Posturi cu tagurile: "vocatie"

Laura e toată un zâmbet, e exact genul de PRistă pe care te aştepţi să-l vezi la un eveniment de produs. E caldă, naturală, puţin încordată în aşteptarea invitaţilor, tresărind uneori cu ochii pe ceas, la gândul că au trecut vreo cincisprezece minute peste ora anunţată şi parcă nu e chiar toată lumea. E parfumată, îmbrăcată cu gust, are ochi frumoşi sub lentilele ochelarilor cu ramă regulamentar colţuroasă, de culoare neagră. E un arcuş ce desenează linii elegante printre oamenii de la event, o floricică deghizată în geek de dragul uzanţelor de moment, nescrise, ale socializării în beneficiul brandului.

„Şi cum eşti? Eşti bine? Eşti mulţumită de ceea ce faci? Faci exact ceea ce vrei să faci?”

Mă apucă brusc întrebări de felul ăsta, de multe ori ca nuca-n perete, fără să fac nicio tranziţie de la firul anterior al discuţiei (da, o cafea ar fi bună…văd că s-a cam adunat lumea…aseară am avut un proiect foarte fain…pe Vali l-ai mai văzut?). Laura se însufleţeşte din buze şi din gesturi. Daaaa….eu chiar am ales ce trebuia, îmi place foarte mult ce fac, cred că sunt făcută pentru asta, mi se potriveşte foarte bine, fac master şi e greu, că la şcoală nu vor să înţeleagă că trebuie să şi muncesc…Dar e clar că sunt exact pe linia pe care trebuie să fiu, să cresc, săînvăţ, să evoluez…

„Dar tu ce vrei, de fapt, să faci? Care e, de fapt, drumul acela pe care-l simţi al tău?”

Am acest obicei prost. Mi se blochează pe retină un zvâcnet de pupilă, un gest din mână care parcă încearcă să tuşeze prea gros o bucată de frază, care parcă încearcă să întărească prea dens dorinţa de autenticitate a discursului însufleţit. Nu vreau să mă înţelegeţi greşit. Paradigma renunţării îşi trăieşte de la un moment încolo o existenţă proprie, separată de aceea a identităţii pe care ne-o asumăm în direcţia aleasă de multe ori auto-impus. Am trăit în ecuaţia asta, m-am convins mai întâi pe mine, pentru a fi cât mai autentic şi convingător cu alţii. Nici măcar nu insinuez că trăim o istorie personală dublă sau triplă sau… Ştiu că în planul social, de suprafaţă (şi suprafaţa asta de foarte multe ori e groasă şi temeinică, necum falsă ori trucată) construim cu fervoare o autenticitate pe care ne-o dorim poate inconştient cât mai solidă.

Cu încă un zvâcnet, poate ceva mai şovăitor, Laura mă priveşte fix în timp ce-mi repetă că se simte excelent în industria comunicării şi că îi place foarte mult mediul şi natura ocupaţiilor ei zilnice. Zâmbesc. Fără ironie, fără superioritate, fără „hai, mă, Laura…mai insişti mult?”. (vorba unui şugubăţ, „cred că niciodată, niciun copil pe lumea asta n-a zis „eu când voi fi mare o să mă fac PiaRist”). Cu aceeaşi însufleţire, pe acelaşi ton pe care, de fapt, şi l-ar dori alb şi analitic, fără tranziţie, aud răspunsul pe care-l aşteptam. A, eu sunt muzician, am făcut asta multă vreme, dar am realizat că mori de foame cu muzica, nu aş fi avut cum să mă întreţin din asta, în PR perspectivele sunt mult mai variate… 

„Şi când te vei întoarce la muzică?”

„Nu ştiu…poate într-o zi…” Exaltarea fuge ca suflată de o pală insesizabilă de vânt uşor nostalgic. E înlocuită de expresia inconfundabilă a renunţării pe care pentru mai mulţi ani o păstrăm într-un fel de provizorat. O ascundem, o mascăm, o baricadăm după comunicatele de presă, după dead-line-uri şi bucurii şi succese momentane, păstrând măcar într-un colţ al conştiinţei acel mic şi pâlpâitor „what if?” Indiferent de ce surogat alegem în locul visului.

În aceeaşi încăpere, la acelaşi eveniment, la mai puţin de o oră distanţă, am o discuţie similară cu Paula. Schimbul de replici este copie la indigo, doar că Paula nu e muzician, e călător. Orizontul ei tânăr îi sclipeşte în ochi deocamdată până la Marea Egee, unde s-ar stabili ca să se impregneze de tot ceea ce îi dau ei valurile şi soarele şi nisipul şi calamarii. Unde s-ar bucura să aducă români în vacanţă, să le arate Grecia altfel decât o ştiu ei din concedii, să le-o arate aşa cum o văd ochii ei calzi, luminoşi, dar parcă puţin trişti sau doar obosiţi. Ochii aceia care parcă deja tânjesc fără să ştie la întâlnirea cu Oceanul…

Visele nu mor niciodată. Nici renunţările nu tac niciodată. Chiar şi atunci când alţii reuşesc să ne fure visele, de multe ori mascându-şi legitim demersul într-un fel de datorie de onoare întru „trezirea” altora, despărţirea e doar temporară. Adormim visul şi ne lepădăm de magie doar pentru a putea fi vremelnic în rând, în coloană, în marşul regulamentar şi uniformizat. Natura noastră unică şi irepetabilă se răzvrăteşte fără să ţină cont de ceea ce ne antrenăm să facem pentru a ne transforma compromisul în mod de viaţă, poziţie socială, stimă de sine, viaţă liniştită. Şi nu vă imaginaţi răzvrătirea dramatizată în accese de sinceritate şi răbufniri spontane. Nu, ne antrenăm suficient cât să scoatem chiar şi asta din natura noastră de făpturi magice. Răzvrătirea e în dureri de cap, în atacuri de panică, în lehamite, în nemulţumirea perpetuă pe care o mai întrerupem urcând un munte ori jucându-ne în valuri cu copiii, ca nişte copii.

Însemnarea asta nu are nici direcţie precisă, nici dorinţe militantiste, nici intenţii anarhice. Reprezintă doar unul dintre multele momente în care îmi aduc aminte câtă binecuvântare găsesc în a fi reacceptat magia în viaţa mea şi câtă recunoştinţă simt pentru toţi aceia şi tot ceea ce mă ajută în fiecare clipă să nu o las să treacă pe lângă mine, mă ajută natural s-o primesc, s-o menţin vie şi s-o dau mai departe altora. Dacă vă e vreodată de vreun folos, să ştiţi că sunt încă aici şi că sunt oricând bucuros să dau o mână de ajutor, fie doar şi cu un sufleu de lămâie, la acea trezire către care, inevitabil, mergem din ce în ce mai mulţi: trezirea în vis.

Trebuie să v-o zic pe-asta. Una dintre doagele mele sărite de care mă bucur nespus şi pentru care-i sunt foarte recunoscător universului e legată de creativitatea instantanee şi aproape epifanică la provocarea de moment, în bucătărie. Intru eu brusc pe un tunel la capătul căruia văd farfuria aşa cum trebuie ea să arate la final, încep să procesez mental ingrediente şi combinaţii uşor extrasenzoriale de arome.

Azi am avut un cuplu dintre acelea care nouă ne plac foarte mult. Adică brazilieni din Sud, de la oraş, în jurul lui 30, cu studii şi curiozitate pentru gusturi şi arome noi pentru ei. Au luat întâi o bruschetta clasică, de control, la două beri. Eu în perioada asta am cam predat ştafeta Nataliei şi o las să facă majoritatea comenzilor. E timpul să-şi exerseze controlul complet asupra bucătăriei de la Oasis, în care o las cu un meniu învăţat şi cu principii pe care le-a îmbrăţişat bucuros. Şi în general nu fac bruschetta pentru că amestecul e stabilit clar de multă vreme, e făcut la început de tură şi montajul durează câteva minute cu tot cu prăjitul pâinii. La fel, cum arată farfuria ştim deja legaţi la ochi.

După aperitiv, cei doi au vrut să vorbim. Nu e prima oară, nici în Brazilia, nici în România, când primim felicitări pentru o farfurie atât de simplă ca bruschetele. Şi mă bcur pentru aceste aprecieri în primul rând pentru că am respectat tot timpul aceeaşi formulă de preparare. Aprecierile se referă mai ales la echilibrul gustului, în care usturoiul există, dar nu acoperă celelalte nuanţe. În fine, oamenii mi-au spus aşa: „Pentru că ne-au plăcut foarte mult, am vrea să comandăm ceva care să conţină acelaşi topping de la bruschetta, dar să conţină creveţi.” Logic, oamenii nu cereau un al doilea aperitiv.

Şi am intrat în tunel :) Am plecat spre bucătărie ca şi cum acolo m-ar fi aşteptat farfuria gata aranjată, doar s-o aduc pe masă – în astfel de situaţii vin eu însumi cu farfuria şi explic ce şi cum am făcut pe ea. M-am întors către ei pe la jumătatea drumului şi le-am spus ca un avertisment: „Nu va fi o farfurie caldă, nu aş putea conserva aroma a ceea ce aţi apreciat la bruschetta. E ok?” Au şovăit o secundă şi au spus „Mergem pe mâna ta.”

Am rugat fetele să-mi cureţe două porţii de creveţi (ieri au venit, cu ierburi şi zarzavaturi subacvatice încurcate prin mustăţi) şi să-mi taie subţire doi cartofi fierţi pentru wedgies,  am pus o cratiţă cu apă la fiert, am pus baia de ulei de prăjit la încins şi m-am apucat de o marinată, într-un borcan: oţet balsamic, ulei de măsline extravirgin, usturoi tăiat mărunt, sos Worchestershire, sos de soia, doi ardei iuţi mici crăpaţi sub lama cuţitului, oregano uscat, sucul de la o jumătate de lime, piper proaspăt măcinat.

A fiert apa, am pus o jumătate de linguriţă de sare şi am opărit cozile de creveţi fix trei minute pe ceas. Între timp am curăţat o jumătate de avocado în prima lui zi de pârguială perfectă (aici a început sezonul de avocado demenţial) şi l-am tăiat pe lat, în felii semicirculare subţiri. Le-am stropit cu suc de lime, sare şi piper. Am pus cartofii la prăjit şi în acelaşi timp am scurs cozile de creveţi şi le-am pus în marinată până au fost cartofii gata, adică aurii, crocanţi la exterior şi moi pe dinăuntru, dar subţirei la statură.

Şi m-am apucat de farfurie, un platou alb, pătrat, întins. Am uns toată suprafaţa farfuriei cu două picături de ulei de măsline şi am pudrat-o generos cu oregano uscat şi piper măcinat. Am aşezat feliile de avocado, pe fiecare-un cartof subţire şi crocant, apoi câte un crevete şi, deasupra fiecăruia, o linguriţă din compoziţia rece de bruschete, aşezată individual, cu grijă. Câte o frunză mică de busuioc proaspăt în vârful fiecărei miniaturi, un zig-zag rapid de ulei de măsline peste toate şi o pudră de sare aruncată peste tot platoul.

Nu cred că toată treaba asta a durat mai mult de douăzeci de minute. A fost ca în transă din momentul în care am intrat în bucătărie. Ştiam exact cum va arăta farfuria şi tot ce am făcut a fost să-mi urmez filmul către ea, voiam s-o văd cât mai repede şi să fiu sigur că va arăta exact aşa cum îmi apăruse instantaneu în minte. Ştiam sigur că va fi un preparat proaspăt, cu arome exact pe măsura a ceea ce acei pauliştani şi-ar fi dorit. Şi abia la final mi-am dat seama că, de fapt, subconştientul meu s-a concentrat fără ştirea mea la o alternanţă de texturi care, din punctul meu de vedere, au dat reala atingere de graţie farfuriei. Hai să ne gândim: avocado – proaspăt, viu, cremos, untos, verde; wedgie – crocant, ferm; crevete – pătruns, dar de o consistenţă vioaie, nici păstos şi nici cauciucat, plus aroma de val marin cu boare sărată îmbogăţită de explozia de gust a marinatei; amestecul de bruschetta – elementul aşteptat de oaspeţi în varianta lui alături de creveţi, cu textură proaspătă, vie, savuroasă.

Am des astfel de momente şi rar, foarte rar s-a întâmplat să greşesc în procesarea mentală a aromelor pe care mai apoi le voi fi combinat. Este unul dintre acele semne care-mi confirmă că am ales drumul corect atunci când m-am dedicat integral bucătăriei. Mulţi dintre noi trecem cu vederea astfel de calităţi sau revelaţii, refuzăm să le luăm în seamă pentru că suntem prea ocupaţi să rămânem profesionişti în domenii în care, chiar dacă nu sunt chiar ceea ce ne-am fi dorit de la noi înşine, suntem prea adânc angrenaţi ca să ne ascultăm vocile interioare ale vocaţiei reale neîmplinite. Dar ele vor striga de fiecare dată când vor identifica un moment potrivit, vor striga şi ne vor intensifica unora angoasele, altora încrâncenarea sau ambiţiile…

[youtube http://youtu.be/tZ7Y1-0bNeQ]

Atâtea sute de ani de civilizaţie, atâtea mii de generaţii educate în spiritul performanţei, atâtea şi atâtea descoperiri şi atâţia paşi uriaşi către atâtea ţinte, peste noi şi noi bariere doborâte la răstimpuri din ce în ce mai scurte… Şi totuşi parcă ne lipseşte ceva… Din ce în ce mai vizibil, din ce în ce mai măsurabil şi mai palpabil. Omenirea îşi ghidează indivizii după excepţii. Modelele excepţionale sunt idolatrizate şi indicate spre copiere. Să fii ca ACEL chirurg, ca ACEL matematician, ca ACEL geniu financiar, ca ACEL sportiv, ca ACEL vizionar în business sau în politică. Să fii Einstein, Gates sau Ronaldo. Să fii cel puţin ca mine, părintele tău, şi să mă depăşeşti pentru că eu nu am avut condiţiile pe care ţi le ofer eu ţie.

Abia în ultimul deceniu, câteva minţi au început să se trezească şi să explice că toate aceste modele au avut şansa, aparent spectaculoasă pentru unii şi de-a dreptul bagatelizată de alţii, de a-şi identifica vocaţia pe care apoi, cu şansă şi pracică, că o aşeze pe drumul îndeplinirii misiunii lor în această instanţă a existenţei. Oamenii ăştia au avut o chemare, chemarea a fost susţinută de aceia care i-au format, după care ei înşişi, nelăsînd Luminăţia Sa ŞANSA să treacă pe lângă ei, au muncit şi au fructificat-o. Unii s-au bucurat de înlesniri financiare venite din partea familiei, alţii nu. Însă averile consistente au venit abia după ce tot procesul descris până aici a fost împlinit. Ba, în multe cazuri, îmi permit să cred că averile au survenit abia după ce toate aceste modele au luat piciorul de pe acceleraţie în propriile procese de împlinire a misiunii. Şi, mai mult, succesul financiar a influenţat în unele cazuri chiar năruirea imperiilor create cu muncă şi exuberanţă.

Poate că ar fi bine să facem o diferenţă cât de cât clară între misiune şi vocaţie, asupra succesiunii şi interdependenţei cărora încă nu sunt nici eu foarte lămurit. Într-o ecuaţie simplă de Marketing, misiunea ar fi reprezentată de obiectiv, în timp ce vocaţia se substituie strategiei. Activităţile întreprinse în virtutea vocaţiei devin, astfel, tactici. Într-o discuţie vitală astăzi pentru proiectul pe care l-am creionat împreună cu Alis şi de care ne vom ocupa în următorii doi ani, a fost pentru prima oară când mi-am pus misiunea în cuvinte şi mi-am verbalizat diferenţa dintre ea şi ceea ce am îmbrăţişat ca vocaţie.  Astfel, misiunea mea este aceea de a crea celor din jurul meu momente memorabile care să le influenţeze în mod util sau capital existenţa de zi cu zi. Asta se poate traduce şi prin „cel mai bun orez pe care l-am gustat până acum”, dar şi prin „povestea ta m-a ajutat să-mi schimb complet modul de a-mi preţui fiecare zi pe care o trăiesc”. „Strategia” mea conţine şi felul în care îmi mângâi peştii când vin bărcile din larg, şi frimiturile minuscule de oregano uscat pe care le aşez pe marginea albă a unei farfurii pregătite să iasă din bucătărie, şi prin chiar cuvintele pe care le scriu acum, şi prin cover-ul după Sting pe care-l voi urca luni pe Youtube…

Trebuie să intri la un liceu teoretic pe care-l vei absolvi fără să ştii să faci nimic concret. Trebuie să alegi o facultate care-ţi oferă perspectiva unei profesii asiguratoare financiar, indiferent dacă la momentul alegerii nici măcar nu ai aflat ce-ţi motivează existenţa şi ce te apropie de fericire. Trebuie să te căsătoreşti, să faci copii, să poţi susţine credite la bănci şi să-ţi menţii sănătatea bună ca să poţi munci ca să produci pentru familie, pentru copii, pentru credite şi pentru asigurări medicale. Şi da, trebuie să-ţi câştigi dreptul la cele două sau trei săptămâni pe an în care pleci în vacanţă cu laptop, şi roaming, şi VPN, şi GPS, şi TBD, şi FYI, şi PLM!!! Şi toate astea în condiţiile în care motivaţiile tale principale sunt recompensele financiare şi de vizibilitate. În condiţiile în care îţi desconsideri superiorii, condiţiile în care munceşti şi colegii. În condiţiile în care de cele mai multe ori ştii că o proporţie din ce în ce mai alarmantă din ceea ce faci este inutil şi, mai ales, din ce în ce mai departe de a-ţi provoca starea de bine a misiunii reale momentan şi episodic împlinite.

E doar un preambul. Îmi dau peste degete şi mă opresc doar pentru că vă vom oferi continuarea şi dezvoltarea ilustrată a acestor gânduri în ceea ce pregătim, consistent şi documentat. Poate că uneori, pe măsură ce vom înainta, voi mai fura bucăţele pe care vi le voi arăta cu bucurie aici în primul rând pentru că abia aştept să vă spun despre ce e povestea asta. N-am răbdare. Ţineţi minte că, mai ales în copilărie, lăsam la sfârşit partea din prăjitură care ne plăcea cel mai mult? Luam cu linguriţa de pe margini, din părţile care nu ni se păreau la fel de interesante, pentru ca ultimele înghiţituri să fie „acelea”, bucata cu adevărat delicioasă. Vă fac o destăinuire: eu nu mai fac asta. E un semn ;)