar obosiţi. Ochii aceia care parcă deja tânjesc fără să ştie la întâlnirea cu Oceanul…

Visele nu mor niciodată. Nici renunţările nu tac niciodată. Chiar şi atunci când alţii reuşesc să ne fure visele, de multe ori mascându-şi legitim demersul într-un fel de datorie de onoare întru „trezirea” altora, despărţirea e doar temporară. Adormim visul şi ne lepădăm de magie doar pentru a putea fi vremelnic în rând, în coloană, în marşul regulamentar şi uniformizat. Natura noastră unică şi irepetabilă se răzvrăteşte fără să ţină cont de ceea ce ne antrenăm să facem pentru a ne transforma compromisul în mod de viaţă, poziţie socială, stimă de sine, viaţă liniştită. Şi nu vă imaginaţi răzvrătirea dramatizată în accese de sinceritate şi răbufniri spontane. Nu, ne antrenăm suficient cât să scoatem chiar şi asta din natura noastră de făpturi magice. Răzvrătirea e în dureri de cap, în atacuri de panică, în lehamite, în nemulţumirea perpetuă pe care o mai întrerupem urcând un munte ori jucându-ne în valuri cu copiii, ca nişte copii.

Însemnarea asta nu are nici direcţie precisă, nici dorinţe militantiste, nici intenţii anarhice. Reprezintă doar unul dintre multele momente în care îmi aduc aminte câtă binecuvântare găsesc în a fi reacceptat magia în viaţa mea şi câtă recunoştinţă simt pentru toţi aceia şi tot ceea ce mă ajută în fiecare clipă să nu o las să treacă pe lângă mine, mă ajută natural s-o primesc, s-o menţin vie şi s-o dau mai departe altora. Dacă vă e vreodată de vreun folos, să ştiţi că sunt încă aici şi că sunt oricând bucuros să dau o mână de ajutor, fie doar şi cu un sufleu de lămâie, la acea trezire către care, inevitabil, mergem din ce în ce mai mulţi: trezirea în vis.