Trezirea în vis

joi, 11 septembrie, 2014 la 9:38 pm

Laura e toată un zâmbet, e exact genul de PRistă pe care te aştepţi să-l vezi la un eveniment de produs. E caldă, naturală, puţin încordată în aşteptarea invitaţilor, tresărind uneori cu ochii pe ceas, la gândul că au trecut vreo cincisprezece minute peste ora anunţată şi parcă nu e chiar toată lumea. E parfumată, îmbrăcată cu gust, are ochi frumoşi sub lentilele ochelarilor cu ramă regulamentar colţuroasă, de culoare neagră. E un arcuş ce desenează linii elegante printre oamenii de la event, o floricică deghizată în geek de dragul uzanţelor de moment, nescrise, ale socializării în beneficiul brandului.

„Şi cum eşti? Eşti bine? Eşti mulţumită de ceea ce faci? Faci exact ceea ce vrei să faci?”

dreaming

Mă apucă brusc întrebări de felul ăsta, de multe ori ca nuca-n perete, fără să fac nicio tranziţie de la firul anterior al discuţiei (da, o cafea ar fi bună…văd că s-a cam adunat lumea…aseară am avut un proiect foarte fain…pe Vali l-ai mai văzut?). Laura se însufleţeşte din buze şi din gesturi. Daaaa….eu chiar am ales ce trebuia, îmi place foarte mult ce fac, cred că sunt făcută pentru asta, mi se potriveşte foarte bine, fac master şi e greu, că la şcoală nu vor să înţeleagă că trebuie să şi muncesc…Dar e clar că sunt exact pe linia pe care trebuie să fiu, să cresc, săînvăţ, să evoluez…

„Dar tu ce vrei, de fapt, să faci? Care e, de fapt, drumul acela pe care-l simţi al tău?”

Am acest obicei prost. Mi se blochează pe retină un zvâcnet de pupilă, un gest din mână care parcă încearcă să tuşeze prea gros o bucată de frază, care parcă încearcă să întărească prea dens dorinţa de autenticitate a discursului însufleţit. Nu vreau să mă înţelegeţi greşit. Paradigma renunţării îşi trăieşte de la un moment încolo o existenţă proprie, separată de aceea a identităţii pe care ne-o asumăm în direcţia aleasă de multe ori auto-impus. Am trăit în ecuaţia asta, m-am convins mai întâi pe mine, pentru a fi cât mai autentic şi convingător cu alţii. Nici măcar nu insinuez că trăim o istorie personală dublă sau triplă sau… Ştiu că în planul social, de suprafaţă (şi suprafaţa asta de foarte multe ori e groasă şi temeinică, necum falsă ori trucată) construim cu fervoare o autenticitate pe care ne-o dorim poate inconştient cât mai solidă.

Cu încă un zvâcnet, poate ceva mai şovăitor, Laura mă priveşte fix în timp ce-mi repetă că se simte excelent în industria comunicării şi că îi place foarte mult mediul şi natura ocupaţiilor ei zilnice. Zâmbesc. Fără ironie, fără superioritate, fără „hai, mă, Laura…mai insişti mult?”. (vorba unui şugubăţ, „cred că niciodată, niciun copil pe lumea asta n-a zis „eu când voi fi mare o să mă fac PiaRist”). Cu aceeaşi însufleţire, pe acelaşi ton pe care, de fapt, şi l-ar dori alb şi analitic, fără tranziţie, aud răspunsul pe care-l aşteptam. A, eu sunt muzician, am făcut asta multă vreme, dar am realizat că mori de foame cu muzica, nu aş fi avut cum să mă întreţin din asta, în PR perspectivele sunt mult mai variate… 

„Şi când te vei întoarce la muzică?”

„Nu ştiu…poate într-o zi…” Exaltarea fuge ca suflată de o pală insesizabilă de vânt uşor nostalgic. E înlocuită de expresia inconfundabilă a renunţării pe care pentru mai mulţi ani o păstrăm într-un fel de provizorat. O ascundem, o mascăm, o baricadăm după comunicatele de presă, după dead-line-uri şi bucurii şi succese momentane, păstrând măcar într-un colţ al conştiinţei acel mic şi pâlpâitor „what if?” Indiferent de ce surogat alegem în locul visului.

În aceeaşi încăpere, la acelaşi eveniment, la mai puţin de o oră distanţă, am o discuţie similară cu Paula. Schimbul de replici este copie la indigo, doar că Paula nu e muzician, e călător. Orizontul ei tânăr îi sclipeşte în ochi deocamdată până la Marea Egee, unde s-ar stabili ca să se impregneze de tot ceea ce îi dau ei valurile şi soarele şi nisipul şi calamarii. Unde s-ar bucura să aducă români în vacanţă, să le arate Grecia altfel decât o ştiu ei din concedii, să le-o arate aşa cum o văd ochii ei calzi, luminoşi, dar parcă puţin trişti sau doar obosiţi. Ochii aceia care parcă deja tânjesc fără să ştie la întâlnirea cu Oceanul…

Visele nu mor niciodată. Nici renunţările nu tac niciodată. Chiar şi atunci când alţii reuşesc să ne fure visele, de multe ori mascându-şi legitim demersul într-un fel de datorie de onoare întru „trezirea” altora, despărţirea e doar temporară. Adormim visul şi ne lepădăm de magie doar pentru a putea fi vremelnic în rând, în coloană, în marşul regulamentar şi uniformizat. Natura noastră unică şi irepetabilă se răzvrăteşte fără să ţină cont de ceea ce ne antrenăm să facem pentru a ne transforma compromisul în mod de viaţă, poziţie socială, stimă de sine, viaţă liniştită. Şi nu vă imaginaţi răzvrătirea dramatizată în accese de sinceritate şi răbufniri spontane. Nu, ne antrenăm suficient cât să scoatem chiar şi asta din natura noastră de făpturi magice. Răzvrătirea e în dureri de cap, în atacuri de panică, în lehamite, în nemulţumirea perpetuă pe care o mai întrerupem urcând un munte ori jucându-ne în valuri cu copiii, ca nişte copii.

Însemnarea asta nu are nici direcţie precisă, nici dorinţe militantiste, nici intenţii anarhice. Reprezintă doar unul dintre multele momente în care îmi aduc aminte câtă binecuvântare găsesc în a fi reacceptat magia în viaţa mea şi câtă recunoştinţă simt pentru toţi aceia şi tot ceea ce mă ajută în fiecare clipă să nu o las să treacă pe lângă mine, mă ajută natural s-o primesc, s-o menţin vie şi s-o dau mai departe altora. Dacă vă e vreodată de vreun folos, să ştiţi că sunt încă aici şi că sunt oricând bucuros să dau o mână de ajutor, fie doar şi cu un sufleu de lămâie, la acea trezire către care, inevitabil, mergem din ce în ce mai mulţi: trezirea în vis.

Nu te mai cred…

luni, 25 august, 2014 la 8:42 pm

…dacă acum câţiva ani de zile ţipai ca din gură de şarpe împotriva corporaţiilor şi lăcomiei patronale, a setei cu care îţi bea resursele şi îţi secătuia energiile, iar azi ai ajuns să-ţi scalezi business-ul „mic, sincer şi util comunităţii” până dincolo de limitele unui proiect pe care să-l poţi controla singur şi pentru care îţi angajezi manageri şi coordonatori de „business unit”. Ai pornit treaba asta făcând tu, cu mâna ta. Acum nu mai faci tu decât pentru camere de luat vederi sau când ţi se îmbolnăvesc angajaţii.

cal

…dacă ai plecat de la patron şi ai pornit singur o treabă potrivită dorinţelor şi capacităţilor tale, fiind convins că vei munci astfel încât să-ţi permiţi să trăieşti mai mult, mai bine, mai des, mai cu sens, dar între timp îţi fuge sângele din obraji când un prieten te invită simplu „să ne vedem la masă, să treceţi pe la noi, să ne vedem într-o sâmbătă, la un pahar de vin”. Tu nu mai ai nici timp şi nici energie şi nici spaţiu de memorie pentru altceva decât ceea ce a ajuns să te conducă şi să decidă pentru tine.

…dacă prima declinare a întreprinderii tale mici şi voioase, gândite pentru un public aparte, bine definit şi selectat e acum doar o amintire ceţoasă a ceea ce ai vrut să faci iniţial. Pentru că, între timp, aloci toate resursele noii formule extinse, în care motorul principal sunt banii, creşterea profitului şi strategiile scalării cantitative.

…dacă acum câţiva ani porneai la drum cu principiile proprii, iar între timp aderi doar la principiile altora pentru că interesele au ajuns să îi dicteze altceva conştiinţei tale.

…dacă la începutul exuberant al drumului tău de independent străluceai de originalitate şi de idei unice, iar între timp ai nevoie să aderi la grupuri, caste, mişcări şi curente doar pentru că asta îţi slujeşte cifrele, marjele, cantităţile etc.

Nu te mai cred pentru că nu mai ştiu cine eşti. Îmi aduc aminte cu bucurie şi cu uşoară mâhnire de energia luminoasă care ţâşnea din tine de fiecare dată când ne auzeam sau ne vedeam, dar azi văd un străin, o amintire a celui pe care l-am îmbrăţişat de atâtea ori ca pe un frate întru idealuri şi misiune. Văd un om obosit, îngrijorat, îngândurat, apăsat de cifrele omniprezente şi parcă hăituit de popriile năluci fabricate cu bună ştiinţă. Văd un om serios, care a uitat să se joace şi care a decis că magia lucrului făcut din convingere proprie şi nu ca să dea bine plus cu minus e doar o fantezie, o poezioară frivolă, demnă de epoci trecute.

Seu Jorge în Porto

sâmbătă, 9 august, 2014 la 2:08 pm

Aseară l-am văzut pentru prima oară live pe Seu Jorge. L-am descoperit în cursul şederii mele în Brazilia şi probabil că am rezonat cu energia lui artistică într-o măsură destul de superficială până la interacţiunea de ieri. Un norocos şi un alintat al şansei, la fel ca mine. Voce, prezenţă, suflu, talent. Dar aseară am văzut un Seu Jorge matur, un artist serios, dedicat şi deja cu avans vizibil pe drumul către desăvârşire.

seu jorge

Aseară, pe Queimodrom-ul din „Parque da cidade”, Seu Jorge a venit cu o trupă de acompaniament în care am numărat vreo zece oameni. Suflători, chitare, percuţii, backing. Aseară, în Porto, Seu Jorge a cântat cu vocea, a dirijat, a cântat impecabil la flaut, a recitat, s-a acompaniat singur la chitară. Aseară, în faţa a aproximativ trei mii de oameni (cu o jumătate e oră înainte de momentul anunţat pentru începerea recitalului abia dacă erau vreo trei sute de oameni în faţa scenei) Seu Jorge a vibrat cu o energie blândă, caldă, mângâietoare.

Îl văzusem în clipuri din concertele anterioare, îi remarcasem alura de artist care se ştie exotic, care se ştie privit ca o curiozitate. Costume cu linie excentrică, dread-uri, atitudine high-obosită, ţigări aprinse pe scenă şi vocea jucată des în regiştrii cavernoşi, vibranţi, demonstrativi, de multe ori aşezat pe scaun… Aseară am întâlnit un Seu Jorge tuns, limpede la privire şi la glas, îmbrăcat cu modestie, deopotrivă fericit să treacă prin marile hituri samba rock, de inspiraţie profund braziliană, ce fac de obicei deliciul auditoriului captiv, dar venind şi cu piese noi, cu funk curat ce sigur va mişca multe urechi pe viitorul album.

Aseară, pe scena luminată impecabil şi sonorizată divin, am întâlnit un Seu Jorge pe care mi-am dat seama de ce îl apreciez la nivel subconştient, dincolo de sunet şi de afinităţile mele braziliene: e un om bun care şi-a identificat misiunea pe care şi-o îndeplineşte prin probabil una dintre cele mai dulci vocaţii dintre toate câte există.

Profesionişti pentru bani, profesionişti pentru misiune

duminică, 10 noiembrie, 2013 la 8:57 am

worker

Încep să cred că Seth Godin are mare dreptate. Diferența dintre amatori și profesioniști e că profesioniștii sunt cei care lucrează, indiferent că au chef sau nu:

„The notion that I do my work here, now, like this, even when I do not feel like it, and especially when I do not feel like it, is very important. Because lots and lots of people are creative when they feel like it, but you are only going to become a professional if you do it when you don’t feel like it. And that emotional waiver is why this is your work and not your hobby.”

Până la urmă serviciul în sine e cronica tuturor lucrurilor care nu ne plac, dar pe care trebuie să le facem dacă vrem să vină banii de undeva. („Diferenţa dintre amatori şi profesionişti” Andreea Năstase)

OK, restul articolului e magic, e hrănitor de minţi tinere şi deschise, mai mult decât util acelora aflaţi la început de drum în general, în viaţă, nu numai spre o carieră sau o profesie. Mi se pare că lipseşte ceva, totuşi. Sau, ca să mă exprim fără nicio nuanţă negativă, m-aş fi bucura să găsesc în textul ăsta ceva în plus, ceva ce Andreea poate că a subânţeles fără să o scrie negru pe alb.

Pentru că eu unul sunt obligat să fac o distincţie între profesioniştii pentru bani şi profesioniştii pentru misiune, utilizând vocaţia. Ştiţi care e convngerea mea din ce în ce mai puternică? Eu cred că ambele tipuri de profesionişti sunt autentice, dar cel din urmă e puţin mai fericit. Mai cred că profesioniştii care lucrează şi când nu au chef s-ar putea să greşească mai des decât aceia care lucrază oricând cu aceeaşi pasiune şi convingere că îşi împlinesc misiunea exercitându-şi vocaţia.

Mi-e teamă că ne-am creat la nivel cultural modele greşit înţelese ale profesionalismului. Modelele noastre de căpătâi sunt indivizi care au strălucit, iar dintre ei mulţi au făcut şi o poală de bani, dar au şi modificat plenar domenii întregi de activitate, ştiinţa şi direcţia omenirii. Toţi aceştia, demonstrat cu probe şi studii de caz cel puţin aparent serioase (Malcolm Gladwell, de exemplu, chiar vorbeşte pe limba mea) au fost şi unii încă sunt nişte profesionişti pasionaţi. La ei banii au venit pentru că au ştiut mai devreme sau mai târziu ce vor să facă, şi-au susţinut pasiunile cu multă muncă de cele mai multe ori repetitivă fără ca asta să le fie neplăcut şi au avut şi un dram sau un munte de şansă şi au primit ajutor punctual, providenţial sau conjunctural ca să-şi dezvolte proiectele şi teoriile.

Mulţi dintre ei au reuşit să pună piciorul ferm în pragul istoriei şi să devină parte din ea tocmai când au desoperit că „serviciul e cronica tuturor lucrurilor care nu ne plac, dar pe care trebuie să le facem dacă vrem” să ne plătim chiria şi ratele la bancă şi că menirea lor e în cu totul altă direcţie pe care, din cauza fricilor de toate felurile, nu şi-au dat voie să calce. Şi mie-mi plac banii. Sau, ca să fie mai clar, şi mie-mi plac foarte multe dintre avantajele pe care un individ le poate obţine plătind cu bani pentru ele. Dar nu mi s-a întâmplat să plâng de furie că trebuie să mă ridic din pat de dimineaţă ca să merg să muncesc decât în două dimineţi din cei aproape şaisprezece ani de când muncesc şi sunt plătit pentru ceea ce prestez. Nota Bene: în ambele cazuri solicitasem să fiu plătit în avans, ştiind că la un moment dat ar fi existat şansa să clachez şi să renunţ.

Suma asta a „tuturor lucrurilor care nu ne plac” dar pe care le înghiţm cu noduri, pentru bani, sigur că poate să devină un mod de viaţă al unui profesionist remarcabil numai că, în timp, realitatea ne cam dă exemple că modul ăsta de viaţă de multe ori plesneşte, crapă. În starea de sănătate, în căsnicie, în relaţiile interumane, în educaţia propriilor copii… În general, în ceea ce suntem obişnuiţi să identificăm drept „viaţă”. Şi, ca să vezi, bumerangul loveşte chiar în calitatea de profesionist a celui convins în primul rând de bani că e la locul potrivit. Cred că îmi plac mai mult profesioniştii fără cancer şi fără vieţi personale distruse ori trăite frugal, absent, pe furate. Şi mai cred că profesioniştii convinşi de misiune şi nu de bani, nu ştiu cum naiba, parcă se îmbolnăvesc mai rar şi îşi petrec viaţa într-o mult mai bună conexiune cu ei înşişi, cu cei din jurul lor, cu soarele, cu Universul…

Sigur că unii dintre voi vor spune că pun problema la un mod ideal, în care toţi ar trebui să prestăm în mod profesionist ceea ce ne place cu adevărat să facem, ceea ce ne bucură şi ne face să ne simţim cu adevărat la locul potrivit. Dar acum serios, voi nu credeţi că modelul ăsta al profesionalismului de nevoie a cam eşuat, că l-am abordat doar ca pe un compromis şi că drumul ăsta se îngustează vizibil, de la o zi la alta?

Misiune. Vocaţie.

duminică, 6 octombrie, 2013 la 6:53 am

[youtube http://youtu.be/tZ7Y1-0bNeQ]

Atâtea sute de ani de civilizaţie, atâtea mii de generaţii educate în spiritul performanţei, atâtea şi atâtea descoperiri şi atâţia paşi uriaşi către atâtea ţinte, peste noi şi noi bariere doborâte la răstimpuri din ce în ce mai scurte… Şi totuşi parcă ne lipseşte ceva… Din ce în ce mai vizibil, din ce în ce mai măsurabil şi mai palpabil. Omenirea îşi ghidează indivizii după excepţii. Modelele excepţionale sunt idolatrizate şi indicate spre copiere. Să fii ca ACEL chirurg, ca ACEL matematician, ca ACEL geniu financiar, ca ACEL sportiv, ca ACEL vizionar în business sau în politică. Să fii Einstein, Gates sau Ronaldo. Să fii cel puţin ca mine, părintele tău, şi să mă depăşeşti pentru că eu nu am avut condiţiile pe care ţi le ofer eu ţie.

Abia în ultimul deceniu, câteva minţi au început să se trezească şi să explice că toate aceste modele au avut şansa, aparent spectaculoasă pentru unii şi de-a dreptul bagatelizată de alţii, de a-şi identifica vocaţia pe care apoi, cu şansă şi pracică, că o aşeze pe drumul îndeplinirii misiunii lor în această instanţă a existenţei. Oamenii ăştia au avut o chemare, chemarea a fost susţinută de aceia care i-au format, după care ei înşişi, nelăsînd Luminăţia Sa ŞANSA să treacă pe lângă ei, au muncit şi au fructificat-o. Unii s-au bucurat de înlesniri financiare venite din partea familiei, alţii nu. Însă averile consistente au venit abia după ce tot procesul descris până aici a fost împlinit. Ba, în multe cazuri, îmi permit să cred că averile au survenit abia după ce toate aceste modele au luat piciorul de pe acceleraţie în propriile procese de împlinire a misiunii. Şi, mai mult, succesul financiar a influenţat în unele cazuri chiar năruirea imperiilor create cu muncă şi exuberanţă.

Poate că ar fi bine să facem o diferenţă cât de cât clară între misiune şi vocaţie, asupra succesiunii şi interdependenţei cărora încă nu sunt nici eu foarte lămurit. Într-o ecuaţie simplă de Marketing, misiunea ar fi reprezentată de obiectiv, în timp ce vocaţia se substituie strategiei. Activităţile întreprinse în virtutea vocaţiei devin, astfel, tactici. Într-o discuţie vitală astăzi pentru proiectul pe care l-am creionat împreună cu Alis şi de care ne vom ocupa în următorii doi ani, a fost pentru prima oară când mi-am pus misiunea în cuvinte şi mi-am verbalizat diferenţa dintre ea şi ceea ce am îmbrăţişat ca vocaţie.  Astfel, misiunea mea este aceea de a crea celor din jurul meu momente memorabile care să le influenţeze în mod util sau capital existenţa de zi cu zi. Asta se poate traduce şi prin „cel mai bun orez pe care l-am gustat până acum”, dar şi prin „povestea ta m-a ajutat să-mi schimb complet modul de a-mi preţui fiecare zi pe care o trăiesc”. „Strategia” mea conţine şi felul în care îmi mângâi peştii când vin bărcile din larg, şi frimiturile minuscule de oregano uscat pe care le aşez pe marginea albă a unei farfurii pregătite să iasă din bucătărie, şi prin chiar cuvintele pe care le scriu acum, şi prin cover-ul după Sting pe care-l voi urca luni pe Youtube…

Trebuie să intri la un liceu teoretic pe care-l vei absolvi fără să ştii să faci nimic concret. Trebuie să alegi o facultate care-ţi oferă perspectiva unei profesii asiguratoare financiar, indiferent dacă la momentul alegerii nici măcar nu ai aflat ce-ţi motivează existenţa şi ce te apropie de fericire. Trebuie să te căsătoreşti, să faci copii, să poţi susţine credite la bănci şi să-ţi menţii sănătatea bună ca să poţi munci ca să produci pentru familie, pentru copii, pentru credite şi pentru asigurări medicale. Şi da, trebuie să-ţi câştigi dreptul la cele două sau trei săptămâni pe an în care pleci în vacanţă cu laptop, şi roaming, şi VPN, şi GPS, şi TBD, şi FYI, şi PLM!!! Şi toate astea în condiţiile în care motivaţiile tale principale sunt recompensele financiare şi de vizibilitate. În condiţiile în care îţi desconsideri superiorii, condiţiile în care munceşti şi colegii. În condiţiile în care de cele mai multe ori ştii că o proporţie din ce în ce mai alarmantă din ceea ce faci este inutil şi, mai ales, din ce în ce mai departe de a-ţi provoca starea de bine a misiunii reale momentan şi episodic împlinite.

E doar un preambul. Îmi dau peste degete şi mă opresc doar pentru că vă vom oferi continuarea şi dezvoltarea ilustrată a acestor gânduri în ceea ce pregătim, consistent şi documentat. Poate că uneori, pe măsură ce vom înainta, voi mai fura bucăţele pe care vi le voi arăta cu bucurie aici în primul rând pentru că abia aştept să vă spun despre ce e povestea asta. N-am răbdare. Ţineţi minte că, mai ales în copilărie, lăsam la sfârşit partea din prăjitură care ne plăcea cel mai mult? Luam cu linguriţa de pe margini, din părţile care nu ni se păreau la fel de interesante, pentru ca ultimele înghiţituri să fie „acelea”, bucata cu adevărat delicioasă. Vă fac o destăinuire: eu nu mai fac asta. E un semn ;)