SINDROMUL COPERTEI
Accesul facil si cointeresat al persoanelor publice din Romania la mass-media in general si la aparitiile in reviste in special naste in fiecare zi noi anomalii si subiecte amuzante. Ar putea fi toate grupate intr-o lunga rubrica de “stiati ca?”, imbogatita daca nu zilnic, macar saptaminal. Astazi - despre ceea ce am ales sa numesc “sindromul copertei”.
Ei bine, acest sindrom exista si, ca orice alt prost obicei, are toate sansele de a se extinde si de a molipsi o intreaga pleiada a bagatorilor de seama care, altfel, joaca de cele mai multe ori rolul agasatului sau al dezinteresatului atunci cind se exprima public despre acest subiect. Ei bine, printre mamelucii publici de serviciu se imprastie molima copertei. Cum se manifesta ea? Sa zicem ca X redactor primeste sarcina sau are chiar initiativa (validata) de a realiza un reportaj despre Y. Reportaj… pur si simplu n-am avut cum sa incadrez intr-un alt gen jurnalistic povestile pastelate si idilice presarate cu torente descriptive despre casele, masinile, bijuteriile, garderoba, bucataria, continutul noptierei acestor subiecti.
Ei bine, X il suna pe Y. De cele mai multe ori plecind de la o stire de cotidian, de la un fapt divers. De alte foarte multe ori - din lipsa acuta de subiecte. Mai avem citeva pagini, a picat o macheta publicitara, shootingul cu Z a iesit catastrofal, asa ca nu mai facem cinci pagini etc. Ei bine, pentru multi dintre ygreci, aparitia in interiorul revistei, intr-un “material” de o pagina sau doua, intr-o rubrica recurenta de tip Horoscop, in familie, hobby, amenajari interioare etcetera a devenit cu totul si cu totul neinteresanta. Nu conteaza importanta subiectului propus, nu conteaza momentul, nu conteaza nici macar motivul neexprimat sau potentialul de vinzari. Ei se vor pe coperta. Altfel, X are sanse depline sa ramina fara subiectul dorit.
Circumstante atenuante ar fi. Precedentul aparitiei altor nulitati pe alte coperte mai mult sau mai putin lucioase, dorinta vizibilitatii la tarabe sau prin vitrine, potentialul de recognoscibilitate si de atribuire a notorietatii fara a trece chiar prin faza consumului si asa mai departe. De cele mai multe ori, in discutiile de anturaj, Y va afisa masca unei concesii putin condescendente. Y, am vazut ca ai aparut in revista W! Da, m-au rugat ei sa facem un articol… In subsidiar: am acceptat pentru ca s-au rugat de mine vreo doua saptamini, au fost si ei draguti cu alte ocazii, ii mai ajut si eu sa-si vinda revista.
In Romania, doar doua personaje vind cu adevarat coperta revistelor lucioase: Andreea Marin si Mihaela Radulescu. Atit. Restul sint variatiuni mai mult sau mai putin profitabile, dar incomparabile cu primele doua. Sint, cu siguranta, compromisuri mai mari sau mai mici ale editorilor fata de nevoia de variatie. In munca de lamurire dusa, mai apoi, de publisher, nu se va pronunta niciodata lista motivelor reale, iar Y nu va primi niciodata intrebarea potrivita: “Pai ce-ai facut si cine esti ca sa te pun pe coperta?”
Pe vremea cind Radio Total se zbatea destul de aprig in topul statiilor de radio din Bucuresti, solicitam, din cind in cind si pe mai multe voci, aparitia pe prima pagina a ziarului condus de tatucul Nistorescu. Mi se pare ca o singura data am avut succes, intrucit intrebarea clasica raminea, mai tot timpul, “da’ ce? a murit cineva din echipa?”
